Despre mine

serban daniela

Blogs Home » Personal » Personale » Fata mnică de-mpăratu'

Fata mnică de-mpăratu'

Blog. De scris, de spus, de aflat. De a fi văzut. De a fi citit. De a fi căutat.

Articole Blog

01. Stelele care cad nu pier - Jun 20, 2018 7:18:00 AM
Image result for little princeAstrofizică, Brian May. Când alăturarea aceasta apare în cartea lui Radu Paraschivescu, ”Am fost cânvda femeie de onoare”, citesc cu mai mare atenție, în ciuda somnului care mă îmbrățișează din ce în ce mai strâns. Aflu desper Brian May că ”nu e doar absolvent de matematică și fizică, e și un astrofizician împătimit. Cu doctorat, no less.”.

Nu știam. Descoperirea mă face și mai curioasă. Căutările în cascadă mă duc pe blogul Asteroid Day, de unde aflu că este unul dintre co-fondatori, un efort de a crește gradul de conștientizare a modului în care planeta ar trebui să se pregătească pentru potențialele pericole ale impactului asteroizilor.

În 2016, May și colegii săi co-fondatori ai Zilei Asteroidului, au anunțat că sărbătoarea a fost recunoscută oficial de Națiunile Unite. Ziua Internațională a Asteroidului este 30 niunie. Mai avem puțin.

Aflu și că în amintirea lui Freddy Mercury un asteroid îi poartă numele.

Acestea au fost lecturile mele, descoperirile mele.
Voi ce împărtășiți azi cu ceilalți?
02. Get Pony - Jun 16, 2018 7:36:00 PM
Image result for crai nou luna nouaAstăzi am făcut o descoperire. Se numește GetPony. Click-ul portierei m-a surprins ca pe un copil care se bucură de o jucărie, cu toate că știe că o va înapoia.Idee faină pentru un oraș aproape asfixiat. Citesc că la Cluj nu a funcționat. Mi-ar plăcea să le meargă poneilor mai bine în București. Nu am habar cum se întâmplă cu serviciul ăsta prin alte țări, dar aici condițiile sunt ”fair enough”, ca să rămân în zona principalilor clienți. Încă nu am răspunsuri la toate chestiile care ar putea interveni, dar pentru week-end-ul acesta mă gândesc să mai încerc o dată. 
Lumea se mișcă în direcții pe care nici nu le bănuiam în urmă cu nu foarte mulți ani. Îmi place când mă descopăr pe una dintre ele. Încerc să descifrez ce e pe acolo și să mă uimesc. Uimirea asta pe care o duc cu mine de dintotdeauna m-a ajutat să cresc. E drept că m-am și bușit zdravăn pătrunzând uneori, din prea mare uimire, pe teritorii mai puțin prietenoase, dar se numește că am învățat. 
A, și dacă tot amintesc despre cum e să te uimești, și dacă încă nu v-ați culcat, e un Crai Nou de toată frumusețea deasupra noastră. Crai palid, ieșit sâmbătă seara în oraș. 
Pe voi ce descoperire v-a uimit azi, sâmbătă 16 iunie 2018? 








03. O chestiune de mirare - Jun 15, 2018 7:07:00 AM
"Sunt un imperialist.” Trage scurt de colțurile gurii și le relaxează în aceeași secundă, așa că nu-mi dau seama dacă tocmai a zâmbit sau e un rictus îmbătrânit. Mă așteaptă cu o minimă intervenție, dar pentru că nu i-o acord, continuă: ”Conduc un imperiu, știi? Un imperiu. Dar în viața mea privată sunt o epavă. Ai mai văzut din ăștia, nu? Ce ai făcut cu ei? Ce zici că e de făcut cu mine?”
Îi întind o cutie cu drajeuri condimentate. Se retrage în fotoliu cu totul, se chircește și din poziția aceea strigă: ”Ce sunt astea? Ce-mi dai? Ce vrei să faci?” Drajeuri cu scorțișoară. ”Ce efect au? Ce fac ele?” Las cutia deschisă, îmi lipesc tălpile de podea și îl invit să facă la fel. Coboară din vârful fotoliului și își lasă tălpile grele în jos. Îl conduc într-un exercițiu de relaxare. ”Ce scop are asta?” Să-ți dezlipim umerii de urechi. ”Cum adică?” Și când își coboară umerii, înregistrează primul succes în relaxare și în lucrul cu el însuși. Respirăm în tandem. Reglăm ritmul vorbirii. Cu vocea coborâtă îl întreb ce ar vrea să știu eu despre el.
”Nu sunt bun de nimic. Sunt mincinos, laș, farseur. O să-mi pierd și soția și fiica. Nu mă pot ține de promisiuni și gata. Ele mă detestă. Nici nu mai vreau să ajung pe acasă. Am început să dorm la birou. Oricum nu contez pentru ele decât dacă le dau banii de care au nevoie.” Tirada continuă, subiectul e unul și același. Îl rog să repete tot ce a spus despre el în relația cu soția și cu fiica lui. ”De ce să spun încă o dată? Vrei să mă înregistrezi? Înregistrezi, nu? Ai undeva un reportofon, pe pariu.” Nu am reportofon, nu am nevoie. Remarca mea nu-l liniștește. ”Adică ții minte tot? Sigur, e meseria ta. Ții minte tot, nu?” Umerii i se urcă iar spre lobul urechilor. Îi fac semn discret. ”Ce, ce am pe umeri? A, bine, mă relaxez.” Când cred că mă poate urmări din nou, reiau cerința. De data aceasta cooperează.
Înainte de a începe, îi propun ca fiecare propoziție să se transforme din afirmație în întrebare. Să se mire de fiecare dintre afirmațiile sale de mai devreme, să le pună la îndoială și să-și înregistreze emoțiile pe care le primește o dată cu răspunsul din gândurile sale. Și pentru că e gata să fugă din nou, îi promit să-l ajut. Ideea mi-a venit, evident, ascultându-l. Mai bine de jumătate din tot ce a spus erau întrebări ofensiv-defensive. Așadar, dacă acesta este spațiul lui confortabil, hai și noi pe acolo. Redau aproximativ schema pe care a construit-o: ”Nu sunt bun de nimic - Nu sunt bun de nimic?” Chiar după prima întrebare s-a oprit. După secunde de tăcere, îl întreb cu ce aș putea să-l ajut ca să continuăm. ”Nu, nimic, mă gândeam doar, hai să continuăm. O să-mi pierd soția și fiica - O să-mi pierd soția și fiica?” Pauza e și mai lungă, calitatea privirii cu totul alta. ”Hai să nu ne mai oprim, bine?” Bine. ”Nu mă pot ține de promisiuni - Nu mă pot ține de promisiuni? Nu contez pentru ele....Nu contez pentru ele?” Se ridică brusc și mă roagă să încheiem ședința cu cinci minute mai devreme. Nu i-am spus eu, oare, că instrumentele pe care și le construiește în terapie e bine să le ducă în viața reală și să le verifice valoarea? Și nu tot eu am fost cea care i-a spus că întrebările pe care le generăm în procesul terapeutic își găsesc răspunsurile în chiar acțiunile noastre?
04. The Invisible Man - Jun 13, 2018 9:50:00 PM
Da, sigur, imediat.
Da, cum să nu.
Da, o rezolvăm.
Da, nu-ți face griji.
Image result for boundaries paintingsDa, văd eu cum fac.

Joanna se trântește în fotoliu și devine un ghem de suspine. Îmi spune că e foarte obosită. Cu accentul ei pe care îl ador, începe să facă inventarul lucrurilor care au obosit-o în ultima săptămână:mama colegei fiicei ei a trecut pe la ea pentru o evaluare, imediat după serviciu; un fost coleg a sunat-o la 7 de dimineață ca să îi ceară să îi împrumute niște cărți; soțul ei o întreabă mereu despre lucrurile pe care el le risipește prin casă și pretinde ca ea să știe de soarta lor; șefa ei a anunțat-o cu o seară înainte că va fi nevoie să o înlocuiască într-o comisie;
O întrerup, spunându-i că nu o mai văd. Cum adică nu mă mai vezi? 
În tot ce îmi spune este vorba despre alții și prioritățile lor. Joanna și nevoile ei nu sunt pe nicăieri. Sunt invizibile. Da-ul repetat atâția ani fără altă condiție, a lăsat-o într-un con de umbră.Ar spune ceva uneori, dar nici nu se mai aude. Avalanșa de cereri acoperă tot.
Simt că va fi nevoie să-i propun să trecem în etapa de exercițiu de reflecție. O rog să se așeze pe un scaun în jurul căruia trasez un cerc. Aceasta este granița în care se poate mișca, poate primi pe oricine sau poate să se apere de orice intruziune. Delimităm astfel ceea ce este OK pentru Joanna și ceea ce nu este OK. Din poziția aceea, îi cer să ia în considerare limitele fizice și emoționale.Limitele fizice implică intimitatea, spațiul și corpul nostru. Acest lucru poate fi dictat atât de preferințele și filozofiile noastre personale, de cultura noastră, cât și de credința noastră.
Limitele se pot schimba. Timpul, circumstanțele pot schimba limitele unei persoane într-un fel sau altul.Limitele emoționale sunt locul în care stabilim linia dintre responsabilitatea noastră pentru propriile sentimente și sentimentele celorlalți. 
Uneori e de ajutor să ne scriem gândurile și sentimentele legate de limitele personale. Apoi, putem reveni la listă în viitor pentru a ne ajuta să luăm decizii mai dificile, cum sunt cele legate de respectarea propriilor nevoi și de refuzul argumentat față de împlinirea imediată a nevoilor celorlalți.
Pe Joanna o încurajez să reflecteze asupra oricărui moment în care spune "da" și apoi regretă, răspunzându-și la întrebările: cine sunt oamenii implicați, care a fost situația în care am spus ”da”, ce am simțit. Examinarea evenimentelor trecute în acest fel vă poate ajuta să faceți alegeri mai bune data viitoare.
Ce să fac cu ultima rubrică? mă întreabă Joanna.E despre a-ți asculta sentimentele. Sentimentele noastre au multe de spus pentru a ne stabili limitele. Orice ne face să avem resentimente sau disconfort ar trebui să ridice un steag roșu pentru situația creată. Uneori și furia este tot rezultatul încălcării granițelor noastre personale.  
Dacă o situație sau o interacțiune ne aduce un nivel de disconfort care nu este rezonabil, ar fi bine să ne întrebăm ce anume a provocat acest sentiment: am simțit că suntem neapreciați sau că cineva profită de disponibilitatea noastră? Răspundem așa din cauza așteptărilor altcuiva față de noi? Resentimentele și disconfortul emoțional pot fi semnale că nu trasăm granițele acolo unde ar trebui. În consecință, să ne acordăm permisiunea de a le defini în acord cu sinele nostru.
Nu este egoist să spunem ”nu”. Ba dimpotrivă, poate fi o modalitate de a ne îngriji de sănătatea și de bunăstarea noastră, făcându-i astfel fericiți și pe cei din jur.
Vă propun următorul exercițiu de ”construcție de frontieră” care vă poate fi de folos să simțiți că există limite "puternice, dar flexibile" - despre care spun experții că ar fi cele mai bune. 
Alegeți un tip de limită pe care sunteți interesat să-l explorați - fizic sau emoțional. Concentrați-vă pe acest tip de limită în timp ce faceți acest exercițiu: închideți ochii și imaginați-vă că vă aflați în mijlocul unui cerc pe care l-ați trasat în jurul vostru. Faceți cercul cât mai mare sau mai mic pe cât doriți - dați-vă spațiul care vă este cel mai potrivit.Imaginați-vă că cercul se transformă într-un zid. Construiți-vă zidul imaginar din tot ceea ce vă place - sticlă groasă, ciment, cărămizi și mortar - asigurați-vă că peretele dumneavoastră este puternic.Acum, imaginați-vă că aveți puterea de a controla zidul. Puteți să faceți o gaură temporară pentru a lăsa ceva înăuntru sau în afară, puteți deschide o fereastră mică sau puteți scoate o cărămidă din perete pentru a face o deschidere. Gândiți-vă că sunteți în controlul peretelui și că sunteți în siguranță și puternici în interiorul cercului pe care l-ați construit.Rămâneți așa timp de un minut. Repetați exercițiul o dată pe zi. 
E nevoie de timp și de practică pentru a învăța să ne îmbunătățim abilitățile astfel încât să putem recunoaște mai bine situațiile în care să spunem sau să nu spunem ”nu”. Dați-le oamenilor un motiv scurt, dar clar pentru care ați refuzat și fiți sinceri mai degrabă decât să folosiți o scuză.Fiți respectuoși atunci când spuneți ”nu”. Oamenii au nevoie să înțeleagă că îi prețuiți, dar că nu puteți face în acel moment ceea ce vă cer. Lăsați-vă la vedere propriile nevoi.
Întrebarea cu numărul 11: Când v-ați simțit ultima oară ”invizibil” în maniera descrisă mai sus? 







05. De când? - Jun 11, 2018 6:07:00 AM
Image result for calendarMă înscriu la cursul... Sigur o voi face. 

Trebuie să reîncep să citesc. De mâine încolo.

Mi-am făcut abonament la sală. De săptămâna viitoare trebuie să încep.



Variante cunoscute sau recunoscute. Formularea obiectivelor este ușoară și chiar plăcută. Ne simțim gata să suflăm în pânze. Realizarea însă tinde să fie mult mai dificilă.



O cercetare în domeniul psihologiei realizată în urmă cu aproximativ patru ani, sugerează că este mai probabil să ne urmărim cu succes obiectivele, dacă începem de luni și nu de joi.



De-a lungul a cinci studii, cercetătorii psihologi Hengchen Dai (Universitatea din Washington din St. Louis), Katherine Milkman (Universitatea din Pennsylvania) și Jason Riis (Universitatea din Pennsylvania) au descoperit că oamenii sunt mai motivați să-și atingă obiectivele la anumite date.



Oamenii tind să atribuie trăsăturile negative și eșecurile, imaginii lor din trecut, păstrând o imagine pozitivă a sinelui actual. Datele care se remarcă mai semnificative - cum ar fi începutul unei săptămâni sau al unui trimestru financiar, o zi de naștere sau o sărbătoare - semnalează începutul unei noi perioade de timp distincte. Aceste "repere temporale" facilitează separarea psihică de imperfecțiunile și eșecurile din trecut.



În esență, suntem mai motivați să ne urmărim obiectivele atunci când simțim că neîmplinirile noastre din trecut se află în spatele nostru, iar viitorul succes ne stă înainte. Este un fenomen pe care cercetătorii îl numesc "efectul de nou început".



Într-un studiu, 165 de participanți au realizat un scurt sondaj online. În primul rând, au fost rugați să descrie un obiectiv personal pe care intenționau să-l urmărească în viitorul apropiat. Apoi li s-a făcut o ofertă de suport care consta în primirea unui e-mail personalizat pentru a-i ajuta să-și reamintească obiectivul.



Participanții au putut alege data la care doreau să primească acest memento util, de la 18 martie care era o zi de marți până la 24 martie, luni.

În acest stadiu, participanții au fost repartizați aleatoriu într-una din cele două condiții experimentale: ”starea de nou început” sau ”starea de control”. Pentru starea de nou început, 20 martie a fost descrisă participanților ca ”prima zi de primăvară”. În condiția de control, 20 martie a fost pur și simplu descrisă ca fiind o zi obișnuită de joi: "20 martie 2014”.
Participanții la starea de nou început au ales data de 20 martie ca dată de reamintire utilă la o rată de 3,5 ori mai mare decât cei aflați în starea de control (26% față de 7%).
Un sondaj al unui grup separat de 141 de participanți a confirmat că majoritatea oamenilor se gândesc la prima zi a primăverii ca la un nou început în comparație cu a treia joi din martie.
Și datele raportate de Dai, Milkman și Riis în revista Management Science sugerează că efectul de nou început poate avea un impact puternic asupra comportamentului real al oamenilor.
Cercetătorii au analizat căutările Google pentru cuvântul "dietă". Nu numai că oamenii au căutat sfaturi privind dieta aproape de Anul Nou, dar căutările au atins, de asemenea, cote foarte ridicate la începutul săptămânii, începutul lunii și ziua de după o sărbătoare națională.
Au analizat și comportamentul studenților în cadrul unui centru de fitness universitar. Datele colectate de la aparatele automate pentru card din sala de sport au arătat că vizitele au crescut dramatic în jurul reperelor temporale. Studenții erau mult mai dispuși să facă exerciții la începutul unei săptămâni noi, la începutul semestrului sau imediat după ziua de naștere.
Organizațiile care își propun să înceapă motivarea angajaților pentru obiectivele pe termen lung ar putea lua în considerare momentul în care încep să facă asta. Așteptarea pur și simplu până după o sărbătoare sau prima dată a lunii are potențialul de a îmbunătăți motivația oamenilor de a-și continua dezvoltarea profesională, proiectele noi sau chiar a investi în economiile lor de pensii.
Abundența de oportunități de start proaspăt pe parcursul întregului an oferă șanse repetate pentru ca oamenii să încerce să se motiveze, așa încât, chiar dacă nu reușesc la prima încercare, pot reseta obiectivele cu o motivație crescută ulterior, concluzioneaza autorii.
Întrebarea cu numărul 10: Dacă azi e luni, început de săptămână, ce vă propuneți să începeți/modifcați/îmbunătățiți? 
Creați-vă propriul mecanism de reamintire.


06. Ca o poveste - Jun 1, 2018 12:06:00 AM
Image result for rock in the sea paintings
A fost o dată ca niciodată o stâncă uriașă, care se înălța din mare. Forma ei ciudată îi atrăgea pe oameni, care își dădeau cu părerea: ba că ar semăna cu o balenă, ba cu un crocodil uriaș, ba că ar fi ca un vapor eșuat sau că e pur și simplu o stâncă și nu merită atâta atenție. Erau și voci care spuneau că ar trebui dinamitată pentru că obtura vederea spre apus. 

Într-o dimineață a sosit o echipă de specialiști care a cuprins stânca în tot felul de măsurători, a fotografiat-o, a filmat-o, a urmărit mișcările păsărilor din preajma ei. Apoi s-a decis repede, fără urmă de îndoială: stânca urma să fie făcută bucăți pentru ca turiștii din hotelurile care se construiau să poată vedea apusurile coborâte în mare.
În aceeași zi, vremea s-a tulburat. Până să se lase seara, mii de păsări își găsiseră loc de somn pe stâncă. Soarele nu a mai apărut șapte zile la rând, astfel încât stânca nu mai incomoda pe nimeni. Apusul era doar o dâră cenușie.
În cea de-a șaptea zi s-a auzit un vuiet cumplit, ca plânsul unui uriaș. Sosiseră mașinăriile grozave care urmau să bubuie în piatră. După ore de așteptare, oamenii au înțeles că nu puteau pătrunde către stâncă. Valurile se ridicau până peste vârful ei. Plaja se umpluse de curioși, gata să surprindă evenimentul. Tablete, telefoane, camere, tunuri, toate așteptau semnalul.Cel mai bătrân pescar de pe insulă s-a apropiat și a vorbit tare, răspicat, tuturor:
- Mă mir cum de nu înțelegeți nimic din semnele acestor șapte zile. Soarele nu a mai apărut să vă bucure cu spectacolul lui colorat, păsările s-au unit să încălzească biata stâncă, valurile v-au oprit înaintarea. Dar de ce să mă mir? Tot așa nu înțelegeți milioanele de ani de evoluție pe care acum îi faceți țăndări, mândri de invențiile voastre din fier greu și negru. Natura vă învață încă o dată. Forța nu stă în tehnologia prin care alergați de teamă să nu rămâneți în urmă cu vreo informație. Forța stă în creație. Fiți creativi! Găsiți calea prin care să păstrați Piatra cea Mare deasupra apei, așa cum stă de dintotdeauna și în același timp să faceți bucurie oamenilor care vor să vadă apusul în valuri. 
La mică distanță de toată întâmplarea, doi copii încercau să ridice o formă din nisip. Nu înaintau prea mult, că totul se năruia. Se necăjeau tare când i-a văzut unul dintre oamenii mari veniți să arunce stânca în aer.
-Nu o să dureze dacă nu amestecați cu suficientă apă. Uite așa. Ce vreți să construiți?
- Un pod.
- Ce fel de pod?
- Unul care să lege stânca de plajă, pe care să poată merge oamenii să vadă apusurile.

Omul cel mare i-a privit plin de iubire. Știa și el, la fel ca bătrânul pescar, că se puteau gândi și la alte lucruri în afară de dinamită. S-a întors la grupul său.
- Amânăm acțiunea din  cauza vremii. Ne întoarcem la bază.
O dată ajunși acolo, a povestit tuturor despre încercarea copiilor și despre cât de mult l-au înduioșat.
-Poate vi se pare o joacă, dar copiii au dreptate. Nu e deloc simplu, dar se poate construi un pod. Construcția poate dura și câțiva ani, e adevărat. Bucuria rămâne, însă, o veșnicie. Gândiți-vă. Și pescarul are dreptate. Ce distrugem acum, nu se va reface. Un  hotel se ridică imediat. Și dacă e vreodată dărâmat, se poate ridica oricând unul identic. Dar o dată ce nimicim o parte din natură, nimeni și nimic nu o mai poate reconstitui.
Anii au trecut. Copiii de atunci vor fi plecat prin țări străine sufletului lor, dar în locul acela,  din mijlocul mării se ridică o stâncă acoperită acum de vegetație luxuriantă. Frumusețea ei îți taie respirația. Zeci de pictori stau în fiecare vară pe mal și încearcă să surprindă minunea din cele mai diferite unghiuri. Stânca și plaja au rămas legate printr-un pod spectaculos, care se umple de aplauzele și de exclamațiile de uimire ale oamenilor care salută apusul lăsat peste ape.
Nimeni nu își mai amintește de pescar sau de copiii de atunci, dar ei au rămas pentru totdeauna legați de minunile pe care le-au salvat. Pe plăcuța de pe piciorul podului e gravată imaginea unor copii și a unui bătrân construind un castel din nisip.
07. De câte ori se cuprinde în cât... - May 31, 2018 10:58:00 PM

Image result for personality paintingsM-am găsit de multe ori prinsă în capcana gândirii că oamenii buni plac tuturor celor cu care interacționează. Am observat și am învățat însă, în timp, că oamenii care nu îi plac pe aceștia din urmă, nu sunt intrinsec oameni răi. Motivul pentru care nu se  înțeleg uneori este că au valori diferite, iar această diferență creează judecată. 
Oricare ar fi sentimentele noastre pentru cineva, acea persoană va reflecta atitudinea și comportamentul nostru.
 Nu este neobișnuit ca oamenii să aibă așteptări nerealiste față de ceilalți. Ne putem aștepta ca alții să acționeze exact așa cum am dori sau să spună lucrurile pe care le-am putea spune noi într-o anumită situație. Dar amintiți-vă din experiențele pe care le-ați avut dacă nu cumva acest fel de așteptare vă pregătește pentru dezamăgire și frustrare.
Dacă o persoană vă face să vă simțiți exact la fel de fiecare dată, ajustați-vă în mod corespunzător așteptările. În acest fel vei fi pregătiți, iar comportamentul acesteia nu vă va lua prin surprindere ( așa cum face iarna în fiecare an cu primăria capitalei...). Oamenii cu un grad ridicat al inteligenței emoționale fac acest lucru destul de ușor. Îi recunoaștem după faptul că nu sunt întotdeauna surprinși de comportamentul unei persoane.
Ne putem antrena. Uitați-vă la ce vă ”oprește” și la ce vă ”pornește” nemulțumirea, revolta, frustrarea în relațiile pe care le aveți. Dacă reușiți să opriți pompa de adrenalină și să vă îndreptați către partea ”intelectuală” a creierului, veți fi mai în măsură să aveți o conversație și să ignorați judecata. O respirație adâncă și un pas mare înapoi vă pot ajuta să vă liniștiți și să vă protejați de reacția excesivă, permițându-vă astfel să continuați cu mintea și cu inima ceva mai deschise.
Și ca să nu mai tergiversăm, întrebarea cu numărul 9:

Care este caracteristica personalității dumneavoastră pe care o recunoașteți cel mai adesea și în ceilalți?

Scrieți-ne. Împărtășiți. Ajutați la creșterea coeficientului de inteligență emoțională a cititorilor acestui blog.
Mulțumire.
08. Un fel de antrenament - May 31, 2018 9:34:00 PM
Image result for attitude paintingsVlad, 34 de ani, companie multinațională. Loial, conștiincios, grad ridicat de stres de performanță. Managerul departamentului său urmează să fie promovat în mai puțin de șase luni. Vlad își ascute toate simțurile și se canalizează pe obținerea poziției care se va elibera. Îi transpiră palmele doar pomenind despre asta și despre temerile lui de zi cu zi: să nu greșesc chiar acum, să nu fac lucruri care să arunce umbră asupra mea, să nu cumva să iau vreo decizie nepotrivită, să nu zic, să nu fac... Și atunci mai bine chiar nu fac. Aștept.

Balastul ăsta, cărat zi de zi, nu a trecut neobservat. Șeful a fost contrariat de schimbarea de atitudine. Vlad a pus cărțile pe masă. Mișcare bună. A urmat riposta: eu te susțin, dar dovedește că ești potrivit.Și cercul vicios al frământărilor a reînceput: să nu greșesc chiar acum, să nu...Încercăm împreună o analiză conform DEX: a fi potrivit.”potrivit- care are însușiri comune cu altcineva sau cu altceva, care se armonizează cu cineva sau cu ceva. Corespunzător (scopului urmărit)”. 
Alătur, puțin forțat, dar cu un scop precis, temerile exprimate de Vlad, explicațiile dex-ului și cunoștințele lui Vlad despre cum și ce e un bun manager. Privim imaginea împreună, lung, o răsucim pe toate părțile. În înșiruirea de frici de mai devreme nu găsim nici o trăsătură comună cu imaginea unui bun manager. Nici o potriveală. E rost de o metaforă.
- Hai să lăsăm la o parte tot ce am vorbit azi. Facem o pauză pentru o poveste?E doar politicos, dar eu nu-i las timp să se răzgândească și caut, cu privirea, cel mai îndepărtat unghi din încăpere, undeva la intersecția tavanului cu zidurile. Am noroc, e o sală foarte înaltă. Îl rog să privească în punctul acela și să-și imagineze că și-ar dori să ajungă acolo. Ce crezi că ar trebui să faci?Cred că ar trebui să mă antrenez ca să urc până acolo. Adică să mă pregătesc cumva. Să-mi antrenez mușchii, corpul. Să am condiția fizică necesară și apoi să găsesc cele mai potrivite dispozitive pe care să le folosesc pentru ascensiune: corzi, pioleți, hamuri...nu știu. Aș putea ajunge acolo și dacă m-aș urca pe umerii cuiva. Dar ce fac dacă se mișcă puțin sau vrea să plece? Mă zdrobesc de pământ?
Îl ascult și-l încurajez să continue. Construiește imaginile mai bine decât aș fi făcut-o eu. În fond, așa trebuie să se întâmple.La finalul poveștii, simt că am ”potrivit”, ca în jocul Jengo, fiecare piesă. Acum urmează să scoatem câte una, pe rând. Încerc din nou o comparație. De data aceasta între povestea lui și premisa creată la job. Ce înseamnă antrenamentul în această situație? Ce ”mușchi” se cer antrenați?  Din ce e compus antrenamentul? Cine ar putea fi un bun antrenor? De ce tip de echipament are nevoie?Între răspunsuri, la un moment dat, se strecoară, cuvântul ”atitudine”. Atitudinea care nu se câștigă în ziua în care ai obținut râvnita poziție. Atitudinea care te propulsează. Nu e un efect, e o condiție. 
- Să pun niște mușchi pe mine pentru mișcarea pe care vreau să o fac, nu? Adică să pun niște atitudine...-  Intră în cantonament și exersează atitudinea managerului care îți dorești să devii. Cum arată primul tău antrenament în direcția asta? Când ai mai fost în situația de a exersa o atitudine care apoi să devină parte din construcția ta psihică?- La început, foarte la început. Când am venit în companie. Eram...leu!- Ce făceai altfel decât acum?- Nu-mi era teamă de schimbări. Le primeam și le gestionam din mers. Acum mă blochez.- Cu alte cuvinte, prima componentă a noului antrenament ar putea fi să îți manifești din nou deschiderea către a ieși din zona de confort?- Da. Îmi place traducerea.- Deschidere pe care ai ascuns-o în spatele lui ”să nu greșesc”. Ce se întâmpla de obicei dacă greșeai?- Făceam ceva. Orice. Acționam imediat în direcția remedierii. Vorbeam cu colegii, cu managerul meu, cu beneficiarii. O reparam...
Cu cele două componente redescoperite, dispoziția de a ieși din zona de confort și, derivând firesc de aici, orientarea către acțiune, a plecat Vlad, viitorul manager, din cabinet. Ele existau, a fost nevoie doar să le recunoască și să desțelenească un teren pe  care nu mai călcase de câteva luni bune de teamă ca ”nu cumva să...”
Perspectiva schimbării de rol poate fi copleșitoare. Identificarea, recunoașterea și apoi încrederea în resursele proprii sunt fundamentale. Rezultă încrederea în sine și atitudinea pozitiv pro-activă, care devin parte a unei atitudini contagioase.
Cel mai bun lucru despre atitudine este că o putem controla. Este o alegere. Potrivit lui Viktor E. Frankl, "cea mai mare libertate a noastră este libertatea de a ne alege atitudinea". Inteligența emoțională este abilitatea de a înțelege că nu ceea ce ți se întâmplă determină atitudinea ta, ci felul în care decizi să răspunzi.




09. Despre grădinărit - Oct 21, 2017 5:10:00 PM


Ana are zece ani. Vorbim de câteva ședințe deja, despre ce să fie oare furia asta pe care o simte și pe care o aruncă, așa, ca pe un ghem de ace, mai mult spre mama.  Asta pentru că o iubesc, zice. Cel mai mult pe lume. Așadar, concluzionez și rețin, pentru ca mai apoi să notez, ca un specialist conștiincios, către cei pe care îi iubim cel mai mult îndreptăm tot ce avem. Cu arsenal cu tot.
-Dacă ai scrie o poveste despre o fetiță furioasă, cu ce ar semăna fetița din povestea ta? 
- Cu un trandafir. Un trandafir cu cinci spini otrăvitori.
-Ți-ar plăcea să-mi spui povestea?
-A fost o dată. Nu. Trăiește acum undeva un trandafir foarte frumos care are cinci spini otrăvitori. Trandafirul va trăi fericit mulți ani doar dacă cineva îl va ajuta să scape de acești spini otrăvitori.
-Și cine ar putea face asta?
-Un florar iscusit. Își îndreaptă arătătorul către mine.
-De fapt, primul spin dispare și numai dacă trandafirul ajunge în grădina unui florar iscusit.
-Și te gândești că aș putea fi eu acela?
-Da. Ai putea. Să-ți spun cum ar putea dispărea și ceilalți spini otrăvitori?
-Sunt foarte curioasă.
-Al doilea spin cade atunci când florarul îl ascultă pe trandafir. A, am uitat să-ți spun că trandafirul poate să vorbească. Al treilea spin se usucă atunci când florarul îi arată trandafirului unde a greșit. Pentru că am mai uitat să îți spun că uneori trandafirul face lucruri…hmmm…cum să-ți spun….nu tocmai bune.
-Care sunt acele lucruri ”nu tocmai bune”pe care trandafirul le face?
-De exemplu, se aruncă cu toți spinii lui otrăvitori peste ceilalți trandafiri și le provoacă suferință. Îi rănește.
-Ce fac ceilalți trandafiri atunci?
-Se supără și își întorc capetele în altă parte. Așa, acum ultimul spin. El dispare dacă florarul îl învață pe trandafir cum să nu-i mai rănească pe ceilalți.
-Nu e ultimul spin. E abia al patrulea.
-Hmm….E ultimul care trebuie înlăturat. Al cincilea rămâne acolo pentru supraviețuire. Poate că trandafirul va avea vreodată nevoie să se apere. Așa ca floarea de pe planeta Micului prinț.


//

danielaserban.blogspot.com Web analytics



10. Tattoo - Sep 20, 2017 3:31:00 PM
Image result for umbrella in drawingsIntră în cabinet, așa, mai într-o rână. Îi fac loc. E foarte tânără și blond pui. O invit să aleagă unde i-ar plăcea să se așeze și începe calvarul deciziilor. Își rotește privirea prin încăpere și speră ca eu să dispar. Ghinion.
Când începe să vorbească (”Păi...”) înregistrez vocea frământată și efortul pe care îl face, ca și cum s-ar fi înhămat la un car mult prea greu. Își mișcă mult mâinile și sunetul plasticului colorat din unghii îmi distrage ușor atenția.
Ar ști și n-ar ști despre ea, ar crede și n-ar crede, ar lăsa și nu ar lăsa ”chestii”.
Trece așa aproape o oră și la final, pentru ca nici una din noi să nu rămână suspendată, plutind pe deasupra întrebărilor, îi sugerez să deschidă umbrela.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ara arăta ea?
Cred că mă vede pentru prima oară. Tot e ceva. În ciuda sentimentului meu că va strivi în picioare afurisita de umbrelă, spiță cu spiță, își înfige unghia degetului arătător în barbă și zâmbește.
- Mare și colorată. Pastel.
Mă mai uit o dată la unghiile ei.
- Și dacă ai imprima pe umbrela asta mare și colorată un mesaj în care să crezi și care să te ajute când ți-e greu, ce ai scrie?
- Adică cum? Adică așa cum sunt umbrelele cu Coca-Cola?
- La o adică și așa.
- ”Libertății, 20 jumate.” Și ar avea forma unui zgârie-nori.
N-a fost chiar absentă, îmi zic în momentul în care își pregătește, apoteotic, încheierea:
- Știi, plec din terapia asta cu trei idei de tatuaje.
- ?
- Dacă ai deschide deasupra ta acum o umbrelă, cum ar arăta ea?




11. Această frumoasă atât de străină. Sau invers, nu-mi dau seama. - Jun 25, 2017 3:07:00 PM

Image result for twelve in paintingsAm zis să completez serios ciclul lecturilor mele cărtăresciene. În ultima vreme totul era pe sărite, cu nerăbdare.
Îmi place nebunia, ruperea de ritm din cărțile domniei sale. Mă fascinează imaginile care se frâng, se descompun și reapar ca și cum nimic nu li s-ar fi întâmplat.
L-am ascultat vorbind. La Alba Iulia, de exemplu, într-o paralelă fascinantă între arhitectură și construcția literară.

Mi-am făcut ochelari noi de citit. Opticris avea reduceri substanțiale la Dior și la alte nume din astea. Mi i-am luat. Am ajuns acasă și, nerăbdătoare, am ales prima carte de la capitolul ”Vezi că ți-ai promis”.
Frumoasele străine au început să se destăinuie. Citind, în fundal mi se derulau imagini recente. O reclamă la un fotoliu gonflabil pentru plajă. Aveam senzația stranie că sunt îmbrățișată în fotoliul ăsta și că încet, pe nesimțite, se dezumflă, se lasă tot mai aproape de pământ.

La sfârșitul anului 2016, Mircea Cărtărescu, premiat pentru literatură într-o gală care nu însemna nimic pentru domnia sa, dar care pentru cei care îl nominalizaseră și îl premiaseră purta simbolul timpului pe care îl trăiau, urca pe scenă și spunea: Mulțumesc celor care m-au votat și astfel m-au scos din anonimat. O substanță grea, vâscoasă și amară s-a lăsat în tot corpul meu, încercând să suprapun imaginii orbitoare, discursul și apariția scriitorului din acel moment.

Apoi au sosit în viața mea Frumoasele străine. Trufașe, veșnic indignate, ca niște fete mari la care nu se mai uită nici dracu. Frumoasele străine cu pretenții de zeițe reîncarnate cărora totul le miroase a mucegai. Tava aia, tava aia de argint... Nu mi-o pot scoate din minte. De ce ar gândi cineva că o tavă de argint, simbol al unui premiu, ar trebui să fie un obiect util? Întrebarea repetată a frumoasei străine: Nu știam la ce puteam folosi tava, sună ca în bancurile cu blonde. Un pic mai trist, dar cu același efect.
În basmul celor 12 lebede, Eliza țesea pânză după pânză ca să-și salveze frații. Frumoasele străine n-au avut parte. Cea de-a douăsprezecea le-a înfundat. S-a dezis de duzină. Incriminate, celelalte au rămas doar niște nume în literatură. Pe unde au apucat și ele câte un loc.

După ce imaginea fotoliului gonflabil a dispărut, probabil pe la a doua povestire a frumoaselor, mi-a revenit în minte refrenul ”Buctă babă pe lopată să mă duc și eu o dată”. Asta vine din ungurescul buktat care înseamnă a scufunda, a pica pe cineva la examen.
Drumul se afundă sau poate abia acum mi se luminează, așa, mai către ultima povestire. Cărți din astea, aproape de autobiografie, nu mai citesc șohan. Din ungurescul soha, adică veci.

Cine m-o fi pus, zău, să citesc cartea asta? 
Depășind, însă, elanul meu muncitoresc cuprins în aceste rânduri, rămân la stadiul în care sunt fascinată de cărțile domniei sale tot așa cum ne poate fascina misterul unei frumoase străine.


12. Din câte zile câte - Apr 7, 2017 8:42:00 PM
Calendarul meu e ciudat, nu-i așa? Sigur că nu am spus ”14 zile consecutive”, dar nu am să mă folosesc de acest tertip. Sau?
Zile multe. Înșirate cum trebuie, cu lucruri pe care abia le-am început sau cu altele care încă se cer grabnic încheiate. Crezând că așteptarea nu ne-a îndepărtat, că nu ați stat în numărătoarea zilelor din calendarul meu, un amestec între gregorian, iulian, solar evreiesc și toate celelalte pomenite vreodată, viu înapoi cu un joc de imagini.
Vă avertizez, din multe motive poate deveni amețitor. E ca în caruselul copilăriei care părea să nu se mai oprească. Nu știu dacă și voi, dar eu am trăit groaza că mașinăria s-a blocat și răspundeam semnelor, pe care părinții mi le făceau cu mâna de pe margine, cu un surâs înghețat, crăpat direct și aspru în buzele mele, unul de încurajare pentru ei, pe  care oricum nu-l puteam schimba pentru că, împreună cu căluțul de lemn deveneam grupul statuar perfect.

Fotografiile de mai jos s-au rafinat, de la prima până la ultima, în decurs de minute. M-am jucat. Am prins din ce în ce mai bine lumina, din ce în ce mai mult detaliile și jocul de umbre. Din punctul meu de vedere. Ochiul de specialist cu siguranță ar prinde unghiurile ascunse, hâde și stângace. Dați-mi din timpul vostru atât cât să puteți compara prima imagine cu ultima. Urmăriți detaliile.


Întrebarea cu numărul opt:  Ce comportament, atitudine, gând v-ar plăcea să ”cizelați”, nu în câteva minute, poate chiar în ani, dar care o dată șlefuit v-ar aduce bucurie, poate liniște? Din punctul vostru de vedere. Ochii din afară întotdeauna vor prinde unghiurile ascunse și stângace.























13. Din 14 zile (7) - Mar 22, 2017 8:10:00 AM
Uneori să fii dator, să rămâi dator nu se simte cu prea mare apăsare. Sentimentul acesta vine din când în când cu bucuria că mai ai ceva de oferit. Bunăoară eu, acum, azi. Am lăsat nescrise două zile din cele 14. Nescrise, nu și neînsemnate.
Am adunat emoții în zilele acestea și acum, dimineață de miercuri, 22 martie, le las și către voi.

Acasă în Maramureș, primăvara vine ceva mai târziu decât în sudul în care am ales să trăiesc. Ghioceii dodoloți din fotografia 1 au crescut răzleți pe lângă gardul casei părinților mei. După ce i-au văzut răsăriți, i-au îngrijit, să se facă mari și frumoși. Să se bucure de ei. Așa am crescut și eu. Răzvrătită, iubită, îngrijită, dorită.
Acum sunt aici, la 50 de ani de la nașterea mea. Mă tulbură și mă bucură. Am întrebări și niște ecouri de răspuns. Mama îmi spune că în ziua nașterii mele a venit de la Săpânța la Sighet ca să vadă filmul Dacii. Și că a refuzat prezența studenților mediciniști în sala de nașteri. Doar ea cu tinereațea ei și cu ceva ce venea în viața ei, încă nedefinit, abia desenat.

Întrebarea cu numărul 7: Care este povestea zilei voastre de naștere? Dacă nu o știți, mi-ar plăcea să știu că nu-i târziu s-o aflați.


14. Din 14 zile (6) - Mar 19, 2017 8:08:00 AM
Cineva mi-a urat de dimineață să am o zi pe placul meu. Eu aș transforma ”să am” în ”să-mi fac”. Să-mi fac o zi pe placul meu. Să încep, așadar, să-mi fac o duminică pe placul meu.
Scriu. Și asta e pe placul meu. Dacă e și pe al vostru, e și mai frumos.
Apoi îmi fac bagajele ca să pregătesc un alt moment pe placul meu: călătoresc spre Maramureș. Acasă. Cu trenul de noapte. O noapte de povești cu fiica mea. Avem ce să ne spunem.

O să curgă orele dinspre sud spre nord fără să le simțim. Poate doar câteva opriri prin stații cu difuzoare care anunță linii, staționări și plecări să ne mai aducă aminte de timp.

Duminica nu e doar ziua de dinainte de luni. Un pic mai mult decât alte zile ne dă voie să o facem pe placul nostru.



Întrebarea cu numărul 6: Care dintre imagini e mai aproape de ceea ce v-ar plăcea să faceți pentru voi azi? Și dacă nu e vreuna, cum arată ziua făcută pe placul vostru?


Nu uitați să împărtășiți și cu noi.





15. Din 14 zile (5) - Mar 19, 2017 7:07:00 AM
A fost o sâmbătă între nori și soare. Puteam alege lumina sau puteam rămâne înnourată. Nu întâmplările m-au dus către una sau alta, ci  dorința mea. Am ales să mă joc cu formele pe care norii le prindeau când se spărgeau în razele de soare. Tot felul de chipuri care au sau nu asemănare cu cele cunoscute.
N-am rămas prea mult așa, că mai aveam și altele de explorat. Mai aproape de pământ.
Niște oameni și câinii lor. Sau invers, încă nu mi-am dat seama. Un șofer care și-a lăsat mașina întinsă lasciv peste vreo trei locuri de parcare. Că așa vreau eu...
Și ceva între cer și pământ. Un aeroport. Oameni îmbrățișându-se. Mă joc de-a ghicitul. Nu-i chiar așa de greu. Le urmărești ochii și gata! Ai înțeles cine și cum își sunt.
Și acum pentru voi.


Întrebarea 5: Ce vă sugerează trunchiurile de copaci din fotografie? Lăsați-vă în joc. A fost o sâmbătă între nori și soare.


16. Din 14 zile (4) - Mar 17, 2017 11:30:00 PM
Image result for man and women children paintingsNu-i așa că v-ați surprins de multe ori spunând sau doar gândind: ”Doamne, ce am mai semănat cu mama/tata acum!” Că ne place sau nu, ni se întâmplă.
Copiii cresc imitând. Imitația este esențială pentru formarea de abilități încă din primul an de viață. Există un filmuleț pe youtube în care o fetiță de aproximativ 10 luni ”vorbește” la telefon. Aș fi râs dacă nu mi-ar fi venit să plâng. E imaginea unui adult care se schimonosește de furie și gesticulează nervos. Așa s-a imprimat pentru ea reprezentarea mamei sau a tatălui. Și până să ajungă să treacă totul prin propriul filtru, va acționa întocmai. Să nu ne fie cu mirare și nici să nu o admonestăm când va mai crește și ne va vorbi în felul acela. Acolo suntem noi.


Întrebarea cu numărul 4, 4a, 4b: Ce tip comportament recunoașteți cel mai adesea în fiica/fiul dumneavoastră? Vă regăsiți acolo? Cum vă simțiți?


Da, acceptăm comentarii.
17. Din 14 zile (3) - Mar 16, 2017 11:45:00 AM
Image result for seasons paintingsUna dintre bucuriile pe care le am lucrând cu tinerii este legată de provocările pe care le primesc în fiecare zi. În loc de ”Eh...generația de azi...”, eu pun ”Eee? Generația de azi!” Dacă nu sesizați diferența, vă pot lămuri că e de bine. Pentru ea, generația de azi.
Generația mea și încă altele i-a oferit lumea în care tocmai trăiește, pe care tocmai o blamăm. Asta plină de gadgets nu au construit-o ei, ci noi. Și acum incriminăm. Mai exact ce? Indisponibilitatea noastră de adaptare la lumea pe care noi am făurit-o.
Să nu ne întristăm, avem încă multe lucruri în comun, dacă suntem gata să le vedem și le folosim ca punți de comunicare. De aceea, în locul întrebării cu numărul 3, azi vă propun un exercițiu de perspicacitate. Ce legătură are cu postarea de mai sus? Gadgeturiștii m-au inspirat.

Completați spațiile punctate cu litere, știind că literele deja existente sunt inițialele unor cuvinte. Cele șapte cuvinte sunt așezate în ordine și fac parte dintr-o înșiruire cunoscută.

i,  i,  ...,  s,  ...,  ...,  d



18. Din 14 zile (2) - Mar 15, 2017 4:56:00 PM
El este Ned. Ion Nedelcu. Pictor și scenograf. Prieten. În clubul InterNed intri fără parolă, dar parol dacă mai vrei să pleci! Zilele, dar ce zic eu, mai ales serile lăsate către dimineață ne-au prins pre mulți în atelier și în poveștile despre prieteni, părinți, frați, copii, vise, despărțiri, îndrăgostiri și iar vise.
Nu te-am sunat de multă vreme, Nedule.


Întrebarea 2: Care este persoana la care te-ai gândit în ultime vreme, dar pe care nu ai căutat-o de mult? Lasă-i un gând. Sau și mai bine, dă-i un telefon.


Spune-ne ceva despre cea/cel la care te gândești.



19. Din 14 zile - Mar 14, 2017 4:09:00 PM
E 14 martie 2017. Nimic special dacă nu ne gândim la faptul că e încă o zi din viața noastră. Pentru următoarele 14 zile vă propun o ”schemă” introspectivă: vă ofer în fiecare zi o imagine însoțită de o întrebare la care în mod obișnuit nu ne-am gândi, dar care poate avea efectul culorii roșii a semaforului. Opriți-vă puțin.

Întrebarea 1: Cărei persoane întâlnite azi i-ai oferi acest buchet și de ce?


  
 Răspunsurile se vor aduna în ”buchetul ” de comentarii de pe blog.


20. PRINCIPIUL CULOARULUI ÎN RELAȚIA DE CUPLU - Mar 14, 2017 2:43:00 PM


Cu mulți ani în urmă, unul dintre paradoxurile orașului Caracal era tariful diferit al biletului de autobuz din centru până la gară față de acela al biletului de la gară până în centru. Urmând același traseu. Așadar, de la A la B nu e întotdeauna egal cu de la B la A. Nici măcar în linie dreaptă.
Culoarul de comunicare desfășurat între partenerii de cuplu este semnificat de acțiunile lor, de expunerea sentimentelor, de exprimarea și de modul în care se împlinesc nevoile fiecăruia dintre ei. Principiul culoarului în relația de cuplu, pe care vi-l supun atenției și criticii, s-a născut din observațiile făcute în cabinet asupra modelului cerere -  ofertă în cuplu. Voi exemplifica doar cu unul dintre cazurile observate.
Andrei vine spre Bianca, în mod constant, cu o avalanșă de oferte emoțional-afective, materiale, financiare, de împlinire a oricăror nevoi, chiar și a celor abia sugerate. Culoarul dintre ei este atât de aglomerat de darurile lui Andrei încât Bianca nu întrezărește nici o fâșie pe unde s-ar putea îndrepta ea însăși către el (desenul 1). Primește, acceptă și cu timpul rămâne blocată în obișnuința de a primi: ”Mi se cuvine”, ”Merit”. În timp ce Andrei e blocat în obișnuința de a oferi la supraplin, dezvoltând treptat sentimentul propriei nemulțumiri față de nevoile sale neîmplinite în cuplu. Reechilibrarea culoarului ca zonă de comunicare se realizează sub supraveghere terapeutică: Andrei și Bianca analizează, de comun acord, ofertele. Începe, apoi, procesul de selecție. Greu pentru Andrei, foarte greu, dar un proces care vine cu o nuotate pentru el: învațarea unui nou limbaj, al exprimării propriilor nevoi în relație. Bianca acceptă să-i acorde tot sprijinul și învață noul cod, descoperă și răspunde nevoilor lui.
De ce?Andrei înțelege fenomenul pe care l-a creat până acum și îl motivează astfel:”Nu am vrut s-o pierd. Unde mai găsesc eu o femeia ca ea? Vreau și eu o familie.” Avalanșa de oferte cu care a venit Andrei s-a născut din nevoia sa de existență în cuplu. A construit ”cârlige”. S-a asigurat că în acest mod Bianca va avea ”tot ce își dorește și chiar mai mult”. Problemele au venit tocmai de la acel ”mai mult”. Atât de mult încât Andrei nu se mai zărea din spatele muntelui de cadouri. Neobișnuit să vorbească despre dorințele lui și neobișnuit să ceară, nu înregistra nici măcar refuzuri. Ceea ce îl mulțumea. Prea i se refuzaseră destule în copilărie. Bucuriile pe care i le făcea Biancăi erau și ale lui, singurele la care avea dreptul. Să-i împărtășească bucuria, mulțumirea, era răsplata lui. Nu știe care a fost momentul de revelație, cert îi era că obosise.  Când i-am redat prin desen ceea ce îmi spusese, l-am întrebat dacă e o metaforă grafică suficient de aproape de înțelesurile pe care el le dădea situației. A fost foarte mulțumit și am continuat să lucrăm astfel împreună. În sesiunile următoare și cu Bianca. Pentru ea, metafora culoarului a fost o descoperire chiar mai mare. A mărturisit că niciodată nu ar fi gândit în acești termeni. Am denumit fiecare secvență și fiecare săgeată desenată, apoi am eliberat culoarul, renunțând pe rând la ofertele ”inutile, gratuite, fără noimă” ale lui Andrei, cum le-a numit Bianca. Acel ”mai mult”. Am așezat în echilibru ofertele de la A la B și de la B la A abia după ce Andrei a reușit să exprime în fața Biancăi unele dintre nevoile sale ascunse atâta vreme. Bianca îl redescoperea. Sau pur și simplu, îl vedea cu adevărat pentru prima oară.Eliberat de sub povara lui ”a face pentru Bianca”, Andrei începe să descopere plăcerea și mulțumirea pe care i-o procură conversațiile în cuplu și reluarea unora dintre activitățile sale preferate pe care le părăsise de multă vreme, din teama că Bianca nu-i va împărtăși pasiunile. Ceea ce de altfel s-a și întâmplat, doar că a fost motivul suficient pentru ca fiecare dintre ei să-și acorde timp și spațiu.După aproximativ 12 săptămâni, configurația culoarului era alta (desenul 2). Tendința de aglomerare dinspre A spre B exista încă, dar întreg spațiul arăta mult mai echilibrat. Culoarul se completează cu oferte inovatoare. Comunicarea se diversifică. La fiecare întâlnire terapeutică, desenul suportă modificări și devine fundamentul conversațiilor noastre.





Spre marea mea surpriză, Andrei și Bianca au creat o coregrafie care exprimă metafora noastră grafică. S-au înscris la un curs de dans, o mai veche dorință de-a lui Andrei, și au ales pași de tango. Se strecoară unul pe lângă altul, se opresc la jumătate, se îndepărtează și se apropie. Obișnuințele se depășesc greu și chiar dacă în spațiul relației terapeutice lucrurile merg bine, Bianca și Andrei au nevoie să transforme instrumentarul pe care l-au câștigat în cabinet în comportament solid, testat în practică, fără artificiile pe care le poate crea un terapeut.
Iată și una dintre povestirile metaforă pe care le-am creat pentru același cuplu:
 Undeva, într-un sat îndepărtat, o tânără femeie își făcuse o pasiune din a face daruri. Găsea și crea cele mai neobișnuite obiecte care să se potrivească fiecărei persoane dintre cele cărora le oferea. Lăsa pachetele dimineața devreme în fața porților, pândea reacțiile oamenilor, iar bucuria lor era și bucuria ei.Toți se obișnuiseră să primească daruri de la tânăra femeie. Nu trecea nici o zi  fără ceva nou. După foarte multă vreme, tânăra a simțit că bucuriei sale îi lipsea ceva. Nu înțelegea exact ce, dar într-o dimineață, când stătea undeva departe și privea lumina de pe chipurile celor care primeau cadouri, a înțeles. Și-ar fi dorit ca măcar o dată să simtă și ea la fel ca ei. A trecut pe lângă casele lor și a privit pe ferestre. Oamenii toți erau foarte preocupați să-și despacheteze cadourile. Mult prea preocupați încât să se mai gândească la ea și la nevoile ei.
Atunci când oferi prea mult, gândește-te că s-ar putea să ții oamenii ocupați cu despachetatul cadourilor și nu le mai lași timp să se gândească la ce ți-ar putea ei oferi, la dorințele tale.

 Un concept original. Mulțumesc cuplurilor care au ales să lucrăm împreună.















21. Lume, lume vrem ostași! - Jun 3, 2016 7:20:00 PM


În drumul către casă trec pe lângă un liceu. Valuri de satin albastru și galben se unduiesc pe trotuarul din fața porților și mă emoționez la gândul unei alte promoții de absolvenți. Mă apropii astfel. În locul imaginii de mai devreme găsesc o suprapunere forțată de planuri. Imaginea rezultată devine dizgrațioasă. Peste vârsta asta frumoasă de prag nou se lasă, grea și pe alocuri ilară, o bucată informă dintr-un adult străin, venit prea devreme la întâlnirea de douăzeci de ani. Texturi false și platforme deformante. O mixtură aproape de nedigerat între un comportament ce tocmai le-a rămas mic și  un altul care le atârnă lălâu peste umeri. Acesta din urmă nu-i al lor, e o montură falsă într-un metal prețios și sensibil. O montură lucrată zi de zi, temeinic, prin tot felul de mijloace. În masă. O lucrare nesupravegheată, realizată de farsori care nu sunt decât vârful aisberg-ului. Dedesubt, adânc și înțepenit, e un întreg sistem: autorități care nu impun și nu se impun, părinți și dascăli (da, dascăli!) goliți de conținut, mode-linguri care se lipesc de carnea și de mintea crudă ca un abțibild cleios.Stânjeniți, cei câțiva părinți acceptați în preajmă încearcă să-și găsească, fiecare, adolescentul pe care l-a rătăcit în veșnicul și parcă fără întoarcere drum către job. ”Cum trec anii!” se transformă în ”Cum trec anii?”. Destinatar necunoscut.
Nu simt că am exprimat toată durerea pe care am simțit-o privind tabloul acesta al unei maturități outdoor cuprinzând tentacular o adolescență neîncheiată.  Și dacă aș fi făcut-o?
22. Que Sera, Sera... - May 25, 2016 1:02:00 PM

Ascultam, într-una dintre serile de dinaintea sărbătorilor de iarnă, melodia cu titlul de mai sus. M-a cuprins nostalgia copilăriei. Si pentru că nu mă simţeam pregătită să îndur sentimentul acesta, am ales o lectură care să mă strecoare în altă zonă. Ceva uşor, amuzant, ceva la îndemână. Am găsit acolo o anecdotă:
Două mame stau de vorbă pe o bancă în parc, în timp ce îşi privesc copiii jucându-se. - Câţi ani au copiii dumneavoastră? o întreabă una dintre mame pe cealaltă.- Avocatul are trei, iar medicul cinci. 
M-am gândit atunci la cuplul pe care îl am în terapie şi care aşteaptă naşterea primului lor copil. I-am rugat să scrie o scrisoare nou-născutului despre ceea ce simt ei acum, ce trăiesc, ce speră, pe care s-o păstreze şi pe care s-o citească din când în când, atunci când vor crede că le e greu.Scrisorile lor au fost foarte emoţionante, dar la sfârşitul sesiunii, tatăl, viitorul tată a spus: Copilul meu va urma studii în domeniul economic, asta o să-l împlinească profesional mai bine decât orice altceva.  
Şi așa mi-a venit ideea acestui articol. Iar titlul melodiei e cum nu se poate mai potrivit.Întâlnesc din ce în ce mai mulți copii care îndură, la propriu, ore de tenis, lecţii de pian sau de vioară, meditaţii interminabile la matematică. Inculpăm, în aceste cazuri, veşnica întoarcere în timp a părinţilor care insistă în a face din copiii lor oamenii de succes care să compenseze propriile lor vise eşuate. E un fapt confirmat de foarte multă vreme și statuat în teorie: părintele care se regăseşte puternic în imaginea propriului copil, refuzând individualitatea copilului ca persoană, este mai probabil să dezvolte un astfel de model comportamental.
Este vorba despre părinții care îşi văd copiii ca pe propriile extensii de sine, mai degrabă decât ca pe nişte persoane distincte, cu propriile lor speranţe şi vise. Aşa s-ar explica acțiunile părinților insistenţi care îşi îndeamnă copiii (aceştia de multe ori nedorindu-şi sau neavând nici un talent pentru activitatea impusă) să urmeze un vis care nu le aparţine, oferindu-le o perspectivă livrescă asupra eventualelor beneficii pe care le vor obţine în timp. Părinții obțin astfel o formă de satisfacţie și un sens al rolului de părinte, prin rezolvarea indirectă, prin copiii lor, a propriilor ambiții  neîmplinite.
 Dar ce se întâmplă atunci când aceşti copii chiar au succesul scontat? Acest succes se transformă în adăpostul părintelui care anulează orice iniţiativă pentru propria-i viaţă şi se dedică în exclusivitate acestei reușite. Singurele motive de mândrie şi împlinire vin dinspre realizările propriilor copii. Vorbesc, gândesc, trăiesc doar prin imaginea acestui succes.
Un studiu, publicat în anul 2013 în revista Public Library of Science ONE, a fost efectuat la Universitatea din Utrecht din Olanda.Au fost selectați 65 de părinți care aveau copii cu vârste cuprinse între 8 și 15 de ani. Cercetătorii le-au cerut să completeze un test pentru a măsura cât de mult își percep copilul ca fiind o parte din ei înșiși.Participanții au fost apoi împărțiți în două grupuri. Membrii primului grup au fost rugați să identifice și să scrie  două din propriile lor ambiții pe care nu au reușit să le împlinească. Lista a cuprins ”vise” dintre cele mai diverse, de la scrierea unui roman până la dezvoltarea unei afaceri de mare succes sau visul de a deveni un jucător de tenis profesionist.Părinții din cel de-al doilea grup au fost pur și simplu rugați să reflecteze asupra unei persoane cunoscute de ei și despre care știau că nu și-a împlinit visul profesional.Fiecare grup a fost apoi întrebat despre speranțele pe care le au pentru copiii lor.
 Concluzia studiului și a co-autorului acestuia, profesorul doctor Brad Bushman, de la Universitatea din Ohio, a fost că părinții care au reflectat asupra propriilor vise pierdute au mai multe șanse de a-și dori ca proprii lor copii să le împlinească.În schimb, părinții care s-au gândit la ambițiile eșuate ale altor persoane, și-au exprimat opțiunea ca puii lor să-și urmeze propria cale, neconstrânși de ambiții exterioare voinței lor.
Cercetătorii au subliniat că părinții care au făcut parte din primul grup, și-au considerat copilul ca fiind o parte din ei înșiși, fiind mult mai probabil ca ei să vadă în fiul sau fiica lor împlinirea propriilor vise. Rezultatele au sugerat cu tărie că părinții care asociază puternic imaginea copiilor cu propria lor imagine de la aceeași vârstă sunt cei care transferă visele lor asupra copiilor.
"Părinții pot atunci să se încălzească în gloria reflectată a copiilor și pierd o parte din sentimentele de regret și dezamăgire că nu au putut atinge ei înșiși aceleași obiective. Își trăiesc viața indirect prin intermediul copiilor",  a spus profesorul Brad Bushman.Cercetătorii au avertizat asupra potențialelor dezavantaje ale acestei abordări, unul dintre acestea fiind dificultatea acestor copii, ajunși la vârsta maturității de a-și stabili propria autonomie.

When I was just a little girlI asked my mother, what will I beWill I be pretty, will I be richHere's what she said to me.
Que Sera, Sera,Whatever will be, will beThe future's not ours, to seeQue Sera, SeraWhat will be, will be.
23. Papagal de vânzare - May 24, 2016 8:19:00 AM

Image result for internal saboteur Imaginați-vă că aveţi un papagal. O pasăre. Nu are nici cunoștințe și nici cine știe ce inteligență. Creier de pasăre... Recită ”papagaliceşte”. Cu toate acestea, papagalul este special. A fost antrenat pentru a deveni o povară, comentând în mod continuu la adresa ta şi a vieţii tale. 

De exemplu, mașina în care te afli este blocată în trafic și ajungi la locul de muncă mai târziu cu 5 minute. Papagalul stă pe umăr sau într-o colivie, pe scaunul din dreapta, șoptind: "Întârzii din nou. Pur si simplu nu poţi fi punctual. Niciodată nu ajungi la timp. Eşti varză. Dacă ai fi plecat de acasă mai devreme, ai fi ajuns la timp. Şeful tău ar fi fost, în sfârșit, fericit. Dar tu, nu. Nu poţi face lucrurile la timp. Devii inutil. Aduni deșeuri de spațiu şi timp! Absolut penibil!"

Cât timp v-ați lăsat în acest abuz înainte de a arunca un prosop peste colivie sau a scăpa de papagal? Se întâmplă să ne lăsăm prizonierii gândurilor care vin de la acest tip de agresor, sabotor intern pentru mult prea mult timp. Putem învăța să folosim un antidot împotriva acestor otrăvuri interne. Observăm că e doar un " papagal " şi acoperim colivia. "E papagalul ăsta din nou - nu trebuie să-l ascult " și ne îndreptăm în mod conștient către altceva. Concentrați-vă atenția în altă parte. Fiți persistent cu această practică! Veți observa prezenţa papagalului din ce în ce mai puțin. Va renunţa la otrava lui o dată ce antidotul va începe să funcţioneze sau poate va zbura acolo unde toţi papagalii otrăvitori se duc.
24. Patru fragmente ale devenirii mele - May 13, 2016 9:09:00 PM



Imagini pentru become paintingsI. Educaţia mea a fost să-mi aştept rândul. Generaţii întregi de „Stai la rând”, „Nu intra în faţă”, „Eu am fost înaintea ta”. Aşteaptă. Aşteaptă. Aşteaptă. Şi pentru asta, pentru că stăteam la locul meu, am primit, e adevărat, ce se cuvenea locului meu şi mi se spunea să fiu recunoscătoare. Când am învăţat şi am simţit că vreau dincolo de locul meu, n-am  mai ştiut prea bine ce trebuie să cer, să aştept, pentru ce să mă ridic pe vârfuri, ce pierd, ce se cuvine şi  ce nu. Ce aşteptau ceilalţi de la mine. Am bâjbâit, uneori rezultatul a fost uimitor şi oamenii spuneau că m-am realizat, că m-am împlinit. Ce mai aştepti, adică ce vrei mai mult? Şi eu habar n-aveam cum arată drumul, nici cum am ajuns până acolo. Mă miroseau, să simtă, să amuşine succesul. Şi eu mă roteam împrejurul meu, neînţelegând ce dibuiau ei cu mirosul lor fin de oameni versaţi, trecuţi, lucraţi, lustruiţi.Privesc strada, încerc să scriu, nu pot, şi neputinţa asta mă înfurie. Sau poate nu e asta, copilului din mine îi vine să plângă pentru că se simte abandonat şi singur, adultului i se face dor. Îmi iau o pauză. Pe culoar e linişte. Mă opresc lipită de zidul rece, înalt, vechi, respir rar, dar nu ţine, încep să mă zgudui de plâns. Înfundat, înăbuşit, muşcând, încercând să-mi opresc cu palmele strânse peste tâmple, gândurile, aducerile-aminte, nădejdile. Peste zidul din faţa mea se întinde alb, un alb vâscos, cleios, peste care curg, în zigzag-uri care se amestecă, umbre, culori, guri schimonosite care-mi ordonă, jumătăţi de feţe pe care nu pot să le recompun, palme deschise, ademenitoare, paşi care se pierd. Mă reped cu tot trupul spre zid, îmi proptesc braţele în el, adun muchiile, îl mototolesc, îl redesfac, îl netezesc şi îi mângîi urmele şifonate, culorile prelinse. Rămân un punct mic, mic de tot, lângă zidul rece, scorojit într-un alb-cenuşiu, neclintit, de neclintit.Când încep să se audă voci dinspre uşile greoaie ale încăperilor, mă ridic, mă scutur şi mă reped spre baie, să nu o ocupe careva şi să rămân cu lacrimile prinse în rimel. Mă privesc în oglinda cu urme de argint, zâmbesc şi îmi întorc gândurile din ghemul lor greu, încâlcit, spre lumina zilei, brusc, cu bucuria regăsirii drumului. Fir nevăzut, întins dintre apus spre răsărit.
II. "Ţară, ţară vrem ostaş…..Pe cine, pe cine?” Nici nu trebuia să-mi aud numele, mă aruncam de una singură spre salvarea celorlalţi. Lanţul de oameni se făcea din ce în ce mai puternic, creştea din ce în ce mai mult. Mă găseam în vâltoare şi forţa ei ameţitoare mă făcea să cred că sunt şi eu puternică. Abia la destinaţie, când totul se oprea, simţeam groaza şi greaţa din stomacul meu. Abia când totul se oprea, mi se părea că eu nu aparţin, că nu e loc, începeam să zgârii pereţii, să mă agăţ de orice fir spre ieşire, să caut aerul bun de respirat. III. Am învăţat să înot singură, în apele reci şi deşălate ale Izei. Indecisă şi zurlie, ca mai toate fetele de prin satele de pe malurile ei, Iza şlefuieşte, însă, cu tenacitatea ritualică a marilor asceţi, piatră cu piatră. E un amestec de sfinţenie şi de frivol, de curat şi de malefic, apa asta care îşi ia în fiecare an, fără nici o abatere, jertfele ademenite înspre vâltori. Niciodată aceeaşi, niciodată aici. Mă trăgeam dinspre malul mic, uşor de călcat, înspre celălalt, peste pietre mari, cu muchii aliniate, peste pietre mici, mărunţite, nisipoase, care-mi sfredeleau tălpile. Apa mă străbătea tăioasă, repede. Ajungeam dincolo, aproape de celălalt mal, unde apa era mai adâncă, şi mai iute. Picioarele mă ţineau cu greu contra curentului şi forţei uriaşe. Mă lăsam pe vine, apoi mă întideam de-a lungul apei, în ciuda curgerii, scoteam o mână, o roteam de-a lungului corpului meu, spre cap, pe lângă ureche, o duceam înapoi, în apă şi atingeam pietrele să mă asigur că pământul e acolo. Apoi cealaltă, tot aşa, cum îi văzusem pe cei care înotau liberi, în mişcări line, dar hotărâte: pe lângă ureche, pe lângă cap şi-apoi în apă. S-a întâmplat într-o zi, nu mai ştiu la cât timp după ce făcusem mişcările astea zi de zi, ore întregi, să-mi alunece mâna şi să nu mai ating pietrele. Într-o clipire de secundă, s-au aşezat deopotrivă în mintea mea spaima de a nu mai simţi pământul şi gândul voit de a nu atinge pietrele cu cealaltă mână, ce urma mişcarea. Am ţinut-o aşa minute bune. Plângeam. Îmi curgeau lacrimile în apă, le simţeam sărate, îmi tăiau respiraţia, înghiţeam lacrimi şi apă bună, dulce de râu de munte. Înotam în susul râului, nu înaintam deloc, dar eram la suprafaţă, înotând, rotindu-mă, mişcându-mă slobodă, simţind poate pentru prima oară întreagă forţa corpului şi a minţii mele.
IV. Înot. Plutesc pe apele adânci, necunoscute. Mi-e din ce în ce mai greu să rămân la suprafaţă. Cei din jurul meu văd altceva. Mă aplaudă pentru că stau atât de uşor acolo, deasupra apelor tulburi, stăpână pe mişcări, ducându-mă unde vreau, când vreau, uşor, în largul meu. Respir din ce în ce mai greu, m-aş lăsa purtată la întâmplare, dar mi-e teamă de adânc şi de ceea ce ar putea spune ceilalţi. Efortul meu, sacrificiul meu nu se văd, nu se simt. Tot ce las să se vadă este uşurinţa cu care rămân deasupra lucrurilor, în siguranţă, zâmbind.

25. Metafora hipnotic-terapeutică - May 13, 2016 7:15:00 PM
Imagini pentru hypnotic paintingsPoveştile spuse sau auzite într-un cabinet de psihoterapie, nu sunt simple relatări de fapte. Ele comunică lucruri importante despre fiecare dintre noi, despre experienţele trăite şi modul în care le-am perceput în diferite etape ale devenirii noastre, despre felul în care ne vedem pe noi înşine în Univers. Conţinutul metaforic regăsit în poveşti oferă specialistului tehnici simple, dar extrem de eficiente pentru dezvoltarea abilităţilor sale, iar clientului îi deschide perspective pentru un alt tip de comunicare. În măsura în care povestea se îndreaptă în permanenţă către realizarea obiectivului clientului, ea îşi consolidează rolul de metaforă „vindecătoare.”Ea reflectă, de asemenea, modul în care funcționează creierul. În timp ce ne gândim la poveste ca la un simplu accesoriula informație, ca la ceva străin şi dincolo de realul cu care ne-am obişnuit, ea se dovedește a fi piatra de temelie a conștiinței noastre. Citesc, ascult și memorezpovești. Fac corespondenţe, mă gândesc la „modele de probleme" şi la povestea fiecăruia. Spun poveştile şi le fac parte din mine. Cred că mi-ar fi extrem de util să-mi construiesc, la nivel mental,  o bibliotecă de poveștipentru a servi scopului terapeutic al fiecărui client pe care am să-l întâlnesc. A citi şi a ascultapovești dezvoltă creativitatea și este un mod foarte plăcut de a îmbunătăți abilitățile de terapeut. La urma urmei, ce altceva fac terapeuţii decât să dezvăluie poveştile vii?Cred că atunci când cineva are nevoie să învețe ceva sau are de rezolvat o problemă, terapeutul este în măsură să observe ce fel de poveste sau de imagine îi vine clientului în minte și apoi să se întrebe: va fi aceasta o perspectivă metaforică nouă și valoroasă pentru el? Pentru un terapeut la început de drum, utilizarea metaforei în practicăpoate părea un picciudată, dar aceastanu va fi cu mult înainte de momentul în care va începe să simtă că e cel mai natural lucru din lume. Ceea ce şi este! O povestepotrivită spusă la momentul potrivit poate facilita vindecarea psihologică și chiarfizică. Este posibilca vechile tradiții ale poveştilor, atât de bogateși răspândite în toate culturile, să fi fost cea mai veche formă de psihoterapie, vehicule pentru transmitereamodelelor de înțelepciune.Poveştile metaforice au meritul de a-i ajuta pe client şi pe terapeut să ocoleascăefectele pe care le poate aduce „mărunțirea”, detalierea aspectelor problemei de rezolvat, supra-analiza și raționamentul conștient. Poveștile sunt în mod inerent hipnotice, în sensul în care fixează atențiași fac apel la imaginație. Acest lucru face ca terapiaprin metaforă să fie dispozitivul perfect pentru furnizarea de modelenoi de speranță, precum și de sugestii specifice pentruschimbare. Un mare povestitor este un hipnotizator natural. El conduce procesul în alte timpuri și locuri, unde uităm de trecerea timpului, unde regăsim împrejurimile cunoscute nouă, unde ne detaşăm ușor de conștientizare și ne cufundăm nu într-o lume de probleme, trădare, greutăți, aşa cum era cea din care tocmai am venit, ci într-una de aventuri, înțelepciune și speranță. Un bun terapeut, prin formularea şi prezentarea metaforelor, evocă cele mai bune lucruri pe care oamenii le pot păstra ascunse, cum ar fi curajul, perseverenţa, îndrăzneala și prietenia adevărată.„Hipnotizatorii” povestitori comunică tuturor simțurilor noastre, astfel încât atunci când ei spun o poveste, vor descrie sunetele, senzațiile, mirosurile, gusturile și atracțiile. Aceste descrieri vii angajează pe deplin ascultătorul și fac din poveste o experiență inedită, aproape un vis.