Despre mine

Goja Anca

M-am născut la 3 octombrie 1978, în Baia Mare, şi 22 de ani mai târziu am absolvit Universitatea «Babeş-Bolyai» Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Pol...

Blogs Home » Litere » Literatura » Fabrica de fericire

Fabrica de fericire

Pentru că am vrut să îmi petrec viaţa făcând ceea ce-mi place – să scriu -, m-am făcut jurnalistă. Apoi am constatat surprinsă că pot nu doar să transcriu realitatea, ci şi să construiesc lumi şi să le dau viaţă. Acum sunt dependentă de asta.



Articole Blog

01. Noaptea Albă a Picturii Băimărene - May 18, 2019 7:22:00 PM


Noaptea Albă a Muzeelor s-a nimerit să fie anul acesta într-o perioadă foarte aglomerată, cu doar o săptămână înainte de alegerile europarlamentare. Așa că am savurat un singur eveniment, la Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, unde am avut parte de Noaptea Albă a Picturii Băimărene. 
La invitația prietenei mele Oana Enășel, am participat la vernisajul expoziției temporare tematice intitulate „Noua Școală de Pictură de la Baia Mare. Contextul Academic 2000 – 2018”, unde am regăsit prieteni și cunoștințe mai vechi. 

Expoziția cuprinde lucrările de disertație masterală ale unor artiști deja membri ai Filialei Baia Mare a Uniunii Artiștilor Plastici din România: Octavian Bufan, Cristina Busuioc, Iolanda Gherghel, Silviu Gheție, Raluca Grigoriu, Alin Hereș, Călin Ițoaie, Alina Modârcă, Anamaria Nagy, Irina Oțoiu și Szilard Szekely. Sunt artiști tineri și nu prea, pentru că unii dintre ei au cariere în spate, cum ar fi Silviu Gheție, cunoscut fotograf, sau Anamaria Nagy, creatoare de modă. Pe alții îi știu din contexte diferite: pe Irina Oțoiu, de la Bastionul Măcelarilor, unde lucrează când nu pictează, iar pe Octavian Bufan, din taberele de artă și literatură de la Ocoliș, unde este mai mereu invitatul sculptorului Ioan Marchiș.
Despre lucrările expuse și despre artiști au vorbit criticul și istoricul de artă dr. Tiberiu Alexa, directorul muzeului, și pictorul dr. Ioan Anghel Negrean, curatorul expoziției și unul dintre îndrumătorii masteranzilor de la Centrul Universitar „Nord” din cadrul Universității Tehnice Cluj-Napoca.
Expoziția merită vizitată, cuprinde lucrări puternice, care vă vor rămâne în memorie. Ea va fi deschisă în perioada mai-iunie, de marțea până duminica, între orele 10 și 16,30. 
Din păcate, nu vă veți mai putea bucura și de performance-ul tinerilor din trupa Artspot, coordonată de Dragoș Călin (actor la Teatrul Municipal Baia Mare). Tinerii actori au însuflețit Noaptea Albă a Picturii Băimărene, fiecare alegând câte o lucrare din expoziția permanentă și însuflețind-o cu mișcări și replici bine alese.















02. Împreună punem țara pe roate! - May 4, 2019 4:59:00 AM





Când am acceptat provocarea Declic, nu am știut în ce mă bag. De fapt, propunerea celei mai mari comunități de cetățeni activi din România a venit la fix: știam că trebuie să fac mult mai mult pentru țara mea și nu știam ce.
Știu, sună ca naiba ceea ce spun, mai nou doar ipocriții se declară patrioți. Ideea e că România a luat-o rău de tot la vale și simțeam că e nevoie de un efort comun pentru a opri tăvălugul acesta declanșat de o șleahtă de politicieni iresponsabili și corupți. Pentru mine, asta a devenit o miză personală. Urmează un șir întreg de scrutinuri electorale care vor decide viitorul României și viitorul meu. Pentru că în funcție de rezultatul lor voi ști ce trebuie să fac: să rămân sau să plec. Definitiv.



Provocarea Declic pornește de la ideea că sunt aproximativ 5,5 milioane de români care nu votează la europarlamentare, dar merg la vot la alte alegeri. Au socotit cei de la Declic că dacă 650.000 dintre aceștia ar merge totuși la vot, forțele pro-europene ar câștiga cel puțin 3 mandate în plus, și am trimite în Parlamentul European o majoritate pro-europeană. Iar pentru a convinge 650.000 de oameni nehotărâți să iasă din case pe 26 mai și să voteze, ar trebui ca 20.000 de cetățeni activi să schimbe fiecare atitudinea a câte 30 și ceva de oameni. Greu, dar nu imposibil.
Colaborez cu Declic de multă vreme și am făcut multe lucruri împreună. De la proteste, la semnat petiții, de la tras parlamentarii de mânecă la sesizat decidenții europeni. Toate au fost inițiative Declic la care am aderat, alături de mii de alți români. Și de data aceasta, am apreciat inițiativa lor, deși am stat puțin pe gânduri înainte să mă implic. Nu sunt genul care să se apuce să sune oameni care nu îi sunt prieteni apropiați, și în general nu încerc să îmi impun convingerile. Mereu am crezut că fiecare are minte să gândească și că anumite adevăruri sunt atât de evidente, încât nu mai necesită explicații.
Ei bine, am greșit. Am greșit în ultimul hal. Dar nu aș fi aflat niciodată asta dacă nu m-aș fi apucat să trimit SMS-uri și mesaje pe Messenger unor oameni cu care nu am mai vorbit de luni sau chiar ani.
Nu o mai lungesc. Am experimentat întreaga gamă de răspunsuri, de la „eu oricum încerc să îmi conving toți prietenii să iasă la vot”, sau „în lista mea de prieteni au rămas doar cei care votează”, la „nici nu știam că sunt alegeri europarlamentare”. Bine, unii mi-au spus că nu urmăresc deloc politica și m-au rugat să îi pun la curent. M-am gândit să încep povestea din iarna lui 2016, de la alegerile parlamentare, și să le spun despre Ordonanța 13 și toată seria de proteste care au urmat. Dar puteam, la fel de bine, să încep de la '48. 😉
De vreo două ori mi s-a întâmplat să dau peste prieteni care, cumva confidențial, mi-au spus că au acces la informații de culise și că o să mi le împărtășească și mie, cândva. Ideea ar fi că toți candidații și toate partidele sunt o apă și un pământ, toți sunt corupți sau au relații cu oameni sus-puși, și în niciun caz nu poți reuși să ajungi într-o funcție de decizie doar pe baza propriilor merite. Am încercat să îi conving că nu e așa: cunosc persoane care nu au făcut politică până de curând și care sunt oameni foarte faini, corecți, educați și haioși. La fel ca mine, ei au intrat în politică din dorința de a schimba drumul României, de a o îndrepta spre calea europeană, a democrației, a statului de drept și a meritocrației. Ei nu vânează funcții de dragul puterii, nu vor să se îmbogățească din bani publici, ci vor cu adevărat să muncească pentru România.
Ei, au fost tot felul de reacții neașteptate la mesajele mele. M-am ales până și cu niște replici de agățat 😂 Politica și iubirea (sau spuneți-i cum vreți) au mers întotdeauna mână în mână 😂.
Cineva mi-a sugerat să îmi fac propriul partid. Tipa era dezamăgită de toți politicienii români, fără excepție, spunând că urmăresc doar ciolanul. Dar m-a asigurat că, dacă eu îmi fac partid, mă va susține. Și nu doar cu vorbe. 😇 Ei, pentru liniștirea milioanelor de potențiali alegători, trebuie să spun că deocamdată nu mă gândesc la așa ceva 😂. Nu știu pe câți am reușit să îi conving să iasă la vot. Mulți dintre cei cu care am vorbit erau deja hotărâți să voteze. Mulți alții nu mi-au răspuns la mesaje. Spre marea mea surprindere, însă, nimeni nu m-a jignit, nimeni nu m-a înjurat. Iar asta mi-a dat curaj să merg mai departe.
Am dat peste oameni în vârstă, foarte dezamăgiți de politica românească din ultimii 30 de ani. Unii mi-au spus că nu votează, pentru că sunt bătrâni și nu mai are rost. Alții făcuseră politică ei înșiși prin anii ‘90, speraseră la o schimbare reală, și avuseseră parte doar de dezamăgiri după dezamăgiri. Le-am spus că, dacă nu mai au tragere de inimă să voteze pentru ei înșiși, atunci să voteze pentru viitorul copiilor lor. Dintre care, de altfel, unii au ales să trăiască prin țări străine. Oare chiar au ales, sau au fost forțați?
Am vorbit și cu români din diaspora. Dintre care unii vor parcurge peste 500 de kilometri pentru a putea vota pe 26 mai. Asta mi se pare cumva dureros: că unii fac eforturi reale pentru a-și putea exprima opțiunea, în timp ce alții își neglijează acest drept. Sau, ca s-o spunem altfel, „se pișă pe el de vot”. Precum fata aceea cu tricoul, devenită deja celebră. Tristă celebritate!
Voi pleca și eu, dacă nu voi avea o altă opțiune. Dar până atunci, sunt hotărâtă să lupt. Mi-am promis că voi face tot ce pot pentru a convinge oamenii să voteze la europarlamentare. Eu cred că răspunsul stă în solidaritate și în responsabilitate. Eu cred cu adevărat că împreună putem scoate țara din rahat. Căci aici ne-au adus pesedeii, aldiștii și toți acoliții lor. Nu ne mai putem ascunde după deget. Cuțitul a ajuns la os. Protestele nu mai sunt de ajuns. Și nici chiar votul nu mai e de ajuns. E nevoie ca toți să punem umărul pentru a-i convinge pe cei din jurul nostru să se mobilizeze. Un efort atât de mic, pentru un scop atât de mare! Mai sunt trei săptămâni până la alegeri. Haideți să ne opintim puțin și să punem țara pe roate! 
Înscrie-te în grupul de mobilizatori Declic!




03. Apus - Apr 29, 2019 12:35:00 PM


Nu era durere ceea ce simțea. Probabil că, de la un punct încolo, sufletul devine imun. Cicatricile se transformă în carapace.Nu era durere. Era amorțire. Și sentimentul acut că trebuia, da, trebuia să o ia de la capăt. Nu existau decât două ieșiri: moartea, fie ea reală sau simbolică, sau lupta. Lupta pentru un nou început.
A luat o gură din cafeaua to go. Știa că e ultima. Urma să plece de acolo pentru totdeauna. Unde? Habar nu avea.
Foto: Lucian Petru GojaNu și-a dat seama cum a ajuns acasă. Nu vedea nimic în jur, doar umbra roșie-portocalie de la orizont, care se strecura printre blocurile murdare. Aruncase paharul undeva, într-un coș de gunoi.
Ajunsă acasă, și-a strâns câteva haine, actele, banii și telefonul într-o geantă. A mers la baie și a observat că becul încă fila. Nu avusese timp să îl schimbe. Pâlpâirea roșiatică i-a adus aminte mai acut de trecutul ei recent.
A ieșit din casă cât a putut de repede. În spatele blocului era parcată mașina. Proaspăt reparată și cu rezervorul plin. Singura mea prietenă, s-a gândit ea, patetic, și a învârtit cheia în contact. Apoi a deschis geamul.
Aerul cald și uscat îi răvășea părul. E minunat să fii singură, s-a gândit. Mult mai bine decât să te tot joci de-a șoarecele și pisica. Decât să te umilești la fiecare pas, așteptând un semn de bunăvoință cât de mic. Decât să cerșești o privire caldă, care nu mai vine.
Un bărbat făcea semne de la marginea drumului. Semăna cu el. Dar nu era el, era mult prea elegant. El se îmbrăca mereu casual, cu gust de altfel, dar mai nonconformist. Bărbatul acesta purta costum. Categoric nu era el. Dar ceva a făcut-o să oprească.
-Salut!, îi spuse el, băgându-și capul prin geam.
Abia atunci l-a recunoscut. Era un tip de care fusese îndrăgostită în urmă cu vreo zece ani. Alt eșec.
-Mă duci și pe mine până mai încolo?, a întrebat blondul.
Ea a ridicat din umeri.
-Unde mergi?, a insistat el.-Nu m-am hotărât încă, a spus ea, cât se poate de serioasă.Foto: Lucian Petru Goja-A, e mișto așa. Vin și eu, a spus tipul, zâmbind larg. Și-a aruncat bagajul pe bancheta din spate și a urcat în față. El o privea lung. Ea se uita doar la drum, ca și cum ar fi fost în continuare singură. Blondul a apăsat butonul radioului. Era o muzică liniștitoare, în acorduri de chitară. Se lăsa seara. Ultimele raze roșii se reflectau în parbriz, descoperind pete de murdărie. Aerul începea să se răcorească. Drumul traversa un câmp cu eoliene. -Oprește aici, a spus el. Și ea, fără să știe de ce, l-a ascultat.
Nu fuseseră niciodată împreună. Se plăcuseră, dar apoi, brusc, el se căsătorise cu o alta. Pe urmă drumurile li se despărțiseră și aproape că nu s-au mai întâlnit deloc. 
Au ieșit din mașină și au făcut câțiva pași pe câmp. -Alege-ți o elice și uită-te fix în centrul ei, i-a spus el.A făcut întocmai. Aerul mirosea a fân proaspăt cosit. Greierii îl umpleau cu un sunet surd. Elicea se învârtea monoton. A simțit cum brațele lui îi cuprind abdomenul. S-a sprijinit cu capul pe pieptul lui. Nu se gândea la nimic. Creierul îi era amorțit și îi era bine. Liniștea o cuprinsese cu totul. Apoi s-a desprins de el și a urcat la volan. A pornit mașina încet. Blondul a alergat  după mașină și a urcat din mers, gâfâind. Ea l-a privit pentru prima oară în seara aceea și a râs. La radio, cineva cânta un cântec molcom. Se lăsase întunericul. Reclamele roșii-portocalii ale orașului țâșneau din beznă. Pe trotuare, tineri mergeau împleticindu-se și râzând. Era sâmbătă. Pentru ei, o sâmbătă ca oricare alta. 
A oprit mașina lângă un club și o clipă a închis ochii. I-a văzut chipul pe care i-l știa în cele mai mici detalii. Îi venea să plângă, dar nu mai avea lacrimi.
Foto: Lucian Petru Goja-Rămânem aici?, a întrebat tipul de pe scaunul din dreapta. -Pentru moment, a răspuns ea. -Uite, să nu zici că nu mi-am plătit călătoria, a spus el, și a scos din geanta de pe banchetă o sticlă de votcă. A îndepărtat dopul și i-a dat ei sticla. Femeia a băut de parcă ar fi fost apă. Apoi i-a dat sticla înapoi și și-a îngropat fața în palme. -Până aici m-ai adus tu, i-a spus el, dând pe gât o dușcă de votcă. De aici încolo te voi conduce eu. Cunosc orașul ăsta ca-n palmă. Nu spune nu, să știi că sunt mai înțeleptdecât în urmă cu zece ani. -Cum așa? Ți-ai schimbat sexul?, i-a aruncat ea un zâmbet strâmb.-Ha, ha!,  a râs el sarcastic.Au ieșit din mașină și s-au îndreptat spre clubul cu firmă luminoasă. „LUCKY”, scria deasupra ușii, cu litere roșii, optimiste.
Dacă i-ar fi văzut cineva cum mergeau ținându-se de după mijloc, ar fi spus, cu siguranță, că îi leagă o veche poveste de dragoste.
Aerul uscat mirosea a gaz de eșapament și a disperare.

Alex Turner - It's Hard to Get Around The Wind

04. Mărunțișurile care fac sărbătorile frumoase - Apr 28, 2019 1:07:00 PM



Sărbătorile nu sunt, de fapt, pentru mine, decât o combinație de lucruri mărunte, pământești și familiare. În anumite doze, bine determinate. Spre exemplu, sărbătoare e atunci când am o zi liberă numai pentru curățenie și când casa strălucește fix o zi, pentru că a venit primăvara, pisica năpârlește și a doua zi pot să o iau de la capăt.

Sărbătoare e când gătesc brioșe cu spanac, pentru că sunt verzi, primăvăratice, și nu am pe conștiință niciun miel. Sărbătoare e când merg la ai mei și ei se bucură atât de mult că a înflorit glicina, încât eu mă gândesc că poate bătaia clopotelor de la biserică are legătură cu asta. Sărbătoare e și când ai mei își sună rudele de departe nu pentru a-i întreba ce au pus pe masa de Paști, ci pentru a găsi împreună soluții contra șoarecilor de câmp care distrug producția de trandafiri. Sărbătoare e când toți oamenii își propun să devină mai buni, deși știu că ziua de mâine va fi la fel cu cea de ieri. Sărbătoare e când îmi stabilesc un țel, și anume să mă apuc de cură de slăbire, și, deși îmi tot propun asta de câteva luni încoace, tot mai cred că am o șansă. Sărbătoare e când reușesc să repar singură ușa de la dulap și, chiar dacă nu a ieșit perfect, am speranța că mă voi descurca și singură în viață.Sărbătoare e când mama îmi povestește un film întreg cu tentă SF, deși ei nu-i plac SF-urile, și când eu, la schimb, îi povestesc filmul de cu o seară înainte. Sărbătoare e când beau vișinată cu mama și închinăm în cinstea surorii mele, care, aflată la mii de kilometri distanță, a rămas tocmai azi fără strop de băutură în casă. Sărbătoare e când motanul se bucură de puțină salată boeuf, deși e la regim. Sărbătoare e când, pe Internet, iepurașul luptă pentru democrație. Peste mai puțin de o lună, pe 26 mai, am speranța că vom sărbători iar.Până una-alta, să ne refacem forțele.


05. Să transformăm scârba în voturi - Mar 27, 2019 4:59:00 AM



Cred că eram în clasa a VI-a când am participat pentru prima oară la un protest. Eram elevă la „Lucaciu” și tocmai li se interzisese băieților să poarte plete. Revoluția avusese loc de abia cu un an în urmă și unii profesori nu se puteau obișnui cu libertatea de care elevii începeau să profite. Mie îmi plăceau băieții cu părul lung și mi-ar fi părut rău să se revină iar la restricțiile din comunism, când părul nu avea voie să treacă de ureche. Astfel de reguli, precum și cele legate de purtarea cordeluței, a uniformei sau a numărului matricol ne chinuiseră toată copilăria. Acum de abia apucaserăm să luăm o gură de oxigen, iar cei mari doreau să ne bage iar pumnul în gură. Ne-am strâns în curtea liceului și am refuzat să intrăm la oră. Am mers, în schimb, la ora următoare. Aveam istorie, cu diriga, și m-am ales cu un 3 pentru îndrăzneala mea. M-am simțit ca o mică eroină.
Apoi am devenit studentă la Jurnalism. Scriam pentru publicația facultății și, din anul III, pentru Monitorul de Cluj. Participam la tot felul de proteste ale sindicatelor, cu scopul de a le reflecta în presă. Îmi făcea plăcere. Mă bucura faptul că oamenii simpli își făceau auzită vocea, că umpleau străzile, că făceau gălăgie, că erau curajoși. Îmi plăcea că nu își înghițeau umilința. Mărșăluiam în primele rânduri și eram fericită. În 2013 au început protestele pentru apărarea Roșiei Montane. Cauza a stârnit revolta a mii de oameni din toată țara, se organizau proteste peste tot, săptămână de săptămână, cu o încăpățânare de care românii nu mai dăduseră dovadă până atunci. În Baia Mare, protestatarii se adunau în parc, la statuie. Apoi mărșăluiau pe străzi, prin Centrul Vechi. Am participat ca ziaristă, mergeam săptămână de săptămână pentru că îmi doream să particip, mă simțeam solidară cu protestatarii. Îi susțineam prin ceea ce scriam, iar ei mă considerau una de-a lor. Atunci am învățat că vocea oamenilor, dacă e destul de puternică, va fi auzită și ascultată. Că o singură manifestație de protest poate să nu fie de ajuns, dar răbdarea poate aduce rezultate pozitive semnificative.
Și a venit și anul 2017, cu a lui Ordonanță 13, cu șocul pe care l-am resimțit când am văzut că cei de la putere nu respectă nicio regulă și acționează noaptea, ca hoții. Puhoaiele au ieșit în stradă. Ziua urmăream cu înfrigurare știrile, seara ieșeam în stradă. În Baia Mare, oraș mic, lumea se strânge mai greu decât la București, iar revolta se calmează mai repede. Și totuși, au fost și în Baia Mare ocazii când marșul protestatarilor a fost impresionant. Când ferestrele sediului PSD au cam tremurat de zgomotul strigătelor noastre. Când revolta a cuprins orașul. E ca o febră contagioasă care se extinde rapid, prin intermediul rețelelor de socializare, alimentate de știrile șocante și de nesimțirea celor de la putere. E o putere care clocotește nevăzut în zilele obișnuite și care dă în foc în momentele critice.
Votul nu trezește aceeași emoție. Dar poate fi mai eficient. O urmă de tuș în locul potrivit poate face diferența. Și nu, nu vreau să aud că un vot nu schimbă nimic. Am trăit perioade în care toate orașele țării erau amorțite, doar Sibiul ținea sus steagul revoltei. Și ne-am încălzit sufletele privindu-i și ascultându-i pe protestatarii din Sibiu. Am supt energie pozitivă de la ei. Au fost zile în care în Baia Mare am fost doi protestatari. Sau chiar unul singur. Dar am arătat că suntem în continuare nemulțumiți. Că vrem în continuare să scăpăm de ciuma roșie. Am arătat că suntem treji și că stăm cu ochii pe cei de la putere. Apoi, când a fost cazul, Piața Revoluției s-a umplut din nou de oameni.Trebuie doar să nu uităm toate astea. Să transformăm toată nemulțumirea, revolta, scârba în voturi. Vot cu vot, îi putem alunga. Ne putem lua țara înapoi. Ne vedem pe 26 mai, la alegerile europarlamentare și la referendum.





06. Cu drag, pentru artiștii aflați în nevoie - Mar 20, 2019 4:49:00 PM

Există oameni pentru care jobul nu e doar un job. E expresia unei pasiuni arzătoare. Artiștii sunt, cei mai mulți dintre ei, astfel de oameni. Ei urcă e scenă în fiecare seară pentru a ne face pe noi, ceilalți, să râdem sau să plângem. Și nimic nu e mai de preț pe lumea aceasta decât simțirea. Decât sentimentul. Pentru că el ne face să fim oameni. Le datorăm artiștilor o parte dintre sentimentele noastre. Le datorăm artiștilor atinși de boală compasiune. Și un necesar ajutor financiar. Mergeți să vedeți „Butoiul cu pulbere” duminică, 24 martie. Vă veți simți mai bine. Și veți face o faptă bună.


Teatrul Municipal Baia Mare susține campania socială „Artiștii pentru artiști”, inițiată de UNITER! (Comunicat de presă)

Pe 1 martie 2019, UNITER a dat startul celei de-a 18 ediții a Campaniei sociale „Artiștii pentru artiști”, cu sprijinul indispensabil al instituțiilor de teatru din București și din țară. Prin această campanie umanitară, organizată în luna martie și aprilie, se strâng fonduri pentru artiștii de orice vârstă, din toată țara, care au probleme medicale și o sănătate precară.În acest an, Teatrul Municipal Baia Mare propune pentru campania ”Artiștii pentru artiști”, spectacolul ”Butoiul cu pulbere”, programat în 24 martie 2019, la ora 19.00. Încasările din vânzarea biletelor vor fi direcționate către Fondul de Solidaritate Teatrală.Fiecare bilet cumpărat înseamnă nu doar un semn de reverență pentru munca actorilor, ci și un ajutor concret. Pentru că există artiști care depind de fondurile colectate de UNITER în cadrul Campaniei Naționale „Artiștii pentru artiști”, unii dintre ei neavând familie sau alt sprijin. Oameni care au nevoie urgentă de sprijin financiar!EMILIA POPESCU si MARIUS MANOLE sunt ambasadorii de anul acesta ai Campaniei „Artiștii pentru artiști” și vă invită să luați parte la schimbarea de atitudine față de situația delicată, dar rezolvabilă a artiștilor noștri aflați în dificultate.Emilia Popescu, Ambasador al Campaniei Naționale "Artiștii pentru artiști" 2019Marius Manole, Ambasador al Campaniei Naționale "Artiștii pentru artiști" 2019

07. Fericire - Mar 17, 2019 6:39:00 PM





De afară se aude streașina picurând peste o bucată de zăpadă murdară și ea privește hipnotizată beculețele din bradul deja uscat și prăfuit. Roșu, galben – verde, albastru. În fața ei, un fotoliu gol. Berea face gâl, gâl pe gât și ea dă televizorul mai tare. 70 de oameni au murit din cauza gripei. Rusia amenință cu un război nuclear. Polonia vinde carne de vită stricată în România și în alte câteva țări. Privește în jur. Pe masă, o tabletă de ciocolată din care a luat o mușcătură. O cutie de antidepresive. O sticlă de bere. Unelte de provocat fericirea. De data aceasta, niciun artificiu nu reușește să o înveselească.Foto: Lucian Petru GojaMai demult obișnuia ca în perioada aceasta a anului, imediat după sărbători, să meargă la solar. Se întindea pe patul de sticlă, închidea ochii și pentru 10-15 minute credea că e pe plajă, scăldată în soare și ascultând muzică. Uita de toate. Uita că e iarnă, uita că e frig, că nu are bani, că e singură și că trăiește într-un orășel plictisitor de provincie. Și era fericită. Pe urmă, însă, a auzit tot felul de povești despre cancerul de piele și nu s-a mai dus. Alteori se culca cu cine apuca. Bărbați tineri, bărbați bătrâni, bărbați bogați, bărbați săraci, bărbați blonzi, bărbați bruneți, bărbați frumoși sau urâți. Nu conta. O vreme era bine. Apoi era foarte rău. Mult mai rău decât dacă ar fi rămas singură-singură. I se făcea greață de sine, greață de mirosul acela, de clipocitul sexului lovit în mod repetat, greață de săruturile umede și de pălmile transpirate plimbate pe trupul ei. O vreme se închidea singură în casă și nu mai voia să audă de nimeni. Soarbe o gură de bere. Nu înțelege de ce tristețea a lovit-o așa. Doar ieri a fost cea mai deprimantă zi din an, așa au spus la televizor. Așa au declarat specialiștii. De aceea și-a luat ieri liber de la serviciu, a băut trei somnifere și a dormit toată ziua. Azi ar trebui să fie mai bine.Foto: Lucian Petru GojaSună telefonul. „Bună ziua. Facem un sondaj de opinie. Aveți cinci minute libere?” „Am toată ziua la dispoziție.” „Dacă mâine ar fi alegeri parlamentare, cu ce partid ați vota?” „Cu partidul labagiilor profesioniști.” „Puteți să repetați, vă rog?” „Sigur. Cu partidul pizdeimă-tii.” Ton de ocupat.Sună soneria. E vecinul de vizavi. „Salut. Ți-ai uitat cheile în ușă.” „Nu, le-am lăsat intenționat.” „Păi cum așa?” „Mă gândeam că dacă o să încep să put, să puteți intra să mă luați.” „Ești ok? Vrei să intru?” „Nu. Nu vreau să-ți treacă prin minte să bei din berea mea.”Gata. A scăpat și de ăsta. Auzi la el tupeu: să intre. Poate pune pariu că fâța aia îi urmărea prin vizor. Dacă n-ar fi fost așa de întoarsă pe dos, l-ar fi sărutat acolo, în ușă, numai ca s-o calce pe nervi. Se așază pe canapea. Mută pe canalul de desene animate. Își desface încă o bere și privește lung cutia de antidepresive. Să ia, să nu ia? Afară picură streașina. Fotoliul din fața ei e tot gol. O absență care o strivește. 


08. Rubin în soare - Feb 26, 2019 2:26:00 PM



Lumina după-amiezei creează o aură în jurul creștetului pisicii așezate pe pervazul ferestrei, mă privește cu ochi verzi și tăioși; prin perdeaua albă de organza soarele pare înghețat și pentru o clipă mi se pare că văd dealurile acoperite de un strat gros de omăt; dar eu știu că afară e bine, primele flori se încălzesc în lumină și pământul reavăn se lipește de tălpile pantofilor; labele câinilor se umplu de noroi și la fel și hanoracul meu, când ei îmi cer un strop de atenție și un biscuit; aerul e auriu, aurul e de aer; mugurii se umflă văzând cu ochii, pământul mustește de sevă, câinii urlă a dragoste în timp ce cățeaua în călduri se plimbă nepăsătoare prin fața casei; Foto: Lucian Petru Gojamierla din pin își drege vocea, cântă numai când are chef, încă primăvara nu a convins-o; pe o bucată de lemn am găsit o furnică, am aruncat lemnul în foc cu totul și pe urmă am plâns; apoi am văzut un păianjen într-un colț al camerei și m-am bucurat; ziua e ca o promisiune pe care nu știi dacă să o crezi și parcă nu ai curajul să renunți la cana obișnuită de vin fiert; vinul fiert e pentru iarnă, vara merge berea, dar care o fi băutura oficială a primăverii, te întrebi, primăvara e o struțocămilă, nici măcar nu e un anotimp, savanții spun că în curând vom avea doar două anotimpuri, clare, cinstite, fără promisiuni deșarte, fără dorul acesta nedefinit care mă cuprinde când aud pârâul umflându-se, Foto: Lucian Petru Gojafără duioșia pe care o simt când văd o râmă croindu-și drum prin grădină, fără așteptarea după fiecare boboc de floare, fără oboseala din tot corpul, fără deznădejdea începutului, a vieții care răbufnește și care va sfârși inevitabil, într-un mod mult mai puțin spectaculos; dar cine sunt eu să judec, cine sunt eu să decid asupra vieții și morții, fie ea și a unei furnici, cine sunt eu să spun ce e frumos și ce e urât, eu sunt doar o bucată de carne pătrunsă de lumina înșelătoare și care, pentru o clipă, se crede rubin.

09. CONȘTIINȚA, piesa care ‘’zguduie’’ omenirea - Feb 13, 2019 2:56:00 AM


Nora Denes este o artistă matură, care știe să își aleagă colaboratorii: asta am aflat vizionând videoclipul "Conștiința", tocmai lansat. Știam deja că este talentată, știam că este diferită de marea masă a așa-zișilor artiști pop de pe la noi, știam că se sprijină puternic pe un teren solid de cunoștințe muzicale, acumulate în școală și de-a lungul carierei. 
Nora Denes. Foto: Lucian Petru GojaNu doar melodia mi-a plăcut, nu doar videoclipul, a cărui poveste o veți putea afla citind comunicatul de presă trimis de Nora, cât mai ales versurile cu un mesaj puternic. Ele vorbesc despre o lume în descompunere,  despre atrocități comise chiar de noi, activ sau prin simpla noastră indiferență, adică ridică o problemă de actualitate și de mare gravitate, la care ar trebui să rezonăm cu toții. A lua atitudine, aceasta este obligația unui artist, nu a se închide în turnul de fildeș pentru a-și găsi liniștea creației; a rezona cu lumea din jur și a încerca să o schimbi - aceasta este misiunea artistului, în viziunea Norei Denes. 
Încă ceva:  în videoclip, la un moment dat, Nora renunță la podoaba capilară  și la machiaj - un act de curaj într-o lume dominată de magia operațiilor estetice și a falsurilor de tot felul. 
De remarcat și talentul fiului Norei, micul Anakin, foarte degajat în fața camerei de filmat, și care are deja o carieră (!!!) în lumea muzicală. 

Iată și comunicatul de presă, cu mai multe informații despre noua piesă a Norei Denes:

‘’Singurul monstru de pe pamant este…omul!!’ – asa se deschide cea mai noua piesa semnata de Nora Denes. Cantautoarea este la a 2-a colaborare cu Theea Miculescu, Luft Records, ANAKIN si ERU, coincidenta fericita se pare! Dupa mesajul piesei MOTHER, vibe-ul de vara al MINGII DE PLAJA si mult aclamatului X-MATRICULAT, iata-ne la CONSTIINTA, piesa care are menirea sa zguduie omenirea, aflata in prag de colaps total!! Premiera pentru Romania: Nora Denes isi rade parul in direct in videoclip, amintind de Demi Moore in G.I.Jane, prin acest act revolutionar subliniind SCHIMBAREA pe care toti vom fi nevoiti sa o facem in cele din urma, ca sa supravietuim ca specie!! Mesajul puternic te tine cu ochii in ecran timp de 4 minute si jumatate!! Scenariul/Refrenul/Solo-ul instrumental ii apartin  Norei Denes, Regia/Montajul/Editarea video si partea de rap evident lui ERU Productions, Muzica/Textul -talentatei Theea Miculescu si Productia muzicala/Mix/Master lui Alex Luft (Luft Records), aflat momentan in postura de proaspat tatic si de finalist Eurovision Romania 2019 cu piesa Bellei Santiago (winner X Factor 2018).
‘’CONSTIINTA  este proiectul care m-a cucerit de la prima ascultare! Sunt mandru sa  contribui in posturile de artist si realizator video al acestui proiect, in care au fost implicati niste oameni absolut extraordinari! Colaborarea mea cu Nora Denes este tot mai stransa, cu fiecare proiect care se iveste! Noi avem o chimie foarte buna inca de la inceputurile noastre si abia astept sa incep munca la urmatoarele piese!!’’ – declara ERU
‘’Cand  Nora mi-a povestit despre conceptul piesei, undeva prin 2017, avea in minte déjà videoclipul si asta mi-a facut ‘’munca’’ mult mai usoara! E minunat sa pui umarul langa cineva care stie ce vrea! Femeia asta are mereu idei interesante si  provocatoare si este atat de talentata! Adica, serios, cine mai face rap si solo de vioara pe o piesa cu un mesaj atat de real?’’ – declara Theea Miculescu
‘’Faptul ca vedem si inghitim zilnic doze mari de gunoi, fie el autohton sau importat, m-a facut sa rabufnesc intr-o zi si sa adun toata vibratia negativa intr-un caiet, pe filele caruia scriam frenetic tot ce ma nemultumea! De aici a pornit totul! Este IMPERATIV sa ne privim fiecare in interiorul sau  si  sa actionam odata! Este pentru BINELE nostru si este mai mult decat timpul sa o facem!!’’ – declara Nora Denes
Intriga: CONSTIINTA, in persoana lui ANAKIN, aflat la al 6-lea videoclip din cariera, este prizoniera intr-o camasa de forta, intr-un beci scaldat de lumina rosie a unui studio foto, in care, toate pozele reprezinta orori ale umanitatii. ANAKIN canta din rasputeri, in speranta ca cineva il va auzi si il va elibera, redand astfel SPERANTA oamenilor. Nora Denes este aici omul din inalta societate, care are si face de toate, care, intr-o noapte, avand viziunea omului care se descompune, hotaraste sa o ia de la zero, sa se purifice, renuntand la lux, machiaj, par si haine scumpe!! Nora porneste in cautarea CONSTIINTEI si pe drum, se intalneste cu ERU si gasca lui – oameni cu constiinta curata, care o accepta pe Nora ca fiind una de-a lor. In final, Nora gaseste CONSTIINTA si o elibereaza pentru a reda speranta oamenilor de a se reabilita ca specie!!


CONȘTIINȚA - Nora Denes ft. Anakin și E.R.U. (Official video)
10. Târgul de Mărțișoare, dovada că cea mai deprimantă perioadă din an a trecut - Feb 9, 2019 4:46:00 AM




Odată trecute sărbătorile de iarnă, parcă toată bucuria vieții, toată magia lumii dispare. Atmosfera e cenușie, aerul umed, și parcă toată murdăria zăpezii învechite ne inundă sufletele. E o perioadă a așteptării, în care încercăm să ne cultivăm o firavă speranță că, nu peste mult timp, va fi totuși mai bine.Iar speranța se confirmă spre finele lunii februarie, când în Baia Mare se deschide Târgul de Mărțișoare. De 11 ani încoace, el e dovada indubitabilă că primăvara e aproape. Că așteptarea noastră a luat sfârșit.Alexandra NeacșuAnul acesta, Târgul de Mărțișoare va fi deschis între 26 februarie și 2 martie, tot la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, așa cum ne-am obișnuit. Artiștii și artizanii expozanți se delimitează, astfel, de kitsch-ul generalizat care caracterizează tarabele cu mărțișoare răspândite prin oraș, mărfuri importate care se vând ieftin și a căror calitate este pe măsura prețului. Dacă dorim să ne cumpărăm un mărțișor cu adevărat frumos, care să ne facă să ne simțim bine atunci când îl purtăm și care să fie admirat de ceilalți, atunci vom face un efort și vom trece pragul bibliotecii. La fel și dacă dorim să dăruim un mărțișor cuiva drag. Uneori, a primi un mărțișor din sârmă aurită, plin de sclipici, poate fi interpretat nu ca un gest de dragoste, ci de-a dreptul ca o jignire. Eu, una, de multe ori prefer să îmi cumpăr singură mărțișorul, decât să fac compromisul de a purta mărțișoare primite de la persoane care nu îmi cunosc gusturile, chiar dacă acestea au fost dăruite cu bune intenții. Dacă mergeți la Târgul de Mărțișoare, însă, nu aveți cum să dați greș. Acolo nu veți găsi obiecte de prost gust.
Acum 11 ani, Târgul de Mărțișoare a fost primul eveniment de acest fel organizat în Baia Mare. El a apărut ca o inițiativă a prietenei mele Ileana Danci-Horoba, o artistă pe care eu o apreciez mult și care are, în general, opinii foarte bine conturate, pe care și le susține cu argumente și cu multă hotărâre. Mai târziu, a urmat Târgul Darurilor de Crăciun, un eveniment creat după aceleași principii ale calității și bunului gust. Ideea unor astfel de evenimente este de a susține artiștii și artizanii locali, dar și de a invita oameni talentați din alte părți ale țării, iar prin aceasta de a forma gustul populației. Uneori, în cadrul târgurilor au loc mini-evenimente, cum va fi, anul acesta, o degustare de miere.Ileana este o ferventă susținătoare a tradițiilor. A tradițiilor autentice, pe care ea le cunoaște și pe care – ceea ce mi se pare cel mai frumos – le aduce în actualitate prin arta sa. Nu voi uita niciodată colecția de coliere din ceramică „Dor de mama”, pe care ea a creat-o, o colecție îndrăzneață inspirată din motivele tradiționale românești, grupate pe zone etnofolclorice. Ileana este genul de femeie care poartă cu bucurie ia, dar ia aceea veche, rămasă de la mama sau bunica, fără ca, însă, să trăiască în trecut.Ileana BijouxDin contră, ea privește în viitor, însă într-un viitor bine înrădăcinat în tradiții, care menține numai ceea ce a fost bun în trecut. Ileana este, în primul rând, un cetățean al acestei țări, care este la curent cu ceea ce se întâmplă pe scena politică și socială a țării și care nu se sfiește să ia atitudine, să își spună părerea cu directețe și fără menajamente atunci când este cazul.Irinel IlieCu siguranță, Ileana se va supăra că am vorbit atât de mult despre ea aici. Mi-a spus că pe oameni nu îi interesează cine organizează un eveniment, ci doar detaliile evenimentului în sine. Dar eu am ales să vă spun ceva despre prietena mea, convinsă fiind că, dacă veți începe să o cunoașteți, vă veți da mai bine seama cum este Târgul de Mărțișoare. Pentru că Târgul de Mărțișoare nu înseamnă doar câteva standuri adunate laolaltă în Salonul Artelor al Bibliotecii județene. El este un concept rotund, bine gândit, menit să își producă efectele în timp, după o muncă răbdătoare a artiștilor cu materia și cu publicul. Nu uitați, așadar, ca între 26 februarie și 2 martie să treceți pragul Bibliotecii județene din Baia Mare, arătându-vă astfel respectul pentru munca artiștilor locali și pentru persoanele dragi cărora le veți dărui câte un mărțișor. Ancuța AchimMaria Brete
Boglarka Sass





Florina Simu și Simina Bizău

FainRebeca Dan







11. Vine primăvara fără tine - Feb 4, 2019 10:45:00 AM



Acum, când mă gândesc la tine, nu simt ură și nici măcar dezamăgire, ci doar umbra unei tristeți dulci, precum durerea aceea a cărei prezență e mai puțin chinuitoare decât lipsa ei. Ești prezent în mine în fiecare zi, dimineața merg cu tine la serviciu, peste zi sunt alături de tine când stai de vorbă cu clienții, seara merg cu tine acasă și încerc să simt ceea ce simți tu când îți săruți soția, când îți ții în brațe copilul. Nu am fost geloasă nici măcar un moment, pentru că nu te-am simțit al meu nici măcar pentru o secundă. Tu ai fost mereu aparținător unei alte lumi, o lume la care eu nu am cum să ajung și care îmi va fi mereu străină. Și totuși, uneori îmi imaginez că toate obstacolele acestea ar lipsi, că privirea aceea pe care ți-o simt până în fundul sufletului s-ar putea concretiza într-o legătură, și știu că ne-am înțelege de minune. Pentru că, dincolo de limitele noastre sociale, noi semănăm, noi gândim la fel în multe privințe, disprețuim aceleași convenții, iubim aceleași principii, râdem la aceleași glume. Eu râd aici, tu râzi acolo. Niciodată împreună.Foto: Lucian Petru GojaAcum, la capăt de drum, mă uit în urmă și văd că, de fapt, drumul nu a existat. Că a fost mereu doar un capăt, că începutul a coincis mereu cu sfârșitul, că destinul era trasat din start. Și că doar încăpățânarea mea, doar imposibilitatea de a privi adevărul în față ne-au adus în acest punct. Acest punct care nu este cu nimic diferit de punctul în care ne aflam acum un an. Sau acum patru ani. Patru ani, ce timp irosit! Timp în care nu mi-ai dat motive să zâmbesc, și totuși am zâmbit, timp în care nu mi-ai dat motive să mă supăr, și totuși am suferit, timp în care privirile tale nu transmiteau nimic, și totuși eu mă hrăneam din ele. Foto: Lucian Petru GojaNu, acestea nu sunt gânduri de despărțire. Noi nu ne putem despărți. Noi am fost și vom fi despărțiți dintotdeauna. Restul sunt doar visuri. Iluzii spulberate de câteva vorbe bine alese. Vorbe reci, politicoase, pe care le folosești atunci când vorbești cu clienții. Ca să nu ți se poată reproșa nimic. Corectitudine de gheață. Mă uit în urmă și nu regret nimic. Am încercat să ajung la tine, am făcut tot ce am știut să mi te apropii. Nu e nici pe departe primul meu eșec, dar poate că e ultimul. Pentru că dacă nu încerci, nici nu poți greși. Speranța e cea mai mare prostie a omului. Vine primăvara fără tine.

12. Pasiunea care mă ține în viață - Jan 28, 2019 9:24:00 AM



Am văzut azi o poză cu mine de acum zece ani și nu am putut să nu mă întreb ce-o fi fost în mintea mea atunci. Cum eram, ce s-a schimbat între timp, dacă am mai învățat ceva, dacă am mai luat niște șuturi în fund, dacă am devenit mai cinică. Poza e de la o lansare de carte. O carte între copertele căreia strânsesem articole culturale. Știu că aș fi vrut atunci să fie o carte de ficțiune. Dar încă nu scriam ficțiune. Tânjeam doar. Nu știam că pot, că aș fi în stare. Era în 2009 și sufeream după cineva. Dar asta nu se vede în poză, par foarte senină. Și asta e bine. Dacă s-ar vedea pe fețele noastre toate suferințele, toate grijile, toate dezamăgirile, toată rușinea, atunci probabil că am fi foarte urâți.Foto: Maria Șandor StoicaCel mai important lucru pe care cred că l-am învățat între timp este că trebuie să îmi găsesc un lucru care să mă țină în viață. Un lucru care să îmi dea energia și puterea de a merge înainte chiar și în cele mai grele momente. Chiar și atunci când sunt atât de dezamăgită, încât mă duc la culcare și sper să nu mă mai trezesc niciodată. Și acesta nu poate fi decât un lucru al meu. Un lucru care ține de mine și nu de altcineva, oricât de apropiat mi-ar fi acel altcineva. O pasiune. La un an după ce colega mea de la ziar, Maria Șandor Stoica, mi-a făcut poza aceasta, am început să scriu povestiri. Mi-am găst pasiunea. Modalitatea de a trăi aventuros, de a iubi și de a fi iubită, de a fi absolut liberă și puternică. Viața mea reală eabsolut banală, ba chiar plictisitoare, dar în povestiri fac uneori lucruri scandaloase. Și atunci mă simt împlinită. Uneori, pasiunea se transformă în meserie. Am fost o jurnalistă pasionată până la un punct. Am muncit cu plăcere, mult și fără să mă plâng. Apoi, după repetate șuturi în dos, m-am săturat. Acum creez dulciuri. Cu aceeași pasiune. Și sunt fericită că dulciurile nu au nimic de a face cu politicul, corupția, popimea, cu ceremoniile lipsite de substanță și cu falsitatea. Uneori mă gândesc că nimic nu mă leagă de această lume. Că aș putea pleca oricând, fără regrete. Dar atunci mi se insinuează în minte o întrebare: ce povestire ar rămâne nescrisă, ce bomboane de ciocolată ar rămâne în stadiul de idee? Și merg la culcare, dar îmi pun ceasul să sune.

13. Lucruri care mă sperie - Jan 20, 2019 3:50:00 PM

Zilele trecute, o prietenă a mea stabilită în Canada a distribuit pe Facebook un mesaj în engleză care spunea că, deși este adultă, totuși nu doarme nici acum cu ușa de la dulap deschisă. Referitor la fricile noastre care au trecut granița copilăriei, eu am postat un comentariu în care îi spuneam că, deși sunt adultă, nu dorm niciodată cu tălpile dezvelite. Pe urmă am revenit cu explicații, căci motivele mele sunt, de fapt, două: primul, că un monstru ar putea să profite de întuneric ca să mă muște de degete, și un altul, că motanul meu, Berlioz pe numele din buletin, Mitzu, pe numele de scenă, va profita CU SIGURANȚĂ de neatenția mea și mă va mușca de degete. Probabil că degetele mele seamănă cu niște șoricei, altfel nu îmi explic.Foto: Lucian Petru GojaEi, și meditând eu asupra acestei probleme de o mare gravitate și importanță cosmică, am făcut o listă de 14 lucruri de care mă tem, cu mici explicații care să risipească misterul. Îmi propun să completez lista de fiecare dată când mă confrunt cu o nouă spaimă, chiar sunt curioasă la ce număr voi ajunge.
Pe voi ce vă sperie mai mult?

1. ►ordinea exagerată (pentru că îmi distruge creativitatea);
2. ►curiozitatea nemascată a altora cu privire la persoana mea (pentru că oamenii aceștia sunt agresivi, nu-i așa?);
3. ►oglinzile (doar cele care nu subțiază);
4. ►viespile (pentru că și lor le plac dulciurile);
5. ►clădirile înalte(pentru că oricând se poate găsi vreun nebun care să îți facă vânt pe geam);
6. ►sticlele de vin nedesfăcute(pentru că tirbușoanele se rup prea adesea);
7. ►frigiderele goale (pentru că nu sunt pline);
8. ►interdicțiile de orice fel (pentru că mereu voi dori să fac ceva ce îmi este interzis);
9. ►portmoneele ușoare (al meu este greu tot timpul, chiar și atunci cînd nu am decât mărunțiș);
10. ► cocoșii (pentru că eu sunt pacifistă);
11. ►dragostea;
12. ►lipsa dragostei;
13. ►laudele exagerate (acum pe bune, ce urmărește omul ăsta?);
14. ►șobolanii(pentru că sunt foarte inteligenți, deși nu par);
15. ►vântul(pentru că mereu am impresia că îmi va ateriza o bucată de acoperiș în cap). 



14. Lansare de carte: "360 de grade" de Anca Goja (impresii fotografice) - Jan 16, 2019 2:24:00 AM

Poate știți, poate nu știți, dar de curând am avut parte de o bucurie: am lansat cartea de povestiri "360 de grade", apărută la Editura Paralela 45. Impresiile detaliate mi le-am făcut deja cunoscute pe Facebook (Anca Goja - unde puteți găsi și o serie de fotografii de la eveniment, semnate de Lucian Petru Goja), așa că voi reaminti doar că mi-au fost de ajutor drd. Onoriu Raul Dan, în calitate de moderator, prof. Mirela Ardelean și poeta prof. Adela Naghiu, care au vorbit despre volum. Momentele muzicale de excepție i-au aparținut Norei Denes. Gazde: Dragoș și Ralu' Conțiu (Podul Viilor 9).
Am primit și fotografiile realizate de prietena și colaboratoarea mea Diana Topan, din care prezint aici o selecție.
Mulțumiri tuturor!💗

0




15. Anul bomboanelor de ciocolată - Jan 15, 2019 4:39:00 AM



Chiar dacă a trecut de multișor „cumpăna dintre ani”, cum probabil s-ar exprima un breaz ministru al culturii, expert în limba de lemn, eu tot îmi mai fixez câte un obiectiv, așa, ca să nu-mi pierd antrenamentul. Așadar, o mare dorință a mea pentru anul acesta este să învăț să lucrez cu ciocolata. Aș vrea să o stăpânesc, să o subjug, să o silesc să se comporte așa cum vreau eu, fără milă și fără ezitare. Mi-ar plăcea să învăț să fac bomboane de ciocolată, să le umplu cu ganache-uri, cu lichioruri, să le dau arome de cafea, cognac și vișinată, să fie nerușinate și irezistibile. Mi-ar mai plăcea să știu să fac decoruri complicate din ciocolată, așa cum l-am văzut anul trecut pe Kovacs Janos făcând la un curs de cofetărie de la Cluj. În mîinile lui, părea totul foarte ușor și distractiv. În ce mă privește, după cum mă cunosc, probabil că „în culise” situația ar arăta destul de murdar, cu mine mânjită în cafeniu din cap până în picioare, dar zău că nu mi-ar păsa, dacă rezultatul de pe masa de lucru ar fi așa cum trebuie.
M-am jucat puțin cu niște ciocolată, zilele trecute, și am meșterit niște bombonele. Nu sunt făcute profesionist, nu am temperat ciocolata și nici nu am umplut bomboanele cu cremă, ci doar cu portocală și lămâie confiată, merișoare, caju și felii de migdale, dar le-am făcut pentru că simțeam nevoia să încerc. Sper ca, peste un an, să mă pot lăuda că am făcut bomboane de ciocolată așa cum trebuie. Până atunci, defilez cu acestea, cât se poate de amatoristice. A, da, uitasem să vă spun că un alt obiectiv pentru acest început de an este să dau jos niște kilograme. Cum se potrivește acest goalcu cel enunțat anterior? Nicicum. Așa sunt eu, omul extremelor și al paradoxurilor. Ceea ce, concret, înseamnă că prietenii mei vor trebui să mănânce muuuulte bomboane anul acesta. 😊

16. Un rost pe lume - Jan 2, 2019 6:27:00 PM



Anul acesta nu simt luna ianuarie ca pe un nou început. Din contră, simt că duc cu mine mai departe toată rugina anului trecut, toate eșecurile pe care le-am avut în viață (și care seamănă toate între ele, ca și cum ar izvorî unul din altul). Mă simt inutilă, pentru că nu pot să scriu. Mă numesc Anca Goja și nu am mai scris povestiri de trei luni. Doar că aș da orice să nu scap de dependența de scris. Am început să scriu povestiri în 2010. Am mai spusasta, eram într-o noapte, în pat, la mine în dormitor, și mi-a venit o idee. Un nucleu de poveste. Am scris povestirea chiar atunci, în pat, la lumina lămpii, și dintr-o dată m-am simțit alt om. Eram după un eșec sentimental, boleam, și faptul că am scris m-a făcut să sper că poate totuși nu sunt complet lipsită de valoare. Povestirea aceea a fost proastă, nu am publicat-o nicăieri, era plină de clișee, dar după ea au urmat altele, mai bune. Am devenit dependentă de scris și scrisul e viciul meu cel mai dulce.


Am mai trecut prin blocaje. Cel mai grav a fost în 2016, când am publicat a doua mea carte de povestiri, „Fabrica de fericire”. După ce am terminat de scris povestirile care urmau să fie cuprinse în carte, după ce volumul a început să prindă contur, m-am oprit. Nu am mai putut să scriu nimic. Publicarea cărții a trenat, tipărirea a fost amânată, iar eu în timpul ăsta nu făceam altceva decât să aștept. Știam că încheiasem o etapă, dar nu puteam să trec la următoarea. Eram undeva între două vagoane și mă chinuiam îngrozitor.Nu știu dacă mă pot numi scriitoare. Știu că mai am multe de învățat într-ale scrisului. Dar pentru un scriitor, sau pentru cineva preocupat de scrisul ficțiunii, a suferi un blocaj este cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla. Te simți neputincios, inutil, fără niciun rost pe lume. Te întrebi dacă mai are rost să trăiești, dacă vei mai putea scrie vreodată o carte, dacă ai vreun motiv să te ridici dimineața din pat sau dacă ar trebui să rămâi acolo la infinit și să-ți plângi de milă. Te întrebi dacă aiavut vreodată măcar o fărâmă de talent, dacă nu cumva apropiații ți-au lăudat scrierile doar din milă, dacă nu consumi hârtia degeaba, dacă nu cumva ești un grafoman. Te întrebi

 cine ești și dacă nu cumva până acum ai avut o imagine falsă despre tine însăți.Un șoc emoțional m-a făcut să încep să scriu și un altul m-a făcut să mă opresc. Stima de sine a avut o cădere liberă și am început să mă judec aspru. Citeam azi o postare pe blog a unei cunoștințecare a suferit de anxietate și care a studiat mult problema aceasta. O observație mi s-a potrivit: trebuie să avem compasiune față de noi înșine. Să ne autojudecăm cu blândețe și înțelegere. Astfel ne va scădea nivelul de stres. Și mi-am propus să urmez acest sfat. Să nu-mi mai spun nici în cele mai negre momente că sunt cea mai jalnică ființă de pe pământ. Să nu-mi mai spun că nu merit să trăiesc. Întotdeauna aștept sărbătorile de iarnă cu nerăbdare și emoție. Sunt atee, dar bucuria sfârșitului de an vine din întâlnirile cu familia și prietenii, din ideea de generozitate și compasiune. După ce sărbătorile trec, urmează o perioadă cenușie, în care mă târăsc în întâmpinarea primăverii. Dacă nu îmi găsesc obiective precise, mă scufund în tristețe și miserupism. Dar anul acesta am un obiectiv important. Pe 11 ianuarie, de la ora 17, în Podul Viilor 9 (Baia Mare, Centrul Vechi), eu și câțiva prieteni ai mei lansăm cea de a treia mea carte de povestiri, intitulată „360 de grade”. Mai bună decât a doua mea carte și mult mai bună decât prima, ceea ce pentru mine e îmbucurător. M-am străduit să evoluez și cred că am reușit, ceea ce nu înseamnă că nu mai am mult de îmvățat. Scrisul e ca o unealtă pe care cu cât o folosești mai mult, cu atât ai rezultate mai bune. Acum sunt iar între vagoane. Sper ca, după ce voi lansa cartea și în Baia Mare (am lansat-o în luna decembrie la târgul de carte Gaudeamus, la standul Editurii Paralela 45), să pot să mă apuc iar de scris. Îmi voi face un program riguros în fiecare dimineață și mă voi autoprovoca folosind cuvinte sau imagini cheie. Voi proceda ca un profesionist, nu ca un amator care scrie doar atunci când inspirația îl trage de mânecă. Și atunci voi ști că am un motiv să mă ridic din pat dimineața și să merg pe stradă cu capul sus, ca orice om care crede în sine însuși.

17. Visuri uitate, visuri înviate - Dec 7, 2018 5:14:00 PM



Când am auzit că Mirela Oprea vine în Baia Mare cu atelierul ei de Dream Management, m-am panicat puțin. Sigur că m-am bucurat, doar nu o mai văzusem pe Mirela de mai bine de doi ani, dar m-am și speriat anticipând că mă va scoate din căldurica atât de confortabilă a creierului meu. În mod normal, probabil că nici nu aș fi participat la atelier, de frică să nu sufăr. Căci să vorbești în public despre visurile tale neîmplinite e, de multe ori, dureros. Dar, fiind vorba despre fosta mea colegă de cameră de cămin, despre o bună prietenă din facultate și despre o femeie pe care o admir pentru activitatea ei profesională și nu numai, nici nu s-a pus problema să ratez atelierul.Mirela, Anca și BogiM-am bucurat să o revăd exact așa cum o știam: veselă, firească și caldă. La atelier am fost șase participante, toate cu vârste în jur de 40 de ani, cu preocupări diferite. Am reîntâlnit-o pe Bogi, cu care împărțiserăm aceeași cameră de cămin din Cluj. Dar și pe Claudia, pe care o știam prin prisma activităților ei în slujba copiilor romi. După ce ne-am prezentat, aflând despre fiecare destul de multe detalii, Mirela ne-a cerut să scriem pe o hârtie cât mai multe visuri ale noastre. A câștigat Ileana, cu 13 visuri de împlinit. Eu am avut doar 5, printre care să citesc mai mult, să reîncep să scriu povestiri (blocajul e cel mai frustrant lucru care i se poate întâmpla unui scriitor) și să fac mai multe eforturi pentru a-i reda sănătatea motanului meu. Desigur, sunt și visuri care nu se spun, ba chiar se și gândesc cu timiditate. Dar când ni s-a cerut să alegem un singur vis pe care să îl dezvoltăm, m-am oprit asupra dorinței mele de a călători. Și nu oriunde, ci în Elveția, în Irlanda și, mai ales, în Portugalia. În Elveția, două prietene dragi, Diana și Diana, organizează an de an o conferință pe teme interesante (democrație, migrație, incluziune etc) și de vreo trei ani mă tot invită să particip. Evident, până acum nu am reușit să ajung acolo, mereu ivindu-se tot felul de obstacole. În Irlanda trăiește cea mai bună prietenă a mea din facultate, Manuela, stabilită acolo de vreo 18 ani. Deși ne vedem extrem de rar, distanța nu ne-a slăbit prietenia, așa cum se întâmplă de obicei. Nu am fost niciodată la ea, deși mă cheamă mereu. Ce e drept, până acum am avut ca scuză răul de înălțime de care sufăr, și care m-a făcut ca ani de zile să nu mă apropiu de avioane. Anul acesta, însă, am făcut pasul cel mare și am zburat până în Franța și înapoi. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu m-aș mai fi dat jos din avion. Desigur, prima reacție a Manuelei a fost să își reînnoiască invitația de a călători în Irlanda. Cu Portugalia e altceva. Nici nu știu cum mi s-a sădit visul acesta în inimă. Are legătură cu al lor saudade, cu muzica și cu limba aceea care sună incredibil de dulce. Nu cunosc pe nimeni în Portugalia, de aceea visul de a ajunge acolo mi s-a părut mereu ceva foarte îndepărtat, dacă nu irealizabil. A rămas o dorință vagă, dar persistentă, care mi se reactivează de câte ori aud la televizor crâmpeie de limbă portugheză sau ascult pe Internet muzică fado. După ce mi-am expus visul, celelalte participante și Mirela mi-au pus întrebări legate de el, pentru a și-l clarifica. Mi-am dat seama că nu mă gândisem deloc la aspectul practic: să-mi fac un buget, să caut modalități de transport, eventual să-mi cumpăr bilete de avion din timp, pentru a economisi niște bani. Căci obstacolele principale invocate de mine pentru a-mi atinge visul au fost lipsa banilor și lipsa timpului, alături de neajunsul de a călători singură. Mirela m-a întrebat dacă am venituri mici, sau dacă problema este că nu știu să economisesc, și concluzia a fost că ambele variante sunt adevărate. Am un venit relativ mic, dar îmi place să-mi fac mereu mici bucurii și să fiu darnică cu cei din jur. Și atunci s-a întâmplat ceva ce m-a uimit peste măsură. Mirela mi-a cerut un leu, spunându-mi că nu mi-l va mai da înapoi. I l-am dat. Apoi mi-a mai cerut cinci lei. Am întrebat-o ce vrea să facă cu ei, și mi-a spus că orice vrea ea. Dar fiind vorba despre banii mei, am vrut să știu exact la ce vor fi folosiți. „Îmi iau o cafea”, mi-a spus Mirela. Așa că i-am dat cinci lei. După care mi-a mai cerut zece lei. Nu i-am mai dat, singurii mei bani la ora aceea fiind o sumă luată cu împrumut. Iar Mirela mi-a înapoiat cei șase lei și mi-a spus să îi pun bine, să fie primii bani pe care îi economisesc pentru călătoriile mele. După ce cursul s-a încheiat, Mirela a venit la mine cu o bancnotă de 50 de lei și mi-a oferit-o, spunându-mi că e contribuția ei la visul meu. Am fost foarte emoționată de gestul ei neașteptat, pe care nu avea nicio obligație să îl facă, fiindcă demonstrația fusese deja făcută. Dar revenind la momentul întrebărilor, acesta a fost urmat de câteva sugestii și informații trecute pe bilețele și pe care colegele de atelier mi le-au făcut cunoscute de abia la final. Scenariul prevedea ca fiecare să ajute cu ce poate: un sfat, un gând bun, o carte de citit pe o temă potrivită etc. Cineva mi-a indicat un grup de Facebook pentru educație financiară. Altcineva, o metodă de întrajutorare bănească. O colegă mi-a spus să îmi imaginez că mâine va fi ultima mea zi pe pământ, și să iau decizii în consecință. Altcineva mi-a sugerat să apelez la un grup de tineri creștini care organizează excursii în străinătate în fiecare iarnă, la prețuri reduse. Cineva mi-a sugerat programul Work Away, prin care poți vizita țări străine muncind câteva luni departe de casă. Iar o prietenă mi-a propus ca, dacă voi ajunge în Portugalia, să mă cazez la un motel social situat pe malul oceanului, contra 20 de euro pe noapte. Atâtea idei, bune sau mai puțin bune, venite de la oameni pe care până ieri nu îi cunoșteam, sau de la prietene la care nu mă gândisem să apelez vreodată pentru ajutor, m-au copleșit. Și m-am gândit ce mare greșeală aș fi făcut dacă, de frică, aș fi ratat atelierul. Unde nici măcar nu am plâns (deși era cât pe ce). Exercițiul de la final a fost să identificăm cel mai mic pas pe care îl putem face în direcția visului nostru. Un pas mărunt, ridicol, dar pe care să îl facem degrabă și constant. I-am promis lui Bogi, dream managerul meu, că în acest week-end voi căuta pe Internet niște modalități potrivite de a ajunge în Elveția. La vară voi merge negreșit la conferință. Bogi mă va căuta marți, ca să verifice dacă m-am ținut de cuvânt. Eu, la rândul meu, o voi verifica pe ea. Deja simt că visul meu capătă concretețe. Mă pot vedea pe malul lacului elvețian din munți, lângă castel, admirând cețurile. Mă pot vedea râzând cu Manuela pe străzile Dublinului. Mă pot vedea în Portugalia, pe malul oceanului, scriind povestiri într-o agendă. Totul e mai clar acum. Și cu cât obiectivul e mai clar, cu atât e mai ușor de atins. Mulțumesc, Mirela, pentru că m-ai făcut să îmi aduc aminte de visul meu mereu amânat și să îi dau importanța pe care o merită. Pe care o merit.
18. Magia Crăciunului e în oamenii de lângă noi - Dec 4, 2018 8:21:00 AM


Trăiesc în Baia Mare de când mă știu. Nu voi cădea în greșeala de a spune că acesta este orașul în care „nu se întâmplă nimic”. Am fost jurnalist cultural și știu că trebuie doar să fii puțin atent pentru a vedea că expozițiile sau lansările de carte sunt destul de dese, chiar dacă nu întotdeauna de calitate. Deși a fost până recent un oraș minier, Baia Mare are o tradiție serioasă în ceea ce privește arta plastică, precum și numeroși artiști buni care trăiesc azi aici sau care au plecat să lucreze prin alte părți.
Și totuși, există anumiți artiști care în mod obișnuit nu ar avea cum să își întâlnească publicul. Sunt artiști (și unii meșteșugari foarte pricepuți, pe care am ales să îi numesc tot artiști, nu întâmplător) care lucrează obiecte de decor interior sau bijuterii, și în general lucruri care, pe lângă funcția estetică, au pentru noi o anumită utilitate practică. Aceștia sunt de cele mai multe orioameni tineri, foarte talentați, creativi și muncitori, care își doresc să trăiască din arta lor și care și-au dat seama că acest lucru nu este deloc ușor. Este unul dintre motivele pentru care în Baia Mare a apărut, în urmă cu câțiva ani, un eveniment aparte: Târgul Darurilor de Crăciun. „A apărut”, deși nu din senin, ci prin munca asiduă a unor oameni care și-au propus să schimbe puțin lumea în care trăiesc. Desfășurat, prin tradiție, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, diferențiindu-se, deci, din start, de târgurile organizate de autoritățile locale pe străzi sau în piețe publice, Târgul Darurilor de Crăciun și-a dorit să fie altceva. Nu doar că și-a propus să acopere o categorie de public aproape ignorată anterior, ci și-a dorit să educe publicul larg pentru a aprecia frumosul autentic. Mai pe șleau spus, Târgul Darurilor de Crăciun și-a propus să lupte cu kitsch-ul, într-o perioadă în care „chinezăriile”, produsele ieftine și de proastă calitate, invadau tarabele așa-zișilor meșteri populari prezenți la târgurile de Crăciun organizate de municipalitate.Copyright: Alina BondreaA fost o țintă ambițioasă și doar parțial atinsă. Poate pentru că cei abonați la „chinezării” nu prea trec pragul Bibliotecii. Sau poate pentru că unii ar vrea să cumpere obiecte de calitate, dar nu și le permit. Sau poate pentru că mediatizarea Târgului Darurilor de Crăciun nu a fost suficient de bună.
Cert este că s-au făcut eforturi ca acest târg să fie unul al decenței și al bunului-gust. Oamenii care treceau pragul Salonului Artelor în săptămâna dinainte de Crăciun găseau acolo o atmosferă caldă, familială, într-un decor ales cu grijă. Lucrușoarele expuse spre vânzare, de la felicitări la decorațiuni pentru brad, de la bijuterii la jucării sau obiecte de decor interior, erau lucrate manual, fiind de multe ori unicate, și erau alese cu grijă înainte de târg. Prin calitatea obiectelor vândute, târgul depășea statutul de simplu eveniment provincial, bifat an de an înainte de sărbători, și devenea un moment important în viața comunității. Asta inclusiv datorită faptului că o parte din artiștii expozanți, aleși pe sprânceană, erau invitați din alte orașe ale țării, unde își dovediseră deja valoarea. E adevărat că cei mai mulți dintre artiști ajunseseră să se cunoască bine între ei, nucleul dur al târgului menținându-se același peste ani, dar nicăieri, la niciun eveniment expozițional, nu am găsit o atmosferă mai caldă decât la Târgul Darurilor de Crăciun și la „fratele” din primăvară al acestuia, Târgul „Mărțișor cu dor”. Am identificat mereu mult invocata „magie” a sărbătorilor de iarnă cu acest târg, pentru că, oricât de abătută aș fi intrat în spațiul expozițional, ieșeam de acolo de fiecare dată cu zâmbetul pe buze și da, fericită. Și știu sigur că același efect îl avea târgul și asupra altor băimăreni, dornici să dăruiască de sărbători celor dragi obiecte cu suflet, pentru a le aduce o adevărată bucurie.
Nu știu de ce am vorbit despre el la timpul trecut. Anul acesta, Târgul Darurilor de Crăciun nu va dispărea. Va fi redus, însă,la esență. Astfel că nu va dura o săptămână, ci doar trei zile, în perioada 19-21 decembrie, când va fi deschis între orele 9 și 19. Spațiul ales va fi același: Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Salonul Artelor. Nu vor lipsi noutățile, printre care atelierede lectură, cu povești pentru copii, căci, nu-i așa, Crăciunul este în primul rând o sărbătoare a copiilor. Sau o seară cu degustare de produse locale. Sau colindătorii, alături de alte surprize. Așa că atmosfera de poveste este garantată. Magia sărbătorilor e, de cele mai multe ori, în oamenii de lângă noi.
















19. Nu ne confiscați sărbătoarea! - Dec 1, 2018 5:21:00 PM




1 Decembrie. După o sută de ani de la marea bucurie pe care au simțit-o străbunicii noștri, eu am sentimentul că azi totul este înțeles pe dos. Că ar trebui ca, de Ziua Națională, să ne îmbrăcăm toți în negru și să aprindem câte o lumânare. Pentru că, la scara istoriei, un secol e cât o respirație, și totuși prea mulți ticăloși se pot naște în acest răstimp.
Nu, 1 Decembrie nu înseamnă o construcție imensă, care sfidează toate regulile esteticii, a cărei construcție a înghițit bani de la buget care ar fi putut ajuta oameni bolnavi, ai cărei slujitori nu se feresc să arate că sunt oricum, numai umili nu. O construcție cu o cruce în vârf.1 Decembrie nu înseamnă sume nesimțite alocate unor „turiști” de ocazie care mână niște cai pe drumul dinspre Baia Mare spre Alba Iulia. Nu înseamnă fotografii în port național ale unor politicieni care se gândesc, de fapt, doar la interesele proprii. 1 Decembrie nu înseamnă festivități golite de conținut, în care persoane incompetente sau chiar certate cu legea își pun palma pe piept și mimează patriotismul. Nu înseamnă folclor de tip nou, vulgaritate și discursuri pline de clișee și fraze reciclate.1 Decembrie nu înseamnă sarmalele sau fasolea cu ciolan oferite de un partid, pentru care se îmbulzesc mii de oameni ce ar face orice pentru o pomană, oricât de insignifiantă ar fi ea. Eu cred că 1 Decembrie e sărbătoarea celor curajoși. A oamenilor care au ieșit în stradă, pentru a apăra niște principii, din simpla credință că așa e bine și că adevărul trebuie să triumfe. A celor care au înțeles că a fi patriot nu înseamnă a fi naționalist, nu înseamnă a te împopoțona cu niște simboluri greșit înțelese și a urî alte nații, alte etnii sau, în general, pe oamenii care sunt diferiți de noi. E sărbătoarea celor care știu că dragostea pentru România trebuie să ne facă să ținem cu dinții de Uniunea Europeană, pentru că altfel vom fi pierduți. 1 Decembrie e sărbătoarea copiilor părăsiți de părinții care nu au găsit o altă soluție de supraviețuire decât emigrarea. E și sărbătoarea milioanelor de români care au părăsit țara în căutarea unui trai decent, a celor care au muncit dublu pentru a demonstra că românii sunt demni de respect, a copiilor care fac eforturi să se adapteze în țări străine și care încet, încet, uită să vorbească românește. 1 Decembrie e sărbătoarea puținilor ziariști care mai luptă cu o putere coruptă. A celor care înfruntă șicane și amenințări și care trăiesc zilnic în stres și nesiguranță. A profesioniștilor care se străduiesc să își facă treaba cât mai bine, fără a lua șpagă și fără a spune „merge și așa”. A medicilor care salvează vieți în ciuda dotărilor insuficiente. A funcționarilor care sunt amabili, deși ar putea să nu fie. A profesorilor care își pun cunoștințele și imaginația la contribuție pentru a face lecțiile cât mai atractive. A oamenilor de afaceri care se luptă să se mențină pe linia de plutire, în ciuda măsurilor haotice luate de putere în ultimii doi ani. 1 Decembrie e sărbătoarea celor mulți, care doresc să își facă vocea auzită. A oamenilor care muncesc pe rupte și care nu concep să fie conduși de niște semianalfabeți, de niște ticăloși corupți, ale căror singure „calități” sunt tupeul și obrazul gros. Sper ca azi, de Ziua Națională, cât mai mulți dintre acești români să iasă, încă o dată, în stradă. Să arate că ziua de 1 Decembrie nu poate fi confiscată de nimeni. Și să spună tare „La mulți ani, România!”.

20. Prin cartier. Clișee fotografice - Nov 26, 2018 10:31:00 AM




***Noapte tânără. Terenul viran dintre blocuri e luminat în roșu și portocaliu. În jurul focului înalt, alimentat probabil cu picioare de scaune vechi și bucăți de saltea mucegăită, sunt așezați pe scaune vreo șapte oameni. Nu își vorbesc, doar privesc înainte, spre inima focului. Alături de ei, o mașină cu portierele deschise, din care se aude tare o manea.Foto: Lucian Petru Goja***La semafor, doi băieți cu ghiozdane în spate. Cel din dreapta ține în mână un telefon. Din el, o voce de bărbat sparge fragilitatea dimineții: „cântă milioanele”. Semaforul se face verde, băieții traversează. Muzica nu se oprește. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, sunt absorbiți de ecranul telefonului. „Cîntă milioanele”, urlă din nou refrenul. Apoi, ghiozdanele decolorate și treningurile scămoșate se pierd în aglomerația străzii. ***Dimineață cenușie. Dealuri muiate în ceață, burniță rară care face ochelarii inutili, un frig care intră în oase. Înaintează pe stradă în ritm rapid. E ritmul tuturor celor care populează străzile la ora aceasta. Încă nu s-a luminat perfect. Privește prin ferestrele de la parterul blocurilor. Caută ceva anume. Ar vrea să vadă doi oameni făcând dragoste. Sau măcar sărutându-se. Un semn, o dovadă de existență a iubirii. Într-o bucătărie, o femeie spală vasele. Un bărbat se încalță grăbit. O bătrână își examinează ghivecele cu flori. Nimic, nicio urmă. Umezeala rece trece dincolo de ferestre.Foto: Lucian Petru Goja***Într-o cofetărie, trei găleți umplute cu resturi învechite zac pe o masă, așteptând să fie duse la gunoi. Bărbatul bate în geam, vrea să intre, să mai schimbe o vorbă. I se deschide ușa. Are părul ud și miroase puternic a alcool. Cere o țigară, dar nimeni nu are să-i dea. Se îndreaptă direct spre gălețile de pe masă. Apucă una și își înfundă palmele în amestecul de aluaturi și creme. Își umple gura și mestecă înfometat. Prin obrajii subțiri i se văd oasele și mușchii lucrând. „Și chiar n-aveți o țigară?” Chiar. Iese pe stradă și cere o țigară fiecărui om pe care îl întîlnește. După o jumătate de oră renunță. „Ce cartier e ăsta, că nu fumează nimeni?!”***Lumina galbenă a becului lasă umbre întunecate pe pereți. Un sertar se deschide. Degetele femeii apucă folia și extrag un medicament. „O să te facă să vezi viața în roz”, îi spusese, zâmbitor, doctorul. Cum ar putea o pastilă atât de mică să refacă o lume dărâmată?, se întreabă femeia. Apoi își amintește de pastilele celelalte, pe care le lua când era mai tânără, și care au făcut-o să nu aibă niciodată copii. Și înțelege. Se întinde pe pat și închide ochii, așteptând răbdătoare ca lumea să i se înfățișeze într-o lumină frumoasă.

21. Florin BARBUR, Ro100 Baia Mare: „Putem face împreună o Românie mai bună” - Nov 12, 2018 6:05:00 AM


În “bula” mea, de vreo 30 de ani încoace (cu mult înainte ca expresia să fie folosită), oamenii se tot plâng că în România lucrurile merg prost, că politicienii sunt murdari, că nu ne merită, că nu le pasă decât de interesele proprii etc. ş.a.m.d.. Dar de abia de vreo trei ani încoace, cei din “bula” mea, sau cei mai mulţi dintre ei, au început să simtă nevoia de a face ceva pentru a îndrepta România pe drumul cel bun. Am început să simţim că a ne plânge nu e suficient şi că, poate, cunoştinţele şi experienţele noastre ar putea fi, într-un fel, de ajutor. Deocamdată, printre prietenii mei e destulă confuzie, am face ceva, dar nu ştim exact ce, ne-am implica, dar nu ştim exact cum. Până să ne hotărâm, însă, eu şi prietenii mei am semnat pe listele iniţiativei civice «Oameni noi în politică», care propune câteva măsuri concrete de curăţare şi împrospătare a clasei politice actuale, precum şi o modalitate absolut necesară de a asigura corectitudinea şi transparenţa procesului electoral. Am stat de vorbă cu Florin Barbur, co-moderator al comunității locale Ro100 Baia Mare, parte a Platformei România 100, care ne explică în detaliu în ce constau măsurile propuse prin această iniţiativă civică, dar şi care este propunerea Ro100 pentru românii care doresc să se implice activ în bunul mers al societăţii.


Fabrica de fericire: De abia ce s-a încheiat campania USR „Fără penali în funcţii publice”, că românii sunt chemaţi din nou să semneze pentru o iniţiativă civică: „Oameni noi în politică”, susţinută de Mişcarea România Împreună şi Platforma România 100. De ce s-ar deranja oamenii să semneze? Cu ce i-ar ajuta schimbările propuse de voi?
Florin BARBUR: Iniţiativa cetăţenească „Oameni noi în politică” este susţinută de 30 de organizaţii civice şi patru partide politice, printre care se numără Platforma România 100 şi Mişcarea România Împreună. Această iniţiativă îşi propune o reformă a legilor electorale, vizând câteva direcţii importante: asigurarea unor alegeri corecte, creşterea reprezentativităţii și responsabilității aleşilor în raport cu alegătorii, facilitarea accesului unor oameni noi în politică.Florin BARBURInvităm cetăţenii să semneze această iniţiativă, pentru a transforma nemulţumirea faţă de actuala clasă politică în măsuri concrete, ce vor conduce la o mai mare responsabilizare a oamenilor politici în raport cu cetăţenii şi la participarea mai multor oameni oneşti, cinstiţi, integri şi profesionişti la viața politică. Putem face împreună o Românie mai bună, iar pentru asta e nevoie de o implicare directă, inclusiv prin semnarea acestei inițiative. Alegerea primarilor în două tururi de scrutin este una din modificările propuse în acest proiect. Nu considerăm că primarii aleși cu voturile a 10-15% din populație sunt reprezentativi pentru respectiva localitate. Votul în două tururi de scrutin la alegerile locale asigură o mai bună reprezentativitate a aleșilor în raport cu cetățenii.Desfășurarea unor alegeri corecte poate fi asigurată prin introducerea în legislația electorală a metodelor de evitare a fraudei electorale. Monitorizarea în timp real a prezenței la vot prin scanarea cărților de identitate și  filmarea numărătorii voturilor au rolul de a preveni votul ilegal și de a asigura o desfășurare corectă a procesului electoral.O altă modificare propusă vizează eliminarea plafonării artificiale a numărului de parlamentari aleși de diaspora, pentru a asigura o reprezentare corectă și proporțională a cetățenilor români cu domiciliul oficial în străinătate. De asemenea, propunem asigurarea posibilității de a vota la alegerile parlamentare pentru românii aflați în străinătate, dar care și-au păstrat domiciliul oficial în țară.Votul preferențial pe liste de partid deschise înseamnă că alegătorul va putea să voteze pentru un anumit candidat din lista propusă de partid, indiferent de poziția acestuia pe listă. Vor dispare astfel atât locurile ”sigure”, cât și candidații ”de umplutură”, fiecare dintre persoanele de pe listă devenind o opțiune validă pentru alegători. Pentru a aduce oameni noi și a asigura o diversitate a vocilor pe scena politică este nevoie să scădem numărul de semnături necesare pentru înregistrarea candidaților în alegeri și eliminarea pragului electoral de 5% la alegerile locale și europarlamentare. Prezența mai multor oameni noi în politică înseamnă mai multe idei, mai multă dezbatere și o împrospătare a vieții politice, pe care o considerăm absolut necesară.
          Toate aceste schimbări sunt gândite și propuse pentru a stimula evoluția pozitivă a vieții politice din România și a societății în general. De aceea, îndemnăm cetățenii să susțină și să semneze inițiativa „Oameni noi în politică”.
Fabrica de fericire: Aţi început strângerea de semnături pe 11 septembrie, deci în urmă cu aproximativ două luni. De câte semnături aveţi nevoie pentru ca proiectul să ajungă în Parlament şi cum decurge campania?

Florin BARBUR: Pentru ca proiectul de modificare a legislaţiei electorale să ajungă în Parlament este nevoie de cel puţin 100.000 de semnături validate la nivelul întregii ţări. Colegii din Platforma România 100 sunt implicați zi de zi în strângerea de semnături. Campania decurge bine, până la sfârşitul săptămânii trecute fiind raportate aproximativ 50.000 de semnături strânse în întreaga țară. Cu o bună mobilizare a tuturor  partidelor şi a organizaţiilor civice implicate,  avem încredere că vom avea numărul necesar de semnături pentru ca proiectul să ajungă în Parlament.
Fabrica de fericire: Care credeţi că sunt principalele neajunsuri ale vieţii politice româneşti la ora actuală? Cum îşi propun Platforma România 100 şi Mişcarea Ro+ să le corecteze?
Florin BARBUR: Mulți oameni politici au uitat sau poate nu au înțeles de la bun început care este rolul lor în societate. În loc să fie în slujba cetății, a societății, a cetățenilor și a interesului acestora, ei se folosesc de poziția, funcția și puterea de decizie pe care o au pentru a-și satisface interesele proprii, personale sau de partid, pentru a scăpa de dosare și condamnări penale, pentru a fura din banul public, pentru a promova in funcții publice rude sau prieteni, indiferent de competențele profesionale pe care aceștia le au sau nu. Lucrul acesta s-a răspândit atât de mult în rândul oamenilor politici, încât românii au ajuns să considere politica ca fiind ”un lucru murdar” și să spună despre politicieni că ”toți sunt la fel”.Platforma România 100 și Mișcarea RO+ și-au propus să arate că se poate și altfel, că politica înseamnă să lucrezi cu adevarat în interesul cetățeanului, că oamenii politici pot fi onești, cinstiți, integri, competenți și profesioniști. Mișcarea RO+ propune un altfel de a face politică, pentru cetățeni și împreună cu cetățenii. Considerăm absolut necesar ca oamenii politici să lucreze în slujba cetăţii, în interesul cetăţenilor, nu în interes propriu, personal sau de grup.Cele peste 100 de comunități locale din Platforma România 100 lucrează pe numeroase proiecte gândite și propuse de la „firul ierbii”. Progresul societății nu se poate genera doar de sus în jos, de la nivelul politicilor publice centrale, ci este nevoie și de acțiune de jos în sus, prin existența unor comuniăți vii, cu cetățeni implicați activ în identificarea și rezolvarea problemelor. Desigur, măsurile luate de autoritățile publice centrale sau locale sunt foarte importante pentru bunul mers al societății, dar asta nu înseamnă că putem sta indiferenți sau aștepta pasiv să vină cineva, de undeva, să ne rezolve problemele. Implicându-ne activ în viața comunității putem contribui la bunul mers al lucrurilor și avem șansa de a învăța să lucrăm împreună pentru binele comun.
Fabrica de fericire: După aproape 30 de ani de democraţie originală, românii sunt în general reticenţi la ideea de a intra în viaţa politică. Ce i-aţi spune unui tânăr activ, educat, dar sceptic, pentru a-l determina să facă acest pas?

Florin BARBUR: Într-adevăr, percepția generală a românilor față de viața politică este preponderent negativă. De prea multe ori românii au fost dezamăgiți de politicienii aflați la putere, indiferent de culoarea politică a acestora. Acest lucru a generat un nivel de reținere si de scepticism ridicat față de orice are de-a face cu politica. Unui tânăr activ, educat, dar sceptic, i-aș spune să dea o șansă ideii că se poate și altfel. L-aș încuraja să se implice activ și să demonstreze el însuși că se poate și altfel. I-aș da exemple de oameni onești, integri, competenți, care își pun resursele și abilitățile în slujba societății. Din fericire, există la momentul actual câteva inițiative politice noi, inițiative deschise persoanelor active, oneste și dornice de implicare. RO+ este unul dintre partidele noi care se depărtează și se delimitează de modul „vechi” de a face politică. RO+ își propune să coaguleze resursele pozitive existente în  societate, atât la nivel civic, cât și la nivel politic, pentru a genera și susține împreună transformarea în bine pe care românii o doresc și o merită.
Fabrica de fericire: Dacă, totuşi, acest tânăr fictiv nu se lasă convins să intre în politică, dar vrea să pună umărul la imprimarea unei direcţii pozitive pentru România, ce l-aţi sfătui să facă? Cum ar putea el să acţioneze, să se facă util?
Florin BARBUR: Dacă acest tânăr nu este convins sau pur şi simplu nu dorește o implicare politică, unul din modurile prin care poate contribui la îmbunătăţirea comunităţii în care trăiește şi a societății în general este implicarea activă în viaţa cetăţii. Schimbarea, evoluţia şi transformarea în bine a societăţii pornesc de la nivelul fiecărui cetăţean care alege să nu fie indiferent faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui, dincolo de uşa locuinţei personale, de la fiecare cetățean căruia îi pasă și decide să facă ceva.Ca membri ai comunităţii RO100 Baia Mare, suntem implicaţi în proiecte civice în primul rând pentru că ne pasă. Ne pasă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi vrem să contribuim prin ceea ce putem la îmbunătăţirea lucrurilor. Ceea ce facem noi, membrii platformei civice România 100, în cele peste 100 de comunităţi locale înfiinţate anul acesta, poate face orice tânăr şi orice persoană care doreşte să participe activ la schimbare. Şi anume, să se implice la nivel local, să activeze în organizaţii civice cu impact pozitiv, să se alăture unei comunităţi civice deja existente sau să constituie comunităţi noi de cetăţeni activi, care nu mai stau deoparte, care aleg să își aducă contribuția la soluţionarea problemelor din comunitate.
Fabrica de fericire: Deşi Mişcarea Ro+ nu este încă un partid înfiinţat legal, ca direcţie românii îl plasează alături de USR. De altfel, cele două entităţi chiar au făcut public faptul că îşi propun să colaboreze pe viitor, ceea ce mi se pare esenţial pentru şansa de a câştiga alegerile. Care ar fi principalele diferenţe dintre ele?

Florin BARBUR: Actele pentru înfiinţarea partidului Mișcarea România Împreună (RO+) au fost depuse la tribunal din primăvara acestui an. În pofida tuturor piedicilor care au fost puse în procesul legislativ, avem convingerea că până la finalul anului partidul RO+ va fi înfiinţat în mod legal. USR şi Mişcarea România Împreună (RO+) sunt entităţi diferite , cu identităţi diferite. Programul politic al Mișcării România Împreună va fi lansat în curând în spațiul public, el definind foarte clar identitatea partidului. USR și RO+ împărtășesc o serie de valori comune, dar între cele două partide există și diferențe semnificative. În timp ce USR a avut tendința de a fi un partid de nișă, RO+ este un partid de masă, un partid deschis tuturor cetățenilor. Cele două partide au și un electorat comun, dar și un electorat diferit. Studiile sociologice arată că USR are un electorat relativ tânăr,  preponderent din mediul urban, cu studii sperioare, în timp ce RO+ are, pe langă acest tip de alegători, și o proporție semnificativă de electorat din mediul rural, cu studii medii și superioare, de toate vârstele. În timp ce USR este mai degrabă un partid anti-sistem, de luptă împotriva puterii politice actuale, RO+ este un partid de construcție, care înțelege că este necesar, dar nu este suficient să protestăm și să ne împotrivim abuzurilor pe care le vedem cu toții, ci este nevoie să aducem ceva pozitiv, să construim împreună, cu onestitate, integritate și profesionalism, o societate mai bună.
          USR și RO+ sunt două partide complementare. Este exclusă fuziunea lor, dar este probabilă o colaborare, pe proiecte și obiective clare, pentru a genera schimbarea pe care majoritatea românilor o doresc.



22. Panica şoarecilor-cuvinte trece după mai multe beri - Oct 13, 2018 5:08:00 PM



Sâmbătă seara sorbi din berea caldă, sperând să îţi amorţească creierul, la fel cum de o vreme ţi-au amorţit sufletul şi celelalte măruntaie. Te aşezi în faţa laptopului şi îţi juri că nu te vei ridica de acolo până când nu vei scrie o mie de cuvinte, de-ar fi să le scoţi cu forcepsul. Încerci să legi o frază şi nu-ţi iese, alegi un cuvânt, poate “dor”, şi te gândeşti la el, îl ştergi, scrii un alt cuvânt, poate „tâmpenie”, şi te gândeşti tot la el, îl ştergi, scrii „gulie”, şi îi vezi capul, îi vezi privirea aceea obsedantă despre care credeai că spune atât de multe şi care, de fapt, nu spune nimic.Foto: Lucian Petru GojaBerea gâlgâie pe gâtlejul tău însetat, îţi freci faţa în palme, priveşti pagina albă şi scrii: „Mă numesc Mariana Robescu şi sunt scriitoare.” Şi atunci te bufneşte râsul, îţi dai seama cât de ridicol sună totul, te gândeşti că nu ai mai scris nimic de atâta vreme şi că de fapt nu mai ştii cine eşti, ce eşti, cum te-ai putea defini. Şi mâna te doare, mâna aceea care parcă ţi-a fost smulsă, mâna pe care o simţi lipsă de când nu mai poţi scrie, simbolul handicapului tău. Derulezi postările prietenilor de pe Facebook, dar totul e plictisitor, el nu a mai postat nimic de zile întregi şi tu revezi ultimele voastre conversaţii, acelea în care îţi spunea, cu economie de cuvinte, că de fapt nu poate vorbi cu tine, pentru că are o relaţie şi un copil. Citeşti doar cuvintele lui, pentru că ale tale te fac să te simţi prea tâmpită, insuportabil de tâmpită. De atunci, de la conversaţia aceea esenţializată, nu mai poţi privi pe stradă îndrăgostiţi ţinându-se de mână, cuplurile îţi fac greaţă, şi aştepţi să îţi crească un neg negru, păros, de zgripţuroaică, pe vârful nasului. Ţi s-au umezit ochii ieri dimineaţă, când, mergând spre serviciu, ai văzut în faţa ta un bărbat ţinându-şi de mână fetiţele gemene şi începând să salte în pasul ştrengarului, mai întâi el, apoi toţi trei, ca într-un vesel exerciţiu de trezire. Berea s-a terminat, noroc că mai ai câteva în frigider, ţi-ai umplut geanta cu doze azi după-amiază, ştiai că urma o seară grea, la urma urmei toate serile sunt grele, seara familia se adună în faţa televizorului, tata citeşte ziarul, mama tricotează ciorapi, copilul se joacă cu trenuleţul, eu n-am fost niciodată gravidă. “Mă numesc Mariana Robescu şi nu am fost niciodată iubită de un bărbat.” Literele apar pe pagina albă ca nişte şoareci dezorientaţi, de parcă un doctor cu ochelari rotunzi pe nas i-ar folosi pentru experimente. Şi atunci îţi apare în faţa ochilor bărbatul acela de care uitaseşi, singurul care ţi-a spus „te iubesc”, ba chiar a făcut-o înainte de a vă întâlni faţă în faţă, şi îi revezi dinţii plini de mâncare şi îl simţi încercând să te sărute. Nu-i nimic, berea rece taie greaţa cât ai spune “brânză”. Şi, fără nicio legătură, gândul îţi zboară la noaptea aceea petrecută în club, când erai mult mai tânără şi un băiat drăguţ ţi-a cerut să ieşi cu el afară. Iar afară, în noapte, te aşteptau vreo trei prieteni ai lui, care te-au împins în boscheţi şi ţi-au dat jos ciorapii şi şi-au înfipt unghiile lungi în vulva ta, şi pe tine te-a cuprins panica, iar ameţeala ţi-a trecut imediat. “Mă numesc Mariana Robescu şi habar nu am cine sunt.” Eul tău ciopârţit. Recunoşti bucăţelele de puzzle, dar nu mai ştii să le aşezi în ordine. De parcă ai fi murit şi hălci putrezite din corpul tău s-ar fi amestecat cu ţărâna umedă. Gândul la moarte te linişteşte, ca întotdeauna, dar ştii cât de ridicolă ai fi dacă ai încerca să te sinucizi acum. “Ce, ăsta e motiv să te sinucizi?” – ar râde oamenii. “Eu am trecut prin situaţii mult mai grele, dar am luptat. Eu sunt un luptător.”, ar completa ei. Da, e secolul luptătorilor. Cei ce se predau sunt dispreţuiţi. Mai bine o sinucidere lentă, alcoolul arareori dă greş. -Salut.E bătrânul fotograf. Nici acum nu ştii dacă e căsătorit sau nu. Când a vrut să te bage în patul lui ţi-a spus că e văduv. Dar anul trecut l-ai auzind vorbind despre soţia lui ca despre o prezenţă cât se poate de concretă. Ştii că te vrea, nu a încetat niciodată să te vrea. Dacă nu ar fi atât de bătrân, bolnav şi alcoolic, probabil că l-ai plăcea şi tu. -Ce mai faci?Şoarecii par să se mai fi liniştit acum. Cuvintele se lasă citite. Apuci de pe masă vibratorul cel tandru, aşezat lângă cartea lui Bukowski, apeşi pe buton şi ţi-l înfigi cu grijă între picioare. Apoi atingi tastele. -Salut J. Ai chef să bem un vin?Arunci o privire la ecranul mut al televizorului. Au început ştirile de la şapte. În momentul acesta, nimic nu ţi se pare mai insignifiant decât realitatea.

23. Îmi pare rău - Sep 21, 2018 5:10:00 PM



Oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască? Întrebarea asta nu-mi iese din minte. Lumea e o reţea de relaţii de dragoste, mai încurcată decât am crede, mai imorală decât ne-am închipui – dacă credeţi cumva că dragostea ar putea fi vreodată imorală – din care cei neiubiţi sunt excluşi. Ei sunt punctele negre ale reţelei, măselele stricate din organism, puroiul care trebuie eliminat. Ei nu aduc niciun beneficiu lumii, iar dispariţia lor ar trece aproape neobservată. Dragostea consumă timp şi energie, cine să se mai aplece asupra unei măsele stricate, cine să remarce moartea unui punct din afara reţelei? El, practic, este inexistent, chiar în viaţă fiind. Suprimarea lui e doar o chestiune birocratică a administraţiei mondiale. O linie cu pixul peste un nume. Căci atât este el – un nume.Foto: Lucian Petru GojaMă numesc Aneta. Am 34 de ani şi nu mă iubeşte nimeni. Acum chiar cred că nu m-a iubit nimeni, niciodată. Am trăit mulţi ani într-o iluzie. Îmi amintesc euforia care îmi umplea pieptul când el se uita adânc în ochii mei. Nu ne spuneam nimic, şi totuşi, ne spuneam totul. Paul. “Aneta şi Paul Dumitrescu ar fi bucuroşi să le fiţi alături la petrecerea nunţii lor”. Mă atrăsese politeţea lui. Ce bărbat, în secolul XXI, i-ar mai deschide unei femei portiera maşinii? Ce tânăr i-ar mai săruta mâna? Era atât de atent cu felul în care vorbea cu mine, încât uneori îl luam peste picior şi îi ceream să îmi spună „dumneata”, în loc de „tu”. Iar el zâmbea. Nu l-am văzut nervos niciodată. Când se supăra, colţurile ochilor îi cădeau, şi în ei îi citeai suferinţa. Aşa a fost şi când i-am spus că mă văd cu altcineva. Era o minciună, nu aveam pe nimeni altcineva, dar supuşenia lui îmi trezea cruzimea. Voiam să-l văd suferind. Şi când într-adevăr i-am văzut rana sufletului în ochi, n-am mai putut. L-am umplut de sărutări şi i-am cerut să se căsătorească cu mine. În zece ani nu s-a schimbat. Dar mie mi s-a urât de atâta politeţe. Mi s-a urât să îmi spună “te rog” când voia să facem dragoste. M-am săturat să îşi ceară scuze de fiecare dată când mă găsea în baie, dezbrăcată. Aş fi vrut să mă muşte, să mă zdruncine, să îmi strige cuvinte murdare. Aş fi vrut să simt că, dincolo de vocea inhibatoare a mamei sale, o doamnă de viţă nobilă care fusese educată pentru un alt tip de viaţă decât îi hărăzise istoria, exista un bărbat, exista soţul meu, care avea sentimente şi pasiune. Pe scurt, după ce am aflat că avea pe altcineva, după ce am plâns şi am urlat şi i-am strigat cele mai grele cuvinte pe care creierul meu pe jumătate amorţit şi le mai amintea, mi-a spus doar atât: „Îmi pare rău, te rog, nu fi supărată”. M-am abţinut cu greu să nu-i dau în cap cu oala în care tocmai fierbeam fasole. Cuvintele lui m-au durut mai mult decât prezenţa celeilalte femei. Abia când le-am auzit mi-am dat seama că el nu simţise nimic pentru mine în tot timpul ăsta. Că privirea lui îndurerată mă minţise. Că totul începuse de la un joc al ochilor, pe care eu îl luasem mult prea în serios. Şi totuşi, oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască? Dacă totuşi ei şi-ar mai dori asta, dacă şi-ar asuma conştient rolul de măsea stricată a societăţii, ar fi măcar toleraţi? Cât timp? Până unde ar putea ei să întindă coarda mărinimiei celorlalţi? Care e punctul în care ei ar fi demascaţi, purtaţi ca exemple negative prin faţa mulţimilor şi duşi în piaţa publică, spre a fi omorâţi cu pietre? Cei care le-ar arunca nu ar spune „îmi pare rău”.

24. Îndoiala - Sep 6, 2018 2:50:00 AM




Mă simt ca un bibelou din casa bunicii. Nu îndrăznesc să mă ating, nu îmi permit nicio mişcare greşită. Stau pe canapea şi privesc în gol. Încerc să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Cum am ajuns aici şi ce s-a întâmplat, de fapt?Foto: Lucian Petru GojaAzi dimineaţă, ziua părea una obişnuită. M-am trezit, ca de obicei, cu gândul că trebuie să plec la muncă. M-am dus la baie şi am vrut să-mi şterg nasul – aveam o  păcătoasă de alergie. Am luat o bucată de şerveţel şi mi-am suflat nasul. Pur şi simplu, am rămas cu el în palmă. S-a desprins ca de pe o jucărie stricată. M-am uitat în oglindă: eram hidoasă. Aveam o gaură însângerată în mijlocul feţei. Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu puteam să merg la serviciu în halul acela. Apoi mi-am turnat nişte votcă şi mi-am aprins televizorul. Nu mă puteam concentra la nimic, nu vedeam şi nu auzeam, dar zgomotul îmi făcea bine. Ceva mai târziu, fără să îmi dau seama, am făcut ce fac eu de obicei: mi-am prins lobul urechii cu două degete şi am tras uşor. E un tic nervos, îl am de când eram elevă. Doar că de data asta lobul urechii s-a rupt şi eu am rămas cu bucata moale de carne între degete. De atunci n-am mai îndrăznit să fac nimic. Am stat şi am aşteptat să se întâmple ceva. Să pot gândi, să iau o hotărâre. Aşteptarea asta mă omoară. Sunt ca un măr putred care îşi amână dezintegrarea. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât am impresia că viaţa mea se va prelungi. Şi totuşi, dacă doar nasul şi urechea au fost problema? Dacă restul corpului meu e perfect sănătos, iar eu stau aici disperată, aşteptând să îmi văd membrele şi organele împrăştiate prin casă? Întotdeauna m-am temut de suferinţă. Întotdeauna am visat că voi muri în somn, repede, pe nesimţite. Orice, doar să nu fiu oloagă. Să nu fiu neajutorată, ţintuită în pat sau într-un scaun, dependentă de alţii. Curaj! Oricum, viaţa mea nu mai înseamnă nimic acum. Dacă mă ridic cu grijă, dacă îmi fixez bine gâtul între uşă şi tocul uşii şi trag cu putere, atunci voi avea o certitudine.

25. Boabe de struguri - Sep 2, 2018 1:29:00 PM



Niciun anotimp nu îmi pătrunde atât de adânc în inimă precum toamna, nicio lumină nu mă mişcă la fel precum lumina blândă a unei după-amieze însorite de septembrie sau octombrie, niciun parfum nu mi se potriveşte mai bine decât aroma strugurilor copţi adiind peste pământul ars de arşiţa verii.
Când eram copil, aveam un ritual acolo, la casa bunicilor de pe Valea Borcutului: în vremea strugurilor de roşcă, mă aşezam lângă vie şi mă lăsam pătrunsă de atmosfera aceea melancolică, o îmbinare de lumină oranj, de miros de mere şi struguri, de regrete şi visuri, de tristeţe şi bucurie. Nu era doar părerea de rău că trece vacanţa de vară, nu era doar panica începerii şcolii, combinată cu bucuria revederii colegilor, era mult mai mult de atât. Foto: Lucian Petru Goja
Era amintirea cenuşii calde pe picioarele mele arse de soare, era senzaţia apei reci a văii trecându-mi printre degete, era asprimea pielii purcelului sub palma mea mângâietoare, era încremenirea timpului în după-amiezele de vară, era mirosul cărţilor vechi din dormitor, erau aromele care umpleau bucătăria bunicii, era sulful răsuflat din borcut. Era praful jucându-se în razele de lumină care pătrundeau în pod printre ţiglele acoperişului, erau cuiele şi ciocanele cu care mă jucam pe ascuns, erau păpuşile sovietice cu ochi mari, albaştri, era bicicleta Pegas portocalie, rămasă moştenire de la sora mea, era bara pe care se băteau covoarele şi pe care uneori erau atârnaţi iepurii proaspăt tăiaţi, bara pe care ne jucam de-a Nadia Comăneci, era serviciul de cafea din porţelan pentru păpuşi al bunicii, era sacul cu cârpe colorate din care le croiam hăinuţe. Erau florile de piatră pe care roiau albinele, erau trandafirii pe care îi îngrijea bunicul, erau nucile care ne pătau degetele şi pe care le testam, nerăbdătoare, încă din luna iulie, erau merele şi prunele pe care trebuia să le adunăm pentru horincă, deşi noi nu beam niciodată horincă, erau strugurii pe care noi îi „bobăleam” în fiecare an, deşi era interzis, erau brânduşele de toamnă de pe pantă şi aricii din grădină, erau gutuile care se transformau în peltea şi roşiile coapte, încălzite de soare, din care muşcam cu poftă.Foto: Lucian Petru GojaAcum, lumina aceea specială înseamnă pentru mine aceleaşi lucruri, chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp. Nucul din faţa casei a putrezit şi a trebuit tăiat, via nu mai există, doar pe ici, pe colo, a mai rămas câte o viţă, porc nu mai ţinem de ani buni, iar picioarele mele au uitat deja senzaţia scaldei în cenuşa călduţă. Bunicii au murit, noi am îmbătrânit, cărţile şi atunci vechi au acum paginile maronii. Nu mai mergem în oraş cu bicicletele, nu mai evadăm pe geam la ora somnului de după-amiază, nu ne mai târâm la alimentară dimineaţa la 5, cu plasa din pânză cenuşie şi sticlele goale de lapte, nu mai urcăm în pod să admirăm praful zburând în razele de lumină.
Oamenii au renunţat la hainele lor negre şi gri şi maron, lumea e mult mai colorată, nimeni din familie nu-mi spune la ureche secrete despre care nu am voie să vorbesc la şcoală, nimeni nu ascultă radioul pe ascuns. Ai zice că e mai bine acum, şi atunci de ce mă doare, de ce simt pânza de păianjen strângându-mi pervers sufletul, de ce lumina aceasta – singura pe care timpul nu a schimbat-o – îmi aduce lacrimi în ochi, iar lacrimile seamănă cu nişte boabe de struguri?