Despre mine

Denisa Theodor

Blogs Home » Life » Calatorii » Doi viezuri

Doi viezuri

Suntem Denisa si Theo. Iubim muntele si calatoriile asa ca daca aveti aceleasi pasiuni, nu ezitati sa aruncati un ochi, un follow si o vorba buna ca sa ne cunoastem! :)



Articole Blog

01. In inima Muntelui - Piatra Mare - Jun 11, 2017 11:40:00 AM

Traseu: Dambu Morii - 7 Scari - Cabana Piatra Mare - Vf. Piatra Mare
Retur: Vf. Piatra Mare - Poiana Stanei - Saua Pietricica - Predeal
Data: 2.06.2017
Compania; Noi, viezurii, si al nostru prieten, Petru

In sfarsit am nimerit si noi un culoar de vreme buna. De cam 3 saptamani incercam sa ajungem pe Iezer, dar vremea nu a fost deloc de partea noastra. Eh, nici acum nu am ajuns. De data asta, mama natura aducea vreme frumoasa, dar timpul era cam limitat si trebuia sa alegem o tura de o zi, asa ca am preferat sa urcam pe Piatra Mare si apoi sa coboram in Predeal pentru a lua ultimul tren catre Bucuresti.
Am plecat vineri dimineata si in jurul orei 11 am fost la intrarea in traseu la Canionul 7 Scari, din Dambu Morii.


Acolo ne-am oprit pentru a cumpara bratarile de acces in Canion si pentru o mica gustare. Biletele costa 10 lei pentru adulti, 5 lei pentru studenti/elevi/copii.
Pentru mine era prima data cand ajungeam aici si eram foarte entuziasmata de ceea ce o sa vad. Se vedea ca era vineri si ca era frumos af., pentru ca era destul de aglomerat. Multe grupuri de la diverse scoli din strainatate, multe familii care profitau de timpul frumos. Dar era ok, nu ne grabeam nicaieri, preferam sa mai stau sa admir cascadele si peretii stancosi, decat sa merg ca si cum nu as fi fost acolo.
Am ajuns la prima scara si deja imi straluceau ochii. Theo parcurgea traseul pentru a2a oara, dar cred ca acum se bucura si mai mult de el cand imi vedea sclipirea din ochi. :D Cand am ajuns la scara cea mai mare, eram ca un copil bezmetic care nu mai avea astampar. Daca aveam posibilitatea de a urca-o si cobora-o intr-una, as fi facut-o fara sa stau prea mult pe ganduri :))


Am urcat cele 7 scari cam in maxim jumatate de ora si eram destul de trista ca a fost atat de putin.
Ce am observat la multi oameni cu copii este ca nu au un minim de echipament de protectie. Va rog, mai ales pentru copii, macar o pereche de bocancij antiderapanti, chiar si pe vreme frumoasa, siguranta este cea mai importanta si ar fi pacat sa se intample vreun accident care poate fi evitat, acordand atentie "micilor"detalii.


              

Revenind la traseu. Am lasat canionul in urma noastra si am continuat sa urcam pe Banda Galbena spre Cabana Piatra Mare. Am mers numai prin padure, o padure deasa si frumoasa si atat de veeeerde incat imi colora toate gandurile. Urcusul a fost greut, in sensul ca devenea destul de sustinut. Ne bucuram ca eram feriti de soare, caci altfel cam muream de cald. Intr-un mod neasteptat, erau multicei oameni pe traseu, in mare parte ne gandeam ca scapam de ei odata ce trecem de canion :)).


Pe la ora 15 am ajuns la cabana. Era totul atat de verde, ne bucuram super mult ca in sfarsit am ajuns.


Ne-am lasat betele afara si am intrat in cabana gata sa ne luam ceva de mancare. Familia care locuieste acolo este foarte amabila, aveau grija de tot. Mancarea foarte buna, ne-am luat ciorba de legume (eu) si baietii si-au luat fasole alba cu carnaciori si cate o bere de fiecare. Berea am savurat-o afara pe iarba, bucurandu-ne de faptul ca eram acolo. Se facuse un pic frigut asa ca ne-am scos gecile. Norii devenisera putin amenintatori si chiar a picat nitel, insa nimic grav. Totusi am preferat sa pornim spre varf, pentru orice eventualitate.


Punct de belvedere, in drum spre Vf. Piatra Mare


Un mic selfie, catarata ca o caprita neagra, cum ii place lui Theo sa imi zica :))

 De la punctul de belvedere, este o portiune de urcus mai mult sau mai putin pe stancarie, care ma ducea cu gandul la Piatra Craiului si chiar ma gandeam ca trebuie sa ajungem din nou acolo.

Pe la 16 am ajuns si la Vf. Piatra Mare, din fericire pe vreme buna. Acolo am mai intalnit doua grupuri maricele. De la portiunea cu stancarie pana la varf se merge lejer pe platou, promenada cum ii zicem noi.

Theo, eu si Petru



Brasov

Eu de aici nu mai plec!


“It is not the mountains that we conquer, but ourselves.”


Theo :)

Petru :)


La intoarcere, am trecut prin Poiana Stanei si inainte sa intram padure, ne-am intalnit cu un grup de biciclisti care ne-au mai indrumat nitel.




Ei bine, de aici am intrat intr-o padure din care am crezut ca nu mai iesim prea curand. Drumul pana in Cioplea (Predeal) ni s-a parut interminabil. Frumos pe alocuri, dar cand am observat ca noi chiar am ramas singurii oameni pe traseu si am inceput sa vedem urme de ursache, incepuse sa devina putin creepy. Ca sa nu mai zic de tibia mea, care, din cauze necunoscute, a inceput sa ma doara destul de rau.Intr-un final, am ajuns si noi in Cioplea. Cand am dat de asfalt am crezut ca ne iau talpile foc. Ne-am oprit acolo nitel, pe iarba, langa un restaurant, fix unde is toate hotelurile alea si am mai mancat din ce aveam in rucsac. Piersica aia a intrat atat de bine! La 20:56 aveam trenul catre Bucuresti asa ca era clar ca o sa mai mancam (ceva mai consistent) de abia acasa.In drum spre gara eram deja pe pilot automat, nu mai simteam nimic. Doar inima incepand sa imi bata puternic cand am ridicat capul din pamant si am vazut cum se inalta la orizont Bucegii cu Coltii Morarului si am stiut ca in curand o sa ne revedem!

02. Muntii Macin - Pe poteci stravechi - - Jun 9, 2017 10:42:00 PM

Data: 14 Mai 2017
Traseu: Sat Greci - Valea Morsu - Vf. TutuiatuMarcaj: Triunghi Albastru
Citisem mai demult un articol in care se mentiona ca Macinul, in ciuda inaltimii, au oarecum alura Muntilor Fagarasi, datorita varfurilor semete si traseelor cu urcusuri si coborasuri. Noi am plecat din Constanta, de data aceasta, catre satul Greci, Jud. Tulcea, de unde pornea traseul nostru. Drumul a fost foarte placut, mai ales de cum am intrat in Tulcea. Peste tot unde ne uitam, mai mult eu pentru ca Theo trebuia sa fie atent la drum, vedeam dealuri verzi, impadurite, niste culori ametitor de frumoase.
In Greci am ajuns in jurul orei 16 si familia de la pensiune ne-au asteptat cu o surpriza foarte placuta: ciorbita de porc, muraturi, cartofi la cuptor, friptura de pasare, un rasfat total. Pensiunea se numeste "Pensiunea Matetovici" si daca veti alege sa va cazati acolo nu veti regreta. Va veti simti ca acasa la bunica. Un link catre pensiune am atasat mai jos:
http://www.infopensiuni.ro/cazare-macin/pensiuni-macin/pensiunea-greci-matetovici
Dupa ce am mancat, ne-am retras nitel in camera ca sa ne odihnim. Am tot dezbatut daca sa urcam pe Tutuiatu in ziua respectiva, pentru ca nu eram convinsi de vreme. Era placut afara, dar vantul batea destul de puternic si norii de ploaie erau cam prezenti, desi in prognoza nu s-a mentionat nimic de ploaie. Am decis totusi sa urcam atunci, desi se facuse deja ora 18 si un pic, dar traseul nu era lung si aveam timp sa ne intoarcem inainte sa se lase intunericul. Ne-am echipat, am luat niste gustari si multa apa la noi si am pornit la drum.


Este greu de crezut ca acum foarte mult timp, acesti munti aveau 3000 de metri, dar este adevarat. Chiar daca acum nu mai au aceeasi inaltime, nu inseamna ca nu sunt la fel de remarcabili. Peisajele sunt deosebite si bogate in flora si fauna.


Traseul cu destinatia Vf. Tutuiatu are marcaj cu triunghi albastru, exact ca in poza de mai sus unde Theo ne indruma in directia marcajului. A se observa culorile ametitoare! Bine macar ca aici nu a trebuit sa avem grija ursilor, ci doar grija viperelor si a capuselor :)). Vipere nu am intalnit si pentru capuse, neaparat am cumparat un spray pentru protectie. Dupa jumatate de ora ne-am bucurat ca am pornit pe traseu mai tarziu, pentru ca incepusem sa simtim zapuseala si aerul uscat. Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost in plina zi.


Cu cat urcam, deja incepea sa se deschida o panorama frumoasa a imprejurimilor.

The lonely tree

Traseul continua pana la Valea Morsu unde se intalneste un izvor numit Izvorul Italienilor si unde am intalnit si primii oameni de pe traseu. Ne-am salutat reciproc si am pornit in directii opuse, noi mergand in dreapta de unde am urcat mai departe prin padure. Tot speram sa vad o testoasa dobrogeana, dar pana acum nimic. :(
Ce bine era in padure, simteam ca in sfarsit pot sa respir. Padurea este destul de salbatica si parea interminabila, dar intr-un mod placut. Si atat de verde!


Chiar daca pana pe Vf. Tutuiatu se face maxim 1 ora si jumatate, am baut multa apa din cauza aerului uscat. La un moment dat nu stiam daca suntem pe drumul cel bun, fiind prima oara cand suntem acolo si nici nu prea mai vedeam traseul. Mai auzisem de oameni care s-au ratacit in Muntii Macin, dar nu ma gandeam ca si noua ni s-ar intampla asta :)). Din fericire, nu a fost cazul si am zarit marcajul putin mai in fata si eram pe drumul corect.


  Niste nori mai amenintatori incepura sa isi faca prezenta si vantul se intetise nitel, dar nu voiam sa renuntam, chiar daca nu stiam exact cat mai avem pana la varf, asa ca am marit pasul. Totul a fost bine pana la urma si am ajuns destul de repede pe Vf. Tutuiatu de unde se vede o panorama minunata a localitatii Greci si a Dunarii. Din pacate, fiind pe graba, nu am apucat sa facem multe poze aici, insa cu siguranta data viitoare o sa acordam varfului mai mult timp.

Cateva poze de pe Vf. Tutuiatu

                                         


 Drumul de intoarcere nu a durat mai mult de o ora si din pacate tot nu am intalnit o testoasa dobrogeana, insa s-a intamplat sa ne taie calea un iepure salbatic si sa ne bucuram de compania unui caine al naibii de simpatic care ne-a insotit pana mai incolo in sat.Inainte sa ne intoarcem la pensiune, ne-am oprit la un magazin ca se aprovizionam cu o prajitura si alte bunatati, pentru ca meritam! Sincer, ne-am cam pierdut la intoarcere, prin sat :)).Daca vreti sa vizitati Muntii Macin, nu pot decat sa va indrum sa o faceti! Sunt trasee scurte, dar spectaculoase. Noi ne-am bucurat mult de aventura, padurile dese si verzi ne-au mers direct la hertz! Fiind munti atat de vechi, o sa simtiti ca va intoarceti in timp, asa ca trebuie doar sa va lasati purtati de munti. :)
03. Muntii Ciucas in doua zile: Sus pe Vf. Ciucas - Jun 6, 2017 8:37:00 AM

Cabana Ciucas - Vf. Ciucas (1955m) - Saua Tigailor - Cabana Ciucas - Valea Berii - Cheia


Nu ne-am trezit prea devreme a doua zi, ci am preferat sa ne bucuram de odihna. Nu foarte mult totusi, pentru ca trebuia sa mai predam si camera. Cabana de munte....in regim hotelier. Sa nu fiu prost inteleasa, cabana este ok, este curata. Un pat si un dus mereu sunt binevenite, dar efectiv acolo ne-am simtit ca la un hotel unde nici macar amabilitatea nu prea exista si nici mancarea nu era stralucita. Mi-am comandat un bulz, asa cum fac de fiecare data cand merg pe munte, dar ala nici bulz nu puteam sa il numesc. Atmosfera de cabana nu prea exista, nu era muzica, fiecare era izolat in coltisorul lui. Cred ca ar trebui sa ii schimbe numele in Hotel Ciucas. Insa astea sunt doar impresiile noastre, pana la urma ne-am simtit bine acolo pentru ca eram noi impreuna. Poate ca altcineva cu alte perspective ar aprecia-o mai mult, insa pentru noi este prea mult, asa ca preferam sa o iubim in continuare pt Tanti Reta de la Curmatura si prajitura ei cu mere care este gatita cu atata dragoste de intreaga familie a cabanei.

Revenind la oile noastre :), am pornit si noi pe traseu, urmand traseul pe Banda Rosie. Ce aproape parea Vf. Ciucas de ochii nostri, in realitate fiind mult mai departe. Pe panou scrie o ora, insa noi am intampinat multa zapada pe drum, asa ca am facut cam 2 ore. 

 Ce mi-a placut panta asta cu zapada :D

Cosmin si Theo


Evident ca nebunul Cosmin se bucura nespus de zapada :)) era chiar adorabil

Si am continuat mai departe spre varf. In urma noastra am inceput sa zarim si alti drumeti care au plecat de la cabana si au reusit sa ne ajunga din urma

O minunatie de traseu si cat de norocosi suntem ca ne-am aflat acolo, pur si simplu sa fim martori la aceste sculpturi naturale.

Cand am ajuns pe varf, mai erau 2 sau 3 persoane si am ramas surprinsi ca in urma noastra s-au incumetat mai multi oameni sa urce in conditii de vant puternic. Oh si era chiar foarte frig. Dar am ajuns pe vaaaaaaarf!

Poza traditionala cu noi

  Nu mai are omul voie sa manance ciocolata ca imediat se face misto de el ca mananca ca un purcel :))


Cosmin cu Theo si nelipsita sticla de Cola

 Am poposit ceva timp pe varf, timp in care am mancat, am facut poze si dupa am stat cuminti si am absorbit cu ochii si cu sufletul tot ce era in jur.

A venit si momentul sa ne retragem, dar am plecat fericiti si impliniti, pentru ca Muntele ne-a mai permis inca o data sa-i calcam pe carari si sa-i mangaiem crestele. A fost o tura atat de frumoasa, incat chiar si acum cand scriu aceste randuri, mi se umple sufletul de bucurie de parca as fi chiar acolo. Intr-adevar, Ciucas este magic! :)


04. Muntii Ciucas in doua zile: Creasta Zaganului - Jun 1, 2017 7:12:00 AM


Ziua 1 - 1 Aprilie 2017 - Cheia (865 m) - Piscul Turiştilor - sub Vf. Zăganu (1817 m) - Vf. Gropşoarele (1883 m) - Șaua Gropşoarele (1665 m) - Cabana Vârful Ciucaş (1595 m)

Chiar daca ne-am bucurat de munte iarna aceasta mergand la snowboard, in sinea noastra tanjeam dupa planuitul traseelor si momentele de surprindere pe care ni le oferea drumetiile montane. Stiam deja unde o sa fie urmatoarea aventura, ne intelegeam din priviri. Ne doream de mult timp sa ajungem in Ciucas, dar niciodata nu prea am avut ocazia. Ei bine, de data aceasta, Ciucasul a fost prima drumetie pe anul 2017. Ne-am planificat atent zilele libere si cum sa ajungem acolo, desi pana la urma am plecat cu masina, si ce traseu sa parcurgem.
Cosmin venise si el din nou in concediu in Romania si, ca de obicei, stiam deja ce activitate o sa avem in urmatoarele zile :).
Am plecat, ca de obicei, vineri dupa masa, dupa munca si inevitabil am dat nas in nas cu aglomeratia dinaintea weekendului. Deja ne gandeam ca o sa ajungem tarziu, dar macar atunci nu urma sa facem nimic in afara sa ne cazam.
Am ajuns in Cheia in jurul orei 8, dar nu inainte sa facem un mic popas la barajul Maneciu pentru o mica gustare (eram lihnitaaa) si pentru a admira peisajul din jurul nostru. In poza nu am reusit prind ceea ce surprindea ochiul nostru, dar va asigur ca se vedea suuuuuperb.


Pauza de gustare! in care ne-am facut si un prieten patruped :D

Asta mic era un curios mare :))

 Theo a vrut poza artistica :))

Drumul spre Cheia devenea tot mai frumos, cu tot cu serpentine, chiar daca Theo, fiindu-ne sofer, nu prea se bucura de ele :)), dar cu siguranta privelistea din fata noastra ii mai dadea energie si voie buna, in ciuda faptului ca oboseala incepuse sa se instaleze. Am ajuns aproape pe lumina in Cheia si ne-am cazat la hotelul cu acelasi nume, dupa care am coborat imediat la masa si ne-am retras in camere.Ne-am trezit la o ora decenta dimineata si am pasit imediat pe balcon ca sa vedem ce priveliste avem si wow! am ramas foarte placut surprinsi :D  A urmas rutina de dimineata, cafea, mic dejun, facut bagajul si am plecat la drum spre noua Cabana Ciucas, urmand marcajul de Cruce Rosie, care duce spre Creasta Zaganu - Gropsoarele - Varful Gropsoarele.


Am inceput bine traseul, deja il pierdusem :)), pentru ca nu gaseam marcajul, desi pe harta ne arata ca ne aflam unde trebuie, dar de fapt eram in paralel cu el, dar pe bune ca nu il gaseam. Asa ca am tot mers in paralel cu el, gandindu-ne ca sigur o sa il intersectam si din fericire asa a si fost. Asadar, traseul nostru a inceput pe Cruce Rosie, prin padure, pe unde ne-am intalnit si cu alti iubitori de munte, dar si cu motociclisti care faceau offroad. Asa a continut drumul pana cand am ajuns la Stana Zaganu, unde am facut pauza de mancare si odihna. Si pauza de slanina pentru baieti, sa fie clar, niciodata nu plecam fara slana si fara ceapa!

Aici am poposit cam jumatate de ora, am mai facut poze, eu am stat intinsa pe iarba si m-am bucurat de tot ce aveam in jur. Vremea era absolut superba, un cer senin si cativa nori albi pierduti pe aici, pe acolo si muuuuuulte flori!


 Nu ma strambam, doar imi venea soarele in ochi :))

 Dupa ce am mai pierdut vremea pe la stana, am pornit la drum spre Creasta Zaganului si cu cat avansam cu atat se facea mai vizibil abruptul Zaganului. 

Cand a vazut zapada, Cosmin era in culmea fericirii. Locuind de foarte mult timp in Anglia, nu mai avusese parte de foarte mult timp de zapada.

 Poza artistica cu Theo, cu coltii Zaganului in dreapta. Daca avea o bere in loc de apa, aproape ca era bun de reclama :))

Theo si Cosmin

Aici am mai facut inca o pauza de poze, era un punct de belvedere mult prea fain ca sa nu facem asta. In mare parte, de asta pierdem noi mult timp pe traseu, din cauza mea si a pasiunii pentru fotografie. Hai sa fim seriosi, cum sa nu vrei asta cand esti inconjurat de atata frumusete?



Dupa pauza artistica, ne-am continuit drumul catre Gropsoarele, nu inainte sa trecem pe sub Vf. Zaganu, care se afla inainte de portiunea de lanturi, numita chiar La lanturi si Poarta de Arama, care este o poarta de stanca modelata de vreme. La Lanturi nu este o zona deloc dificila, dar ca de obicei asta nu inseamna ca nu trebuie atentie. Lanturile faciliteaza mult trecerea, deci nu ar trebui sa va faceti griji, doar bucurati-va de ea. :)

 Varful Zaganu fiind inaccesibil, traseul trece pe sub el.

Superb, nu-i asa? :)

In drum spre Gropsoarele!

Din pacate, nu gasesc pozele facute la Vf. Gropsoarele, dar o sa le mai caut. Aici am facut un popas de odihna, am mancat si am stat intinsi. Chiar as fi dormit nitel, vremea fiind foarte placuta si cu atata liniste in jur...
 Lasa-ma sa te pup! :))

Poza de grup :D

Mai departe am mers spre zona La Rascruce, care intersecteaza traseul pe Triunghi Rosu care duce spre Cabana Muntele Rosu. Noi insa am continuat sa mergem spre Saua Gropsoarele si Chirusca, in directia Cabanei Ciucas. Cam de aici porneste un drum prin jnepenis. Pentru noi a fost pe alocuri enervant si din cauza faptului ca era si zapada si din start era mai alunecos si mai ales ca riscai sa iti intre piciorul in zapada pana la genunchi. Cred ca am patit-o de cel putin 5 ori :)) plus vreo 3 cazauri in fund urmate fiecare de cate o criza de ras. Macar ne simteam bine si stiam ca mai avem putin pana la cabana.

Prin jnepenis si zapada in drum spre cabana



 Pe inserate :)

Heeeey, uiteeee, se vede cabanaaa! In sfarsit! 

Si cam asa s-a incheiat prima zi de traseu, o zi frumoasa de primavara pe munte. A doua zi urma Vf. Ciucas si daca si vremea va fi la fel, cu siguranta o sa fie o experienta faina! :)

05. La Malaiesti - Nov 4, 2016 7:58:00 PM

Data: 29 octombrie 2016Traseu: Busteni - Poiana Costilei - Pichetul Rosu - La Prepeleac - Cabana MalaiestiCompania: Viezurii si prietenii lor Ilarion si Petru.
Am plecat de acasa iarasi prin munti, printre brazii si jepii carunti. :)Daca iubesti muntele, este musai sa mergi la Cabana Malaiesti si iti promit cu mana pe inima ca te vei indragosti profund si iremediabil. Se afla la 1720m, pe versantul nordic al Bucegilor care o sa te primeasca cu niste privelisti neasteptat de frumoase, indiferent de anotimp.
Am plecat dimineata cu primul tren spre Busteni si am ajuns numai bine pentru pentru a lua mic dejunul la Rustic. Deja am facut traditie cu mesele acolo :p. Am mai stat putin, am mai baut o cafea, ne-am cumparat apa pentru a avea pe drum si am pornit catre Caminul Alpin, de unde incepe si traseul nostru. Pana in Poiana Costilei am mers fara pauza, facand galagie pe drum pentru orice eventualitate si oricum la cat radem si glumim de obicei pe traseu, ne aude toata padurea. Am ajuns repejor acolo unde am luat si prima pauza de mancare, cateva guri de cafea siiiiiii oleaca de visinata adusa de Ilarion. Aparent ii place sa care visinata pe munte aproape mereu :))
Trebuie sa recunosc, destul de buna :p
Am prins si un Ilarion in cadru :))
Dupa ce ne-am potolit foamea si ne-am odihnit putin, am pornit spre Pichetul Rosu. Eu nu am mai fost pe Take Ionescu si la cat de multe vorbe frumoase am auzit despre traseul acesta, eram foarte curioasa si entuziasmata. Cu cat urcam, cu cat incepea sa se schimbe si peisajul, devenea mai iernatic si deja se zareau Coltii Morarului mai albi. Ma gandeam deja ca poate la anul o sa ajungem si acolo. Dar momentan sa ramanem la povestea cu Malaiesti 

Schimbare de anotimp. Deja ma gandeam la vinul fiert de la cabana. :D
Pana aici totul a mers foarte smooth, cu exceptia unor gherute mai mari si mai mici pe care le-am intalnit pe o poteca cu zapada, care nu pareau nici vechi. Pacat ca nu le-am facut poza, pentru ca nu am mai zabovit in acelasi loc din cauza ca mi s-a parut ca am auzit un mor mor, desi probabil eram nitel paranoica sau incercau baietii sa ma sperie :))
Cand am ajuns la intersectie chiar ne-am intalnit cu un grup scolar, sau cel putin asa parea. Erau multi tineri care se intorceau de la Malaiesti impreuna cu niste oameni care pareau a fi profesorii lor. Imi pare rau ca nu i-am intrebat cum a fost, daca le-a placut, daca au cantat, desi fetele lor radiau, probabil mi-au raspuns prin priviri. Tot aici am mai luat o scurta pauza pentru o gura fierbinte de ceai, cateva glume, cateva poze si hop asa am "fugit" spre Prepeleac. Pus intre ghilimele, pentru ca noi niciodata nu ne grabim pe munte. Vrem sa ne simtim bine, sa ne bucuram de el, de aerul curat si de fiecare pas ce ne poarta inainte.  

Cand am ajuns La Prepeleag, am fost intampinati de o ceata foarte deasa de nu vedeam aproape nimic in afara de poteca si asta doar putin in fara noastra. Este printre clasicele trasee de munte din Bucegi si este deosebit de frumos, o sa va incante abruptul la fel de mult cum ne-a incantat si pe noi. :) Aici este o portiune de lanturi mai serioasa, care este interzisa pe timp de iarna si chiar va recomand sa o luati ca atare. In schimb, pe vreme buna este foarte faina. Noi aici am avut probleme doar cu ceata si cu vantul care incepuse sa bata destul de tare in rafale. Asa ne-am decis ca ar fi bine sa ne miscam cat mai repede in cazul in care ne-ar prinde vreo vijelie. Am trecut podetele de lemn, dar in schimb la ultimul podet am intampinat o mica probleme. Ultima treapta nu mai exista acolo si eu sunt destul de mica de inaltime si nu prea imi ajungea piciorul jos pe poteca. Asa m-am gandit eu sa improvizez nitel cu niste prize in stanca si picioarele pe lant. Cu putina frica-n suflet, dar in acelasi timp si sigura pe mine, am inaintat in felul acesta pana cand a reusit Ilarion sa imi faca o mica treapta in palmele lume si picioarele mi-au atins din nou poteca. Dupa ce a trecut toata lumea, a inceput un urcus prin jnepenis destul de accentuat pana la un punct de belvedere unde ne-am mai odihnit putin si ne-am mai bucurat de niste ceai caldut si cafea.


Siiiiiiiiiii am ajuns la cabana! Yeeey! De la punctul de belvedere coborand pana la cabana, am mai facut cam 40 de minute si au mai fost cateva zone cu lanturi, dar nimic periculos. Ne gandeam numai la ce o sa descoperim acolo si la ciorba calda care ne astepta.
Ne uitam in jurul nostru si nu ne venea sa credem cat de frumos poate sa fie aici. Am ramas muti, parca neindraznind sa zicem ceva, Incercam sa absoarbem tot ce se inalta in fata noastra.
Inconjurati de pereti stancosi :)
 A doua zi doream sa urcam spre Omu, pe hornuri, dar acest plan avea sa se schimbe peste noapte. La propriu :))
Dupa ce ne-am revenit din amutire, ne-am adus aminte ca suntem infometati. Inauntru erau multi oameni, dar am gasit o masa libera si ne-am bucurat de o ciorba calda de curcan foaaaaarte buna. Oh, si de o prajitura minunata! Stiti voi, ziua lui Theo fusese pe 24 octombrie si a mea urma sa fie pe 3 noiembrie, asa ca facusem planul sa ne petrecem ziua de nastere impreuna, undeva la mijlocul perioadei, unde altundeva decat in locul pe care il iubim cel mai mult? :) Aveam la noi niste lumanari de tort pe care le-am pus in prajiturile cu ciocolata si mere, care apropo, sunt DELICIOASE! si dupa am suflat in ele, punandu-ne cate o dorinta, care oricum era deja implinita.
La multi ani noua! :)
Toata seara a fost vesela, plina de glume si muzica. Am jucat carti, am baut vin fiert, ce sa mai, nici nu voiam sa mai plecam de acolo. Surpriza am avut-o cand am iesit din cabana la o gura de aer si sa ii sunam pe cei dragi. Ningeaaaa! Si ningea ca in povesti si era atat de fain! Deja incepuse sa se depuna un strat serios de zapada si ne cam incurca planurile pentru a doua zi, dar astea erau ganduri pentru dimineata, acum eram prea adormiti asa ca ne-am retras in jur de 9 jumatate la somn. 
Ne-am trezit in jur de 7:30 ca sa coboram la mic dejun si cam asta a fost privelistea cu care ne-am trezit:

Era clar ca trebuia sa ne schimbam planul privind Hornurile, nu mai puteam continua traseul pe acolo. In cele din urma, am luat decizia de a ne intoarce pe Valea Glajeriei, dar mai intai va mai las cateva poze de la cabana. :)


Cateva poze de grup :) 

Viezurii :)
Petru si Ilarion


Traseul in sine poate fi destul de anost, cel pe Valea Glajeriei, in sensul ca vezi mai putine lucruri spectaculoase pe drum, insa plapuma de zapada care se asternuse peste noapte schimbase total acest lucru. Totul era alb, iar brazii erau imbracati in nea si acum aveau o aura mult mai majestica. Usor, usor, chiar devenise o placere sa cobori pe aici.

Si acum din nou se schimba peisajul, devenea tot mai tomnatic, desi iarna parca incerca sa se arate stapana si la altitudini mai mici.
 Am apelat la planul de rezerva si sa ne indreptam spre Cabana Diham. Sincer, de la jumatatea traseului, nu mi-a mai placut. Era foarte monoton si urcarea catre Diham era foarte solicitanta si plina de noroi care imi dadea impresia ca nu o sa se mai termine. Ajunsesem sa ma bucur de zonele de "promenada" chiar daca erau scurte, dar asa puteam sa imi mai trag sufletul. Am ajuns intr-un final si la Cabana Diham unde ne-am odihnit si am mancat si desi nu eram tocmai in grafic cu timpul, am mai zabovit ca sa admiram privelistea din jur, unde se inalta impunator Bucsoiul. 
In stanga se pot vedea si Coltii Morarului
Cabana Diham

 Cateva poze facute pe drum cand am plecat de la cabana



Masivul Postavaru

 Aici mai pierdusem ceva timp pentru ca aparent nu o luasem pe unde trebuie si anumite marcaje nu coincidau cu traseul pe care trebuia sa mergem. Dupa cum se vede, baietii erau destul de nedumeriti. Eu si Petru nu aveam nicio treaba, in timp ce Ilarion cu Theo puneau lumea la cale, noi faceam poze peste poze si ii asteptam sa termine :))
Ce zi frumoasa era, parca imi venea sa fac cale-ntoarsa, numai acasa nu voiam sa ajung :(
  Dupa ce am terminat cu pozele, am marit pasul, acum chiar ca nu mai eram in grafic cu timpul. Of, dar era atat de fain afara! Dar Theo "haide, Denisa, haide" si eu "bineeeee, dar stai sa mai fac o poza si gata, mergem!"
Cabana Malaiesti reprezinta pentru mine una dintre cele mai frumoase experiente montane traite pana acum. Cu riscul de a ma repeta, daca iubesti muntele, este musai sa mergi la Cabana Malaiesti si iti promit cu mana pe inima ca te vei indragosti profund si iremediabil. Eu m-am indragostit si de abia astept sa-i pasesc pe carari din nou.
06. De la Harghita la Mures - Ziua 4. - Oct 11, 2016 6:30:00 PM

Noi sa ne intoarcem inca acasa? Ha, buna asta. Am reusit sa mai improvizam un plan, mai ales daca tot eram in centrul tarii, de ce sa nu profitam? Voiam sa mai ajungem intr-un oras nevazut pana acum, asa ca am punctat Reghin, Mures. Tot cu trenul! Mult am mai calatorit cu trenul zilele astea, asa ca ce mai conta o ora si ceva in plus? Conta mai mult sa vizitam, sa ne plimbam, sa exploram! Chiar daca timpul era limitat, pentru ca totusi in aceeasi zi ne intoarcem acasa in Bucuresti, am vrut sa profitam de timpul pe care il aveam de petrecut acolo.


In mare, am colindat strazile prin Reghin, nu am vizitat ceva anume in principiu, nu prea stiam ce anume sa facem, mai ales ca aveam doar 4 ore la dispozitie. Asa ca am ales sa vedem ce gasim in drum, se poate vedea acest in pozele de mai jos. :) Poate o sa mai revenim aici si o sa acordam mai mult timp orasului viorilor. :)


Biserica Evenghelica - Luterana, cea mai veche cladire din Reghin


Prin oras




Am ramas surprinzi de prospetimea orasului, desi nu este un oras mare, este foarte viu si muzical. Daca sunteti vreodata aproape de Reghin, nu ezitati sa il vizitati, s-ar putea sa aveti o surpriza placuta!
Din pacate, noi trebuia sa ne indreptam spre gara. Ne astepta un lung druuuuuum pana acasa si la cat de obositi eram, deja stiam ca o sa adormim imediat in tren.



Peisajele pe care le-am vazut acum din tren, de la Toplita, m-au lasat fara cuvinte. Cand am venit, fiind noapte, nu am putut sa vedem nimic si acum eram pur si simplu wow, cat de frumos se vedea cerul albastru! Cat de frumos se vedea tot!









Cam asta a fost experienta noastra harghiteana. Ne-am simtit foarte bine si cu siguranta vom reveni ca sa facem cunostinta cu Muntii Calimani asa cum se cuvine!

Ah da! Mica noastra prietena din Deda Bistra!


07. Harghita rurala - Ziua 2 si 3. - Oct 9, 2016 5:19:00 PM

  A doua zi am lasat in urma Toplita si ne-am urcat in trenul catre Deda Bistra de unde avea sa inceapa traseul nou catre Scaunul Domnului in Muntii Calimani. Peisajele vazute din tren erau frumoase si mai mult ca sigur ca ar fi fost si mai faine vazute pe o vreme senina, dar din pacate s-a instalat ploaia si parca nu mai voia sa se opreasca. Speram doar ca macar a doua zi cand trebuia sa plecam pe traseu sa se mai indrepte vremea. In Deda Bistra ne-am cazat la Pensiunea Sofia, pe care o recomand cu drag, este la doi pasi de inceperea traseului, iti ofera tot ce ai nevoie pentru a te simti bine si daca ai noroc poti sa si vezi un ursache sau doi. :pEram destul de infometati si indecisi daca sa mergem in Deda ca sa mancam, pentru ca acolo nu prea aveam optiuni. Insa era complicat cu drumul si probabil ne-am fi intors foarte tarziu. Exista microbuz care ajunge acolo si am si stat sa vedem daca ar veni, insa fara prea mare succes...dar hey, avem foisor, ditamai curtea, gratar, de ce dumnezo sa nu facem noi un gratar frumos si sa mancam linistiti afara cu o bere rece? Mno, asta am si facut si a meritat din plin, ca tare gustosi mai erau carnatii aia. Am mancat, am jucat cateva meciuri de ping pong si ne-am bagat la somn destul de fericiti. Teoretic trebuia sa ne trezim de dimineata, practic starea vremii nu prea tinea cu noi. Ploaie, ploaie, ploaie. Am dat snooze de 10x la alarma numai cand aruncam un ochi pe geam. Nop, mai dormim 10 minute...si inca 10 minute. Pana la urma am zis sa mergem, ca poate pe drum avem noroc. Mmmmnop. Am vrut initial sa mergem cum am stabilit, pe traseul ce incepe din sat, aproape de pensiune, insa era plin de noroi si nu prea stiam la ce sa ne asteptam. Am stat si am cautat variante si pana la urma am decis sa strabatem satele ce se intind pana la Galaoaia. Nu a fost o decizie rea in ansamblu, sunt foarte frumoasa si peisajele la fel. Nu mai fusesem niciodata acolo si chiar ne-am bucurat mult ca descoperim locuri si oameni noi.


Era toamna in adevaratul sens al cuvantului. Exploziile de culori vazute la tot pasul ne copleseau, creeau o atmosfera superba, iar impreuna cu cabanutele si casele insirate, era ceva wow.

 Exact cum am zis, de po-ves-te.




 Frunzele sunt verbe care conjuga anotimpurile. :)


 Am mai facut cateva pauze de sorbit niste ceai fierbinte, o cafea, o gustarica. Se lasase destul de frig si ploaia inca ne facea probleme, dar nu voiam sa renuntam atat de usor. Se mai oprea, iar incepea, parca se juca noi.   


Poveste! Si cum ne imaginam si noi acolo o cabanuta, ah, bine ar mai fi!
 Explozie de culori! <3


Am mai facut un mic popas cand am ajuns aproape de intrarea in traseu in Rastolita, unde am mai rontait ceva si am mai facut cateva poze.


Aici am auzit un zgomot de impuscatura sau ceva similiar care ne-a cam bagat in sperieti si am vrut sa plecam de acolo cat mai repede. La cam 100m mai in fata am intrat in sfarsit pe traseu, un urcus cat de cat sustinut prin padure si noroi. Dap, inca ploua si inaintam destul de greu. Stiam amandoi ca aveam de facut o alegere, dar niciunul dintre noi nu voia sa o zica cu voce tare, asa ca mai inaintam, amanand momentul cat puteam de mult. Padurea era foarte deasa si imensa. Putin infricosatoare, chiar, mai ales in conditiile de fata, iar luminozitatea era destul de redusa. Ce ne-a facut sa ne intoarcem, din pacate a fost sentimentul naspa pe care l-am avut dintr-o data. Nu stiam de ce, dar simteam ca daca inaintam mai mult nu o sa fie bine. Asta si faptul ca amandoi am auzit niste zgomote de animal, dar nu am zis nimic, crezand ca poate doar ni s-a parut. Insa cand am povestit ce am auzit, nu am crezut ca era deloc coincidenta. Am stat cateva minute in care ne-am gandit si cu parere de rau si putin (mai mult) intristati am ales sa ne intoarcem. Sentimentul m-a urmarit chiar mai mult timp dupa ce am iesit din padure. Am uitat sa mentionez ca in urma cam cu jumatate de ora intainte sa ajungem la acel popas, am vazut cateva gherute de ursache. In cele din urma, alegerea a fost una inteleapta, pentru ca dupa a inceput sa ploua si mai rau si decat sa se intample ceva rau, mai bine revenim in alta zi ca sa ne bucuram de traseu.
Drumul de intoarcere a fost mai rapid, pentru ca nu voiam sa ajungem pe intuneric. Am mai facut un mic popas la un foisor, unde am admirat cireada de vaci care se intorcea la casele lor. Culmea, ploaia se oprise si si-a facut prezenta si soarele si chiar si curcubeul, care ne-au acompaniat pana cand am ajuns in siguranta la cazare. 



Chiar incepusem sa poftesc la o placinta de dovleac. Acum cand ma uit la poza, parca mi se face pofta din nou. :))

Si chiar am ajuns pe inserate inapoi, cu o pofta de mancare imensa. Voiam sa gatim ceva de mancare, ne mai ramasese niste mancare de ieri facuta la gratar si am improvizat si am preparat o tocanita gustoasa. Dupa cina, ne-am decis sa ne luam frontalele si urcam putin, aproximativ 10 minute, pe traseul care incepea de langa pensiune. Am admirat din nou niste gherute de urs zarite in noroi si am mai mers inainte. Am ajuns intr-o poienita putin mai sus, aproape de curtea din spatele pensiunii si am admirat un apus aproape stins care se vedea superb. Ei bine si dupa am cam incremenit cand am vazut ceva negru care statea pe jos la cativa metri in fata noastra. Theo a devenit curios si a vrut sa inainteze si eu ii ziceam sa stea cuminte si sa ne retragem incet. Dar el, nu si nu. A directionat lumina frontalei spre "acel ceva" si nu se misca. Asa ca, in alte circumstante as fi zis din prostie, am inaintat si am realizat ca era doar un bustean. Ne-am mai uitat cateva minute prin jur si ne-am intors. Culmea este ca la scurt timp dupa, nici jumatate de ora, s-a dus Theo pana afara si coborase un urs aproape de gardul de langa casa si incepuse un vecin sa faca zgomot. Asa m-am ofticat ca nu am fost si eu pe faza :.
Intr-un final, experienta din Deda Bistra a fost una interesanta. Ce-i drept, nu am reusit sa facem ceea ce ne propusesem, dar ne-am ales cu o plimbare superba prin sate de munte harghitene unde nu am fi crezut ca o sa ne poarte pasii. :)



08. Harghita Rurala - Ziua 1. - Oct 8, 2016 5:23:00 PM
Ziua 1. Toplita
Ce surpriza! Eu si Theo iar ne aflam in Gara de Nord, asteptand entuziasmati trenul catre Toplita. Stiam ca ne asteapta un drum luuuung, dar asta nu ne impiedica sa fim nerabdatori sa ne indreptam in inima tarii. Am plecat luni, pe 3 oct 2016, trenul fiind la ora 18:00. Era destul de obosita, iesind in dimineata respective de pe tura de noapte si a trebuit sa ma duc la deschiderea anului universitar. Planuiam sa dorm 2-3 ore cand ajungeam acasa, dar nu eram sigura daca ma mai trezeam asa ca am preferat sa imi gasesc ceva de facut ca sa nu adorm. Pana la urma entuziasmul m-a tinut treaza si chiar am ajuns devreme la gara. Mi-am mai verificat bagajul de cateva ori, mi-am luat un termos cu o canitate dubla de cafea la mine si am plecat spre gara unde l-am asteptat pe Theo.Drumul a fost lung si parca a trecut destul de greu. In compatiment am mai stat cu o doamna si un domn care coborau in Gheorgheni si am mai schimbat cateva vorbe cu ei. Cand mai aveam cam o ora si ceva pana cand ajungeam am si reusit sa dorm putin.
Cand am ajuns in Toplita, cam pe la 23:30 era destul de frig si pustiu. Daca am zarit 3 oameni era bine. Drumul era putin ciudatel de la gara pana in centru si cum am zis, nicio tipenie de om. Ne-am cazat la Hotelul Mures, situat cam in centrul Toplitei, care ni se parea la fel de pustiu precum strazile. Dusul si somnul dulce au fost binevenite dupa atatea ore petrecute in tren.De dimineata am luat micul dejun la hotel, dupa care ne-am plimbat prin oras, profitand de timpul limitat pe care il aveam inainte de trenul care avea sa ne duca in Deda Bistra.
Urmatoarele poze sunt facute intr-un cimitir, dupa cum se vede, dar din pacate nu imi amintesc numele si nici nu am reusit sa gasesc prea multe informatii despre el.
Era foarte liniste si ingrijit locul, iar privelistea care se deschidea cand ajungeai sus era foarte frumoasa.


Desi fiind un loc destinat celor trecuti in nefiinta, avea un aspect placut de gradina, reprezentand o oaza de liniste pentru cei care ajung aici.


Mai departe am continuat sa colindam orasul, care acum era plin de oameni la fiecare pas, care mai de care grabiti si mai curiosi cand vedeau doi viezuri cu ditamai rucsacurile in spate. Nu cred ca am avut timp sa facem cunostinta cu toate locurile din oras, dar in schimb am mai vizitat un cimitir (da, inca unul) si anume Cimitirul Militar Sovietic.




Aici ne-am facut si 2 prieteni simpatici care ne-au tinut companie cat timp am vizitat micul cimitir, doi caini care nu ne mai lasau in pace.




Dupa scurta vizita aici, ne-am mai plimbat alandala prin oras si ne-am dus sa cautam un local unde sa mancam. Deja nu prea mai aveam mult timp la dispozitie si cum am terminat de mancat, am pornit rapid spre gara. Noi avem un obicei cu intarziatul la tren si aproape mereu suntem la limita. Pana nu o patim, nu cred ca ne invatam minte :))
Alte poze facute prin Toplita:





09. Piatra Craiului - Vf. La om - Sep 1, 2016 4:56:00 PM

Traseu: Pestera - Saua Joaca - La Table - Refugiul Grind - Vf. La om - Grind 2
Compania: Viezurii si prietenii: Cosmin si Liviu (fratele lui Theo)

Nu prea am putut sa stam mult timp cuminti si deja planificam urmatoarea tura ca apoi iata-ne si pe drum. Si cum mie deja imi era dor de Crai unde altundeva sa mergem? De data asta nu am plecat singuri, ci am fost insotiti de catre fratele lui Theo, care dupa experienta de pe Moldoveanu s-ar fi jurat ca in curand nu prea mai calca pe munte si Cosmin, un prieten de-al lor. Cosmin nu locuieste in Romania, ci in UK si isi dorea mult sa urce si el cu noi. Mai degraba, datorita lui Cosmin, s-a reintors si Liviu pe munte, Deh, prietenia asta. :)))
Planul era sa urcam din satul Pestera unde am rezervat si cazarea. Am plecat vineri toti dupa munca cu masina si dupa cateva popasuri mici, am ajuns in Pestera pe intuneric, dar bine ca am ajuns!
Eram foarte entuziasmati de traseul pe care il aveam de facut urmatoarea zi si cum eu adorm greu din cauza entuziasmului, imi faceam griji ca nu o sa fiu odihnita, dar din fericire somnul a invins.
Dimineata ne-am trezit cu o priveliste superba si o lumina atat de calda incat parea ca toti muntii se scaldau in ea. Chiar ne umplea de fericire si ne dadea o stare de spirit foarte buna si de abia asteptam la purcedem la drum. Dupa un mic dejun copios si o cafea buna asta am si facut. Ne-am luat rucsacurile in spate si am pornit la intalnire cu Craiul care ne astepta sus sus sa-i imbratisam crestele.
Vremea era frumoasa, cerul senin de-un albastru ametitor si noi doi ne simteam precum doi copii care se-ntorc acasa. Si ce primitoare si calda era intoarcerea.



Traseul nu este greu, cu exceptia a doua parti care mi s-au parut mai accentuate si anume urcusul de la Refugiul Grind care mi-a dat impresia ca nu se mai termina pentru ca nu ne dadea momente de respiro. Dar asta poate fi si din cauza am mancat putin mai mult cand am poposit la refugiu si ma simteam ca un porcusor greoi :)) incat am tras putin pe dreapta si m-am intins ca sa mi se odihneasca si stomacul :)). A doua zona ceva mai solicitanta este cea de jos:



Dar dupa am urcat fara probleme, chiar am savurat din plin orice pas in plus si cand am ajuns la zona cu grohotis, m-am bucurat de fiecare stanca pe care aproape ca o mangaiam. Si peisajul? Iti taie toata respiratia. Daca nu ne aminteam ca mai trebuie sa si respiram, ne sufocam de la prea multa frumusete.
Si tot urcam si urcam, mai aruncam un ochi in spate si in jur, belind ochii la tot ce se deschidea in jurul nostru si iata ca ajungem si-n creasta.



De aici aveam parte numai de splendori, in orice directie in care ne uitam, abrupturile erau ametitor de frumoase.
Erau multi oameni pe varf, se odihneau, faceau poze. Unii veneau de pe alte trasee, schimbau vorbe si impresii cu cei pe care ii intalneau aici. Toti care ne aflam acolo aveam aceeasi stare de bine, se radea, se glumea, eram ca o mare familie de montaniarzi. Cum sa nu iubesti atmosfera asta? Si dupa momente de liniste, de parca muntele ne-ar fi acaparat gatlejurile si pur si simplu stateam tacuti si sorbeam din priviri tot din jurul nostru, ramanand ca de obicei, muti de uimire.




 Momentul de liniste a fost insa brusc intrerupt de Liviu cu "Unde-i slanina?". Eh, in momentul acela, toata lumea de acolo a inceput sa rada si atmosfera a prins grai revenind la starea de voiosie care era mai devreme.
Pentru ca am ajuns la finalul traseului planuit, dar nu voiam sa ne intoarcem, am zis sa mergem si pana in Saua Grindului la refugiu, doar ca sa mai tragem de timp si sa ne mai bucuram de momente. Am stat si acolo putin intinsi si dupa ne-am intors pe inserate pe acelasi traseu pana in satul Pestera, Am avut parte de o cina copioasa, cartofi la cuptor, bulz si alte bucate care mai de care mai gustoase. Mai era un grup de oameni mai in varsta unde luam masa si ne-au oferit vin de tara si au mai stat la povesti cu noi, Nici nu mai simteam oboseala, oamenii frumosi au efectul acesta! :)

 Alte poze:



Theo
Moi
Cosmin
Liviu


                       





10. Ziua 5. Brasov - Aug 12, 2016 12:15:00 PM



In sfarsit am ajuns in Brasov. Am luat un taxi de la gara pana la cazare, oarecum incercand sa evitam orice contact cu oamenii pana cand nu ne improstam. Chiar si cand am ajuns la receptie, eu stateam ceva mai departe de receptioner, in timp ce Theo a fost ceva mai curajos :)). Hotelul se numeste Taj Mahal si se afla in centru ceea ce era bine, in felul acesta faciliteaza destul de mult ajungerea la anumite obiective si nu numai. Singurul downside era ca pana in camera trebuia sa urcam multe scari si de multe ori, la coborare, ne gandeam daca nu cumva ar fi mai simplu sa ne dam rostogol pe ele. :))



Nu am zabovit foarte mult la hotel si am iesit sa ne plimbam prin oras. Era destul de animat centrul, era si un mic eveniment cu dansuri, dar Theo nu voia sa danseze :P


De fiecare data ma intorc cu drag in Brasov, ori de cate ori il vad, nu pot sa ma plictisesc de el, este orasul meu de suflet. Mai mult decat atat, consider ca este important ca dupa doua ture solicitante, ultima zi sa fie dedicata odihnei, chiar daca va aflati inca departe de casa.
Per total, a fost un concediu foarte fain, in care ne-am simtit foarte bine si inca o data am reusit sa scapam de "marile orase" care de cele mai multe ori ne sufoca doar locuind acolo. :)


             






11. Zilele 3 si 4. Cabana Curmatura si Creasta Mica a Pietrei Craiului - Aug 11, 2016 7:44:00 PM
Ne-am odihnit destul de bine in noaptea precedenta, dar trebuia sa lasam Busteni-ul in urma si sa ne indreptam spre Brasov. Am luat un mic dejun, am baut o cafea cat sa ne mai inviora, ne-am strans lucrurile si am pornit la drum. Dar asta nu inainte sa ne luam la revedere de la Doamna Sandra si sa ii multumim pentru ospitalitate. Ne-a urat drum bun si ca ne mai asteapta pe la dansa, cu siguranta o sa mai revenim!


Am pornit spre gara de unde am luat trenul catre Brasov si acolo am stat pana cand a tras trenul pentru Zarnesti.  Vremea era la fel de calda, poate chiar un pic mai calda, dar era perfecta pentru plimbari pe munte. Dar cum nimic nu merge aproape perfect niciodata, s-a defectat locomotiva la Rasnov si a trebuit sa asteptam sa se intoarca alt tren din Zarnesti care sa ne duca pe noi si pe restul oamenilor acolo. Chiar am avut parte si de un domn mai iritat de aceasta intamplare, care tipa in lung si-n lat ca el vrea sa ajunga la Brasov si ca nu e problema lui ca nu mai functioneaza locomotiva. Era destul de amuzant de privit, dar in acelasi timp imi dau seama ca era destul de stresant pentru doamna de la ghiseu care parea ca isi pierde orice urma de rabdare.


Astepand trenul spre Zarnesti
Am asteptat cam jumatate de ora pana cand ne-am urcat in tren. Peisajele vazute din tren erau superbe, parca se scaldau perfect in lumina puternica a soarelui, care parca incepuse sa acapareze aproape tot. 

Zarnesti este principala intrare in Parcul National si de unde pornesc diverse trasee spre Piatra Craiului. Noi pentru inceput ne-am oprit sa mancam si sa platim taxa de intrare in parc, dupa care am pornit spre Prapastiile Zarnestilor, care este un defileu de pereti abrupti, cu inaltimi de peste 200m si sunt perfecti pentru alpinism. Se poate intra si cu masina, dar doar pana la bariera unde va trebui sa o lasati parcata pana cand va intoarceti. Este o zona foarte frumoasa, desi in ziua respectiva era foarte aglomerat, foarte multi oameni cu gratare si cu muzica ascultata la maxim, care de cele mai multe ori nu era muzica ascultabila. But that's just me.

                                                                        Zarnesti



Obiectivul nostru era sa ajungem la Cabana Curmatura, unde trebuia sa inoptam o noapte, inainte sa urcam pe Piatra Mica. Sunt doua trasee care pot fi urmate, primul pornind de la Fanatana lui Botorog, pe banda galbena si al doilea care duce dincolo de bariera si pe care l-am ales noi, pana la primul indicator pe banda albastra. In felul acesta am putut admira in totalitate Prapastiile, insa nu am facut poze aici, doar doar filmari care vor fi urcate ulterior.

In drum spre Curmatura


Cabana se afla la 1470m, pe versantul NE al Pietrei Craiului si este un punct important de unde pornesc traseele in masiv, dar care depind, totusi, de starea vremii. Mi-a placut foarte mult atmosfera de la cabana, era foarte degajata si mi-am adus aminte din nou de ce iubesc oamenii de munte. Pentru ca sunt oameni frumosi si foarte prietenosi, care atunci cand ii intalnesti te saluta cu un zambet sincer si cald. 
Vedere de la anexa
Ne-am relaxat stand afara pe bancute si ne-am luat amandoi doua beri. Am zis ca meritam sa ne rasfatam putin, nu? Am scos niste mancare din rucsac si mi-am cumparat de acolo si o prajitura cu mere, care era absolut minunata. Au mancare foarte buna, iar prajiturile trebuie incercate neaparat! Spre seara, cam pana aproape sa apuna soarele, am stat si ne-am odihnit pe iarba in zona corturilor. Nici nu prea aveam cuvinte in momentul acela, puteam doar sa inspir si sa expir si sa ma las total cucerita de atmosfera si de privelistea de care aveam parte.Intr-un final, nu am stat pana tarziu, eram destul de obositi dupa drumul din ziua respectiva si mai ales dupa prima tura din primele zile, de la Omu. Cum am inchis ochii, ne-a luat somnul si dusi cu Mos Ene am fost.
A doua zi de dimineata ne-am trezit in jurul orei 6 si jumatate, vrand ca in ziua respectiva sa ne intoarcem in Zarnesti si sa plecam spre Brasov. Asa ca intentionam sa plecam pe traseu cam pe la 7 jumatate. Ne-am pregatit niste rucsacei mai light in care am pus strictul necesar si am iesit sa mancam si sa bem putina cafea. Ne-am umplut botelcutele cu apa de la izvorul de langa cabana si am fost gata de pornit la drum. Atentie, apa nu se gaseste, deci va recomand sa va luati provizii de apa de la cabana si sa nu uitati!
Era o zi foarte faina, calda si ce bine era fara rucsac greu in spate! Si am pornit catre Saua Crapaturii pe un urcus destul de sustinut, dar la cat de bine dormisem cu o noapte inainte, totul a mers foarte bine!
Punctul de belvedere de la Saua Crapaturii
Pe aici trebuie sa urcam! :)



 

Desi partea stancoasa nu dureaza foarte mult, este destul de solicitanta, insa ne-am bucurat din plin de ea. Sunt unele pasaje mai periculoase, in care se poate aluneca destul de usor, dar cu atentie nu ar trebui sa fie probleme. Personal imi plac mult zonele de genul acesta, ma simt in largul meu, iar Theo mereu imi spune ca sunt o caprita neagra :)



Am ajuns foarte usor in creasta, de unde panorama asupra Pietrei Craiului poate fi admirata in toata splendoarea ei, dar pana la varf mai trebuia sa mai mergem nitel pe Creasta Mica si ascutita, atat de specifica zonei, incat, va dati seama ca haul era de ambele parti ale crestei. Atat de frumos!



Aici ne-am tras sufletul putin, am dat cateva telefoane catre familie, am mancat ceva si am mai stat sa admiram minunatiile din jur.
Dupa ce am considerat ca am stat destul (bine, niciodata nu-i de ajuns), am luat drumul inapoi spre cabana, pe unde am urcat. Deja era foarte cald si noroc ca Theo a avut crema de soare la el, altfel, la cat de alba sunt, m-as fi inrosit imediat si din caprita neagra m-as fi transformat intr-un rac!Inapoi la cabana am ajuns repejor unde am mai mancat ceva si ne-am odihnit, insa trebuia sa ne luam la revedere pentru ca ne astepta alt drum in fata si mai lung, din fericire si unul pentru relaxare. Drumul de intoarecere pana in Prapastiile Zarnestilor a fost scurt, ne-am miscat destul de repede, insa de acolo pana in Zarnesti mi s-a parut foarte lung si parca nu mai ajungeam odata. Era si foarte cald, ne era foame si aveam nevoie si la toaleta! Theo putea sa rezolve imediat, norocul lui.Cand am ajuns in Zarnesti ne-am oprit la un mini restaurant sa mancam si sa ne mai odihnim picioarele. Nu am zabovit mult si am luat-o repede spre gara unde ne astepta trenul catre Brasov, pe care era cat pe ce sa il pierdem, noroc ca ne-a vazut mecanicul ca alergam ca nebunii spre tren si a avut bunavointa sa ne astepte, asa ca multumim! 
Cei doi viezuri :) 
12. Zilele 1 si 2. Pe cararile Bucegilor - Aug 9, 2016 6:58:00 PM
Data: Primul weekend din August 2016
Locatia: Muntii Bucegi, Vf. Omu si Babele
Compania: Viezurii



Plecare din Busteni, pe traseul ce incepe de langa Caminul Alpin, spre Valea Cerbului si Poiana Costilei.
Ne era dor sa mergem pe munte si sa mai stam cu ei la o vorba, doua prin codru, sa mai povestim povesti necunoscute la o gura de izvor rece. Asa ca ne-am facut rucsacurile, am cumparat biletele de tren si am pornit spre o noua aventura.
Am ajuns seara in Busteni, ne-am cazat si am iesit sa mancam la restaurantul Rustic, la care mergem de fiecare data cand ne aflam acolo. Au mancare foarte buna la niste preturi super ok, recomand!

Dupa cina ne-am mai plimbat prin oras, adica drumul catre cazare, caci aveam ceva de mers, dar era foarte placut afara si era mai degraba o placere. Am stat la Pensiunea Sandra, care se afla in apropiere de partie. Doamna de la cazare este foarte amabila, poate vorbi putin mai mult uneori, dar are intentii bune, plus totul este curat si aveti totul la indemana. Mai multe informatii se poti gasi in linkul de mai jos.

http://www.booking.com/hotel/ro/casa-sandra.en-gb.html?

Nu am stat mult pana cand am dat stingerea. Personal, cand stiu ca a doua zi plec undeva si fac ceva interesant, nu pot dormi aproape deloc. Din fericire nu a fost cazul, am adormit instant si m-am trezit plina de energie.

A doua zi, in jurul orei 10 - 10 si jumatate am pornit pe traseul de langa Caminul Alpin si am tot urcat prin padure catre Poiana Costilei. Ne-am miscat destul de repede, singura pauza facuta fiind de 2 minute pentru a bea apa. Am stat si cu ochii in patru si mai dadeam un fluier. Nu eram panicati din pricina ursilor (chiar daca personal avusesem recent o intalnire cu un domn pe poteca), dar mai bine sa fim in siguranta.

Cand am ajuns in Poiana Costilei, ne-am oprit ca sa mancam si sa bem apa. Era foarte liniste si o vreme foarte frumoasa, mai ca ne venea sa ne intindem undeva pe iarba si sa tragem un pui de somn. Pana la urma unde era graba? Voiam sa ne bucuram de tot ce era in jur, ca eram acolo, nu sa simtim ca eram doar in trecere.

Cateva poze de pe traseu:








Cand iesi in golul alpin, ai o panorama de iti taie rasuflarea. Bucegii in toata splendoarea lor, mai ca vrei sa te trezesti in fiecare dimineata alaturi de privelistea asta.

Theo - probabil ii era foame




Theo fiind fotogenic :))

Am mai facut cateva pauze scurte pe drum pentru mici gustarele. Chiar ne intalnisem cu mai multe grupuri de oameni alaturi de copii care coborau. E frumos cand ii initiaza de mici si ii invata sa aprecieze natura, sa respecte muntii, de asemenea si oamenii intalniti pe traseu.


Traseul nu este neaparat greu, chiar nu este, dar poate parea destul de lung si anevoios, mai ales cand apare elementul surpriza si anume ceata si una foarte deasa de nu prea mai vedeai nimic in jurul tau. Fara sa ne dam seama, am pierdut traseul de doua ori si parca aveam impresia ca, din pricina cetii, pur si simplu nu mai ajungem odata. Bine ca de fapt ne aflam sub creasta si cam in 10 minute am iesit din ceata si am zarit in fata noastra Cabana Omu. Mare bucurie am mai simtit!

Ajunsi in sfarsit la Omu, ne-am odihnit, am mancat, ne-am hidratat si am facut poze - nu prea multe, ochiul absoarbe cel mai bine.


Theo si pateul :))









In mare parte, traseul a fost lipsit de probleme, fara semne de Mos Martin care ar fi putut sa ne surprinda, dar cu siguranta ne-a admirat de la departare. In schimb, am avut ocazia placuta de a vedea cateva ciute care alergau de colo-n colo, dar din pacate nu le-am putut surprinde in poze, dar cu siguranta momentul a fost savurat mai bine decat a lua repede aparatul pentru a le fotografia, pierzand astfel momentul.
Din nefericire, am cam pierdut notiunea timpului si ne bazam mai mult pe telecabina de la Babele, de care stiam ca se inchide devreme, dar am avut noroc ca era coada destul de lunga si chiar am mai stat in jur de 2 ore ca sa asteptam. Cum am ajuns jos ne-am oprit sa mancam la acelasi restaurant si dupa sa ne retragem la odihna. A doua zi urma o noua aventura. :)





"Oriunde-ai fi, răspunde la a lor chemare"