Despre mine

negrila daniela

Notar Public

Blogs Home » Profesional » Juridic » Daniela Negrila

Daniela Negrila

Analiza textelor noului cod civil. Teorie si practica in domeniul dreptului privat.

Articole Blog

01. COMPARATIE INTRE TIPURILE DE DIVORT AMIABIL - Nov 8, 2013 3:47:00 PM

In loc de prefata la urmatoarea carte,  DIVORTUL PRIN PROCEDURA NOTARIALA,  care va aparea la Editura Universul Juridic
Pentru a acoperi toate situațiile care pot apărea  în practică, legea a reglementat trei modalități sub care se poate desfășura desfacerea căsătoriei prin acordul soților.          În primul rând există varianta divorțului pe cale administrativă, care se  adresează acelor persoane care  au ca obiectiv principal desfacerea căsătoriei, nefiind implicați copii minori          În al doilea rând există varianta divorțului prin procedură notarială care se adresează  oricărui cuplu, atât cel fără copii cât și cel în urma căruia au rezultat copii minori. În cadrul acestui tip de divorț părțile, prin acordul lor bilateral, pot să reglementeze toate aspectele pe care le implică desfacerea căsătoriei, atât cele ale divorțului ca atare cât și cele referitoare la copii sau la chestiunile patrimoniale.          În ultimul rând există varianta divorțului pe cale judiciară care se adresează acelor  persoane care, deși sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, nu-și pot soluționa la fel de amiabil celelalte chestiuni pe care  divorțul le implică, respectiv problemele legate de numele de familie purtat ulterior, la copiii minori sau la împărțirea bunurilor comune.          Dacă ar trebui să facem o ierarhie, din punct de vedere al spectrului pe care îl acoperă, atunci putem spune că procedura administrativă a divorţului este cea mai simplă, cu cea mai redusă arie de acoperire, procedura  notarială este de un nivel mediu, folosirea sa fiind condiţionată de existenţa acordului între soţi  cu privire la desfacerea căsătoriei şi la aspecteşe accesorii acesteia, iar procedura judiciară este cea mai complexă, fiind accesibilă oricând, oricăror cupluri, chiar şi celor între care nu există decât un acord minimal, reyumat numai la desfacerea căsătoriei.           Toate aceste variante  de divorț au în comun mai multe aspecte și se diferențiază, deasemenea,  din mai multe puncte de vedere.          1. Din punct de vedere al caracterului procedurii urmate, divorțul în fața ofițerului de stare civilă reprezintă o procedură administrativă,  divorțul în fața notarului public reprezintă o procedură notarială, iar divorțul în fața instanței reprezintă o procedură judiciară.           2. Din punct de vedere al confidențialității, primele două proceduri, cea administrativă si cea notarială, sunt confidențiale, ele desfășurându-se în fața agentului instrumentator îndreptățit de lege, în timp ce procedura judiciară se desfășoară în ședința publică, în sala de judecată.          3. Primele două proceduri, cea administrativă și cea notarială, presupun completarea și semnarea unei cereri de divorț de către ambii soți, în timp ce procedura judiciară poate fi inițiată și prin depunerea cererii de către unul dintre soți, celălalt având numai obligația de a o accepta.           4. În procedura administrativă soții trebuie să fie prezenți personal, atât la depunerea cererii cât și la  termenul acordat, în procedura notarială se admite reprezentarea, dar numai la momentul depunerii cererii nu și la termenul acordat pentru constatarea divorțului, iar în procedura judiciară se admite reprezentarea în orice moment, cu condiția ca mandatarul să fie împuternicit pe baza unei procuri autentice.           5. Prin procedura administrativă nu pot divorța soții care au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, în timp ce prin celelalte două proceduri, cea notarială și cea judiciară, pot divorța atât cuplurile cu copii minori cât și cele fără copii minori.          6. În toate cele trei tipuri de divorț amiabil trebuie să existe acordul soților cu privire la desfacerea căsătoriei.          7. În cadrul primelor două proceduri, cea administrativă și cea notarială, este obligatoriu să existe  acordul soților cu privire la numele de familie pe care îl va păurta fiecare după divorț, în timp ce în cazul procedurii judiciare nu este obligatoriu un astfel de acord, în lipsa înțelegerii părților fiind abilitată să decidă instanța.           8. În cadrul procedurii notariale este necesar ca soții să fie de acord cu privire la aspectele legate de copiii minori, dacă aceștia există, în timp ce în cadrul procedurii judiciare instanța poate decide și în lipsa unui acord al părinților.          9. În cadrul primelor două proceduri se eliberează un certificat de divorț iar în cadrul procedurii judiciare se eliberează o sentință referitoare la divorț.          10. Certificatul de divorț este definitiv, căsătoria fiind considerată desfăcută la data eliberării acestuia. Hotărârea judecătorească este definitivă cu privire la divorț dar este supusă căilor de atac în legătură cu aspectele accesorii desfacerii căsătoriei pe care le-a  decis instanța, în lipsa acordului soților.           11. Procedura administrativă se limitează numai la divorț, în timp ce pe calea celorlalte două proceduri se pot soluționa și aspectele accesorii desfacerii căsătoriei (referitoare la efectele divorțului cu privire la copiii minori sau la chestiunile patrimoniale  dintre foștii soți).           12. Procedura administrativă și cea notarială se finalizează de regulă la primul termen acordat pentru constatarea divorțului, în timp ce procedura judiciară poate presupune, după caz, mai multe termene.           13. Primele două proceduri nu presupun prezentarea de  probe sau martori, în timp ce procedura judiciară poate implica, după caz, existența probelor.           14. Din punct de vedere al costurilor, procedura administrativă are, în principiu, cele mai reduse costuri, acestea crescând în cazul celorlate proceduri, în funcţie de complexitatea cauzei.           15. Procedura administrativă și cea notarială sunt de competența ofițerului de stare civilă sau a notarului de la locul căsătoriei sau a ultimei locuințe comune a soților, în timp ce procedura judiciară a divorțului  are ca și punct de reper numai ultima locuință comună a soților.

DANIELA NEGRILAnotar public coordonatorBirou Notarial  CONCORDIA
02. DIVORTUL PRIN PROCEDURA NOTARIALA - justificarea institutiei - Aug 23, 2013 7:25:00 PM

Divorțul, în oricare dintre formele sale,  a făcut totdeauna obiectul unor aprige dispute, mai ales pe tărâm social, moral și religios. Fiind în același timp o instituție juridică, aceste  controverse s-au repercutat atât asupra acceptării  sale legale cât și  asupra modului de reglementare a divorțului. Ori, dacă secole de-a rândul chiar divorțul întemeiat, având caracter excepțional, a fost negat de societate și, pe cale de consecință, respins de legislația vremurilor, se pune întrebarea dacă divorțul pe cale amiabilă, ca rezultat al acordului soților, este o instituție juridică necesară. Răspunsul, în opinia mea, este unul  afirmativ. Dreptul nu poate fi altceva decât un răspuns la cerințele societății. Iar dacă relațiile  sociale se află la un asemenea nivel,  legiuitorul nu poate avea o altă atitudine decât aceea de a le reglementa. Departe de mine ideea de a pleda, în cele ce urmează, pentru destabilizarea căsătoriei. A avea o atitudine favorabilă divorțului nu înseamnă nicicum a fi defavorabil căsătoriei. Nimeni nu destramă o căsătorie dacă ea îi satisface  nevoile materiale, morale, spirituale, ideologice sau de orice altă natură ar fi ele. Dar nimeni nu poate fi obligat, în virtutea unui principiu moral, religios și juridic în același timp – stabilitatea căsătoriei – să își nege propriile trăiri și sentimente. De multe ori divorțul este singura soluție și reprezintă, atât pentru soți cât și pentru copii, o alinare, un liman, o ieșire onorabilă dintr-o competiție pierdută. Oricât de zgomotos s-ar manifesta susținătorii ideii de imoralitate a divorțului, trebuie să recunoaștem că, în această perioadă socială, căsătoriile nu mai sunt deloc o fortăreață viageră în care partenerii au obligația  să rămână, în ciuda propriilor sentimente și convingeri. Justificarea obligației de menținere a unei căsătorii în care fundamentul afecțiunii și respectului reciproc a dispărut este de regulă una de ordin religios. Cei care o propagă uită, însă, că însuși Dumnezeu a lăsat oamenilor libertatea de a alege și de a-și stăpâni singuri soarta. Același Dumnezeu  care înseamnă în esență dragoste și iertare. Iar iertarea poate veni chiar și pentru acela care, divorțând, s-a despărțit de divinitate. Nu pot crede că, în numele lui Dumnezeu, se poate impune oamenilor o viață de infern, într-o căsătorie care nu înseamnă altceva decât moartea vie a ființei. La fel, nu pot crede în temeinicia unei căsătorii menținută de teama pedepsei divine. Mai imoral este, după părerea mea,  să impui partenerilor să viețuiască în minciună  decât să le lași libertatea de a-și decide viitorul, despărțindu-se de partenerul care acum le-a devenit ingrat. „Principiul stabilității căsătoriei nu înseamnă menținerea căsătoriei cu orice preț deoarece, în anumite situații, o asemenea  menținere poate conserva imoralitatea  relațiilor de familie, ceea ce ar însemna promovarea  de către drept a imoralității, fapt imoral prin el însuși”[1] Acceptând  divorțul este la fel de firesc să acceptăm ideea că nu numai  o persoană din afara cuplului, respectiv un judecător, poate să decidă dacă mariajul este compromis definitiv sau dacă el mai poate continua. Evoluția intelectului uman, a psihicului individual, întreaga morală și conduită a societății îndeamnă la acordarea unui mai mare respect posibilității soților de a-și  decide  singuri propria lor soartă. A permite partenerilor care vor să divorțeze să-și formeze propriul acord referitor la aceasta, să stabilească amiabil felul în care se vor materializa efectele desfacerii căsătoriei, atât în plan nepatrimonial cât și în plan material, înseamnă nu numai o responsabilizare a indivizilor implicați dar și o mai mare siguranță a îndeplinirii obligațiilor asumate. Coerciția are rolul său în societate. Vremea sa, însă, este pe cale să apună, mai ales pe tărâmul relațiilor de familie, lăsând locul colaborării și consensului. Afirmația conform căreia păstrarea caracterului excepțional al divorțului și menținerea lui numai în sfera judiciarului este de natură să contribuie la menținerea familiei întrucât nu lasă loc deciziilor pripite și, prin intervenția unui al treilea, atenuează  conflictul intrafamilial, nu poate fi primită. Toate tipurile de divorț amiabil cunosc termenul de reflecție, astfel încât desfacerea căsătoriei să  fie adânc analizată, atât prin prisma oportunității sale cât și efectelor pe care le poate produce. Ideea deciziilor rapide este astfel combătută, iar conflictul este atenuat prin obligarea soților la luarea unor decizii mature și de durată. Pe cale de consecință, reglementarea divorțului amiabil, chiar cu o sferă și o amplitudine de natura celui existent actualmente în dreptul românesc, a reprezentat nu numai o alternativă ci chiar o obligație a legiuitorului. Odată cunoscut ca și alternativă legală, sunt de părere că va contribui nu numai la degrevarea instanțelor judecătorești ci la însăși sporirea responsabilității cu privire la desfacerea  căsătoriei  și la modul de determinare și asumare a consecințelor acestui fapt.
 DANIELA NEGRILA notar public coordonator Birou Notarial CONCORDIA
[1] I.D.Romoșan, op. cit. pag. 246

03. Teodora PAUNESCU-TUCA - BLANDUL PASTOR - Jul 14, 2013 5:59:00 PM

04. COTITATEA DISPONIBILA SPECIALA A SOTULUI SUPRAVIETUITOR - Apr 25, 2013 8:09:00 AM

Noul Cod civil a procedat la o adevărată repunere în drepturi a  soțului supraviețuitor. Prin reglementările sale, i-a conferit  nu numai statutul de moștenitor legal, dar i-a  asigurat chiar și o poziție privilegiată în rândul acestora. Cu toate acestea, a menținut  prevederile vechiului Cod civil în privința organizării unei cotități  disponibile speciale a acelui soț supraviețuitor  care vine în concurs  la moștenire cu descendenți care nu sunt comuni cu defunctul. Nu ne propunem în acest articol să descoperim care a fost motivația legiuitorului și care au fost considerentele pemtru care o astfel de prevedere legală  a fost păstrată și, după cum vom vedea, îmbunătățită. Argumentele pot fi multiple  și am convingerea că ele se situează în zona protecției  legale a  descendenților ca și  moștenitori rezervatari. Prin urmare, conform  prevederilor  art. 1090 NCC, atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni cu defunctul, soţul supravieţuitor nu poate primi liberalităţi neraportabile de la acesta decât în limita unui sfert din moştenire sau a părţii descendentului care a luat cel mai puţin. Pe cale de consecinţă, libertatea de a dispune a defunctului în favoarea soţului supravieţuitor, atunci când la moştenire vin şi alţi descendenţi decât cei rezultaţi din căsătoria sau din convieţuirea lor, respectiv descendenţi din altă căsătorie sau din afara căsătoriei defunctului, este limitată nu la cotitatea disponibilă ordinară ci la o cotitate disponibilă specială, al cărei minim este variabil (partea descendentului care a primit cel mai puţin) şi al cărei maxim este fix (un sfert de moştenire). Aceeaşi soluţie se aplică şi atunci când liberalitatea nu este făcută direct, în forma unei donaţii sau a unui testament, ci se ajunge la o mărire a cotei de care poate beneficia soţul supravieţuitor prin dezmoştenirea directă a descendenţilor care fac parte din categoria protejată de lege. Precizăm că prevederea legală se aplică atât în cazul în care la moştenire vin numai descendenţi care nu sunt comuni defunctului şi soţului supravieţuitor cât şi în cazul în care vocaţie succesorală au atât descendenţi comuni cât şi descendenţi necomuni celor doi soţi. Astfel, dacă în concurs cu descendenţii rezultaţi din căsătorie, cotitatea disponibilă se calculează prin scăderea din întreaga masă succesorală a rezervei soţului supravieţuitor (1/2 din 1/4 = 1/8 ) cumulate cu rezerva descendenţilor (1/2 din 3/4 = 3/8), rezultând invariabil un disponibil de 1/2 din masa succesorală {[1- (1/8 + 3/8)]= 1/2}, cotitatea disponibilă specială este evident redusă la cel puţin jumătate din valoarea cotităţii disponibile ordinare. Iar dreptul de a beneficia de liberalităţi din partea defunctului se reduce, pentru soţul supravieţuitor, numai la limita cotităţii disponibile speciale. Diferenţa este atribuită, dacă defunctul nu a dispus altfel, descendenţilor. Etapele care se parcurg pentru aplicarea prevederilor art. 1090 NCC sunt următoarele: - Pasul 1: Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor (1/2 din 1/4 = 1/8); - Pasul 2: Se stabileşte rezerva descendenţilor (1/2 din 3/4 = 3/8); - Pasul 3: Se cumulează cele două rezerve (1/8 + 3/8 = 4/8=1/2); - Pasul 4: Se află cotitatea disponibilă ordinară, scăzându-se din întreaga masă succesorală  rezervele cumulate: 1/1-1/2=1/2; - Pasul 5: Se determină cotitatea disponibilă specială care poate fi egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin sau poate fi de maxim 1/4, aceasta urmând a fi atribuită soţului supravieţuitor împreună cu rezerva care i se cuvine; Acest moment al soluţionării reprezintă cheia întregului mod de atribuire a moştenirii în astfel de situaţii. Ne vom explica în cele ce urmează. Există două variante de lucru. După prima variantă, se poate determina cotitatea disponibilă specială prin raportarea cotei la întreaga masă succesorală, ceea ce înseamnă că din cotitatea disponibilă ordinară se scade fie cota de 1/4 fie cota copilului care a luat cel mai puţin. După a doua variantă, se poate determina cotitatea disponibilă specială prin raportare la cotitatea disponibilă ordinară (adică la 1/2), astfel încât aceasta se înmulţeşte cu 1/4 sau cu cota copilului care a luat cel mai puţin. Exemplele pe care le vom da ne vor edifica pe deplin. În plus, odată cu aceasta vom explica şi vom argumenta care este punctul de vedere spre care ne îndreptăm şi pe care îl considerăm a fi în deplină concordanţă atât cu prevederile legale cât şi cu voinţa defunctului care a dispus prin liberalităţi în favoarea soţului său. - Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine. Exemplul nr. 1 – cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu un singur descendent Defunctul a lăsat un testament prin care o instituie legatar universal pe soţia sa (A), care vine la moştenire în concurs cu un  copil din altă căsătorie a defunctului (B). Evident, descendentul cere reducerea testamentului în limita cotităţii disponibile. Aceasta se va calcula conform prevederilor art. 1090 NCC, astfel: - Pasul 1: Se stabileşte rezerva soţului supravieţuitor ( 1/2  x 1/4 = 1/8 ); - Pasul 2: Se stabileşte rezerva descendentului (1/2 x 3/4 = 3/8); - Pasul 3: Se cumulează cele două rezerve (1/8 + 3/8 = 4/8=1/2); - Pasul 4: Se află cotitatea disponibilă ordinară, scăzându-se din întreaga masă succesorală  rezervele cumulate: 1/1-1/2=1/2; - Pasul 5: Se determină cotitatea disponibilă specială, care poate fi egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin sau poate fi de maxim 1/4, aceasta urmând a fi atribuită soţului supravieţuitor împreună cu rezerva care i se cuvine.Întrucât partea copilului este de 3/8 (mai mare decât 1/4) înseamnă că avem o cotitate disponibilă specială de 1/4. Varianta (a): Raportându-ne la întreaga masă succesorală aceasta va rămâne de 1/4 , urmând a fi scăzută ca atare  la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară,  ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 + 1/4 = 3/8. Varianta (b): Raportându-ne la cotitatea disponibilă ordinară, adică la 1/2, înseamnă că vom calcula astfel: 1/4 (cotitatea disponibilă specială ) x 1/2 (adică partea rămasă după scăderea rezervelor, respectiv cotitatea disponibilă ordinară) = 1/8. Aceasta înseamnă că ceea ce se va scădea la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară va fi o cotă de 1/8, iar soţul va primi rezerva sa de 1/8 +1/8 (cotitatea disponibilă specială) = 2/8=1/4. Analizând cele două variante de lucru observăm că în cazul primei soţul supravieţuitor primeşte o cotă egală cu 3/8, iar în cazul celei de a doua variante primeşte o cotă egală cu 2/8, deci mai mică, şi respectiv egală cu partea pe care ar fi primit-o oricum ca şi moştenitor legal în lipsa testamentului. Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine. Astfel, în funcţie de variantele discutate vom avea următoarele rezultate: Varianta (a): 1/2 ( cotitatea disponibilă ordinară ) – 1/4 (cotitatea disponibilă specială) = 1/4, parte care se va atribui descendentului împreună cu rezerva sa de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 1/4+3/8=5/8. Varianta (b): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 1/8 (cotitatea disponibilă specială) = 3/8, parte care se va atribui descendentului împreună cu rezerva sa de 3/8 ceea ce va însemna o cota totală de 6/8. Rezultatul final al calculelor: Varianta (a): Soţul supravieţuitor 1/8(rezerva)+1/4(cotitatea disponibilă specială)=3/8 Descendentul: 3/8 ( rezerva)+2/8(diferenţa între CDO şi CDS)=5/8[1] Varianta (b): Soţul supravieţuitor 1/8(rezerva)+1/8(cotitatea disponibilă specială)=2/8 Descendentul: 3/8 (rezerva)+3/8(diferenţa între CDO şi CDS)=6/8 Observăm, aşa cum am mai spus, că potrivit primei variante de lucru partea atribuită soţului supravieţuitor este mai mare, ceea ce înseamnă că se respectă atât legea, care nu permite atribuirea integrală a întregii cotităţi disponibile ordinare, cât şi voinţa defunctului care a voit să-l gratifice pe cel care i-a fost soţ, chiar în detrimentul parţial al descendentului. Să nu uităm că orice liberalitate adresată altei persoane în afara soţului supravieţuitor ar fi putut cuprinde întreaga cotitate disponibilă, adică 1/2. Ori, din această cotitate disponibilă soţul supravieţuitor primeşte numai jumătate, adică 1/4 din întreaga masă succesorală, iar ca şi cotă totală de moştenire numai cu 1/8 mai mult decât ar fi primit în absenţa testamentului. După cea de a doua variantă, soţul supravieţuitor primeşte exact ceea ce ar fi primit ca şi moştenitor legal, ceea ce face ca testamentul să fie practic ineficient iar voinţa defunctului complet ignorată. Ca şi concluzie, socotim că prima variantă de lucru este cu mult mai echitabilă, mulţumind în egală măsură atât legea cât şi voinţa defunctului. Exemplul nr. 2 - cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu doi descendenţi Defunctul a lăsat un testament prin care o instituie legatar universal pe soţia sa (A), care vine la moştenire în concurs cu doi copii din altă căsătorie a defunctului (B şi C). Evident, descendenţii cer reducerea testamentului în limita cotităţii disponibile. Aceasta se va calcula conform prevederilor art. 1090 NCC, astfel: - Pasul 1: soţia primeşte rezerva la care are dreptul, respectiv 1/8; - Pasul 2: descendenţii primesc împreună rezerva de 3/8 (deci 3/16 pentru fiecare copil); - Pasul 3: se stabileşte cotitatea disponibilă ordinară care este, constant, 1/2 din moştenire; - Pasul 4: Se determină cotitatea disponibilă specială în raport de partea copilului care a luat mai puţin, cota de 3/16 fiind mai mică decât un sfert din moştenire; Varianta (a): Raportându-ne la întreaga masă succesorală aceasta va rămâne de 3/16,urmând a fi scăzută ca atare la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară, ceea ce înseamnă că soţul supravieţuitor va primi rezerva de 1/8 + 3/16 (cotitatea disponibilă specială) = 2/16+3/16=5/16. Varianta (b): Raportându-ne la cotitatea disponibilă ordinară, adică la 1/2, înseamnă că vom calcula astfel: 3/16(cotitatea disponibilă specială ) x 1/2 (adică partea rămasă după scăderea rezervelor, respectiv cotitatea disponibilă ordinară) = 3/32. Aceasta înseamnă că ceea ce se va scădea la pasul următor din cotitatea disponibilă ordinară va fi o cotă de 3/32, iar soţul va primi rezerva sa de 1/8 +3/32 (cotitatea disponibilă specială) = 4/32+3/32=7/32. Analizând cele două variante de lucru observăm că, în cazul primei, soţul supravieţuitor primeşte o cotă egală cu 5/16 (=10/32) iar în cazul celei de a doua variante primeşte o cotă egală cu 7/32, deci mai mică. Mai mult decât atât, cota pe care o primeşte după cea de-a doua variantă de calcul este chiar mai mică decât cota pe care ar fi primit-o ca şi moştenitor legal,  în lipsa testamentului (cota legală este de 1/4=8/32, deci mai mare decât 7/32 pe care o primeşte în acest caz). Pasul 6: Se scade din cotitatea disponibilă ordinară cotitatea disponibilă specială şi se află partea rămasă care, dacă nu face obiectul unei prevederi testamentare din partea defunctului, se atribuie descendenţilor împreună cu rezerva care li se cuvine. Astfel, în funcţie de variantele discutate vom avea următoarele rezultate: Varianta (a): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 3/16 (cotitatea disponibilă specială) = 5/16 parte care se va atribui descendenţilor împreună cu rezerva lor  de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 3/8 (=6/16)+5/16=11/16 pentru ambii descendenţi. Varianta (b): 1/2 (cotitatea disponibilă ordinară) – 3/32 (cotitatea disponibilă specială) = 13/32, parte care se va atribui descendenţilor împreună cu rezerva lor  de 3/8 ceea ce va însemna o cotă totală de 3/8 (=12/32)+13/32=25/32 pentru ambii descendenţi. Rezultatul final al calculelor: Varianta (a): Soţul supravieţuitor:1/8 (rezerva)+3/16 (cotitatea disponibilă specială)=2/16+3/16=5/16 (=10/32).  Descendenţii: 3/8 (rezerva)+5/16 (diferenţa între CDO şi CDS)=6/16+5/16=11/16 pentru ambii copii, rezultând o cotă de 11/32 pentru fiecare descendent. Varianta (b): Soţul supravieţuitor: 1/8 (rezerva)+3/32 (cotitatea disponibilă specială)=4/32+3/32=7/32 (=14/64). Descendenţii: 3/8 (rezerva)+13/32 (diferenţa între CDO şi CDS)=12/32+13/32=25/32 pentru ambii copii, reprezentând o cotă de 25/64 pentru fiecare descendent. Observăm că, în cazul în care utilizăm prima variantă, cota soţului supravieţuitor este sensibil mai mare decât partea pe care ar fi primit-o ca şi moştenitor legal (10/32 faţă de 8/32 cât reprezintă sfertul primit în baza legii), în timp ce folosirea celei de a doua variante determină atribuirea către soţul supravieţuitor a unei cote mai mici decât cota sa legală, pe care ar putea-o primi în lipsa testamentului (14/64 faţă de 16/64 cât ar reprezenta un sfert din moştenire ca şi succesor legal). Ajungem, cred eu, la o situaţie nefirească în care legea, care a dorit să protejeze pe descendenţii din altă căsătorie de intervenţiile „sugestive” ale soţului supravieţuitor, se transformă într-un mijloc de sancţiune – uneori nemeritată – pentru acesta. În plus, nu cred că este moral să transformăm instrumentul prin care defunctul a dorit să-şi manifeste preţuirea pentru consortul său rămas în viaţă într-un instrument de sancţiune a acestuia. Atribuindu-i o cotă mai mică decât cea pe care ar fi putut să o culeagă ca şi moştenitor legal prezumăm, practic, faptul că defunctul a fost influenţat de soţul supravieţuitor pentru a-l institui ca şi legatar al său, ceea ce înseamnă că prezumăm existenţa unor vicii de consimţământ, iar acest lucru este egal cu a prezuma reaua credinţă. În concluzie, consider că este preferabilă adoptarea primei variante de lucru, cea în care cotitatea disponibilă specială se determină prin raportare la întreaga masă succesorală, fiind deci de 1/4 atunci când există un singur descendent sau egală cu partea copilului care a luat cel mai puţin atunci când sunt 2 sau mai mulţi descendenţi. Aceasta se va atribui soţului supravieţuitor împreună cu rezerva sa stabilă de 1/8. Prin urmare, din cotitatea disponibilă ordinară se va scădea una dintre aceste cote, după caz, iar diferenţa se va atribui descendenţilor care o vor cumula la rezerva lor comună de 3/8, împărţind apoi între ei cota  totală ce le-a fost atribuită.

[1] CDO = cotitatea disponibila ordinară. CDS = cotitatea disponibila specială.

________________________________________
DANIELA  NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA

____________________________________




05. PREZUMTIA DE DONATIE DEGHIZATA - Mar 26, 2013 4:12:00 PM

Pe  măsură  ce  proprietatea privată  a  crescut ca și importanță,  problema  păstrării bunurilor  în sânul familiei  s-a  accentuat.  În acest context,  chestiunea rezervei succesorale,  ca și  parte a moștenirii indisponibilizată  în  raport de actele juridice cu titlu gratuit,  a  căpătat  o tot mai mare importanță.
Dacă  dreptul roman, în epoca veche, a cunoscut  libertatea deplină și suverană a  persoanei  de  a-și desemna  moștenitorul  prin testament, același drept  roman  a fost obligat  să lase loc, în perioada Imperiului,  reglementării  unei fracțiuni  a moștenirii care trebuia  obligatoriu deferită  rudelor  pentru că, altfel,  testamentul era  privit ca fapta unui nebun – întrucât  numai un nebun  și-ar putea lipsi rudele, în totalitate,  de  avantajele primirii unei moșteniri.
Acesta a fost momentul  apariției  noțiunii  de rezerva  succesorală, care, odată cu evoluția și întărirea dreptului de proprietate,  s-a dezvoltat și impus  în mai toate sistemele de drept. 
Bazată  pe  ideea unei îndatoriri morale a  persoanei față de familia sa,  rezerva succesorală a cunoscut  mari controverse  și opoziții, adversarii săi susținând  dreptul  deplin al  persoanei de  a dispune liber de bunurile sale, atât prin acte între vii cât si pentru cauză de moarte,  fără  deosebire  în raport de caracterul oneros sau gratuit al actului.
În mod firesc,  aceia care  doreau  să înlăture  obligativitatea  respectării rezervei succesorale  și să își împartă bunurile  după propria voință, favorizând  o  parte a moștenitorilor legali în detrimentul altora,  au găsit  rapid  varianta  încheierii, încă din timpul vieții, a  unor acte  juridice cu titlu oneros  care, în realitate,  ascundeau  o donație.  În felul acesta rupeau  din averea succesorală  o parte a bunurilor,  pe care le transmiteau  moștenitorilor preferați  prin acte  de vânzare-cumpărare, știut  fiind faptul că,  datorită caracterului său, un astfel de contract nu putea fi sancționat  și diminuat  ca valoare ori importanță  pe calea unei acțiuni în reducțiune – specifică actelor cu titlu gratuit.
Răspunsul legiuitorului nu s-a lăsat nici el așteptat prea multă vreme, astfel încât  organizarea  și reglementarea unei prezumții legale care să  stabileasca  în ce condiții  actele juridice cu titlu  oneros  pot fi  considerate  donații  a devenit, mai întâi, o prioritate, pentru ca  apoi să se transforme într- o normă stabilă  și binecunoscută. 
Analizând  astfel de contracte, s-a reușit  determinarea  unei sfere a persoanelor  către care  se poate îndrepta preferința  titularului dreptului – acestea  fiind  inițial  succesibilii în linie dreaptă – precum  și  condițiile  ori clauzele contractuale care  se  inserau de către transmițător  în actul respectiv,  spre  a se proteja de  eventualele  deviațiuni comportamentale  ale dobanditorului  sau de evenimentele imprevizibile  ce  ar fi putut  periclita  confortul  actului ascuns.
Vechiul Cod civil, prin reglementarea din art. 845,  cuprindea  în  categoria  persoanelor  care,  având calitatea de dobânditori  prin  acte cu titlu oneros,  erau prezumați ca fiind de fapt beneficiari ai unor donații,  pe  „succesibilii  în linie dreaptă”   ai transmițătorului.  Actualul Cod civil, în art. 1091 alin 4, pe de o parte extinde  această arie,  incluzând  în ea, ca efect al statutului special pe care i-l conferă, și pe soțul supraviețuitor. Pe de altă parte,  legiuitorul  restrânge  sfera  succesibililor în linie dreaptă  ascendentă  numai la ascendenții privilegiați. Prin urmare,  înstrăinarea cu titlu oneros  poate  fi prezumată ca fiind donație daca ea are ca  dobânditori pe descendenți, indiferent de grad, pe ascendenții privilegiați și pe  soțul supraviețuitor.  Lesne  observăm   că  aceste categorii de persoane  reprezintă  tocmai moștenitorii rezervatari  pe care legea îi instituie.
Același art. 845  al vechiului Cod civil  determina ca și acte  prezumate  a fi donații  acele înstrăinări  întocmite   „cu  sarcina unei rendite viagere sau cu rezerva de uzufruct”.  Art. 1091 alin 4 al noului Cod civil  extinde  sfera  acestor acte, incluzând  în ea orice înstrăinare  „cu rezerva uzufructului,  uzului ori abitației”  sau  „în schimbul  întreținerii pe viață ori a unei rente viagere”.
Se observă  că, pe ansamblu,  prezumția legală s-a extins, atât  în privința persoanelor cât și în privința   tipurilor de contracte  încheiate. Explicația nu poate fi decât una singură: observarea  realităților juridice. Pe de o parte,  soților nu le mai este prohibită încheierea unor contracte de vânzare,  iar statutul soțului supraviețuitor  este,  acum,   unul privilegiat. Pe de  altă parte,  bunicii sau străbunicii  nu  mai  au decât rareori  beneficiul de a fi preferați altor  moștenitori, ei pierzând mult teren, în decursul timpului,  în materie succesorală.  Singurii care  au rămas  pe aceeași poziției, recunoscându-li-se,  în timp,  poziția deosebită  în preferința  autorilor lor, sunt descendenții,  atât copii ai  defunctului, cât și nepoți sau  strănepoți, fără limită de grad.
În privința  categoriei actelor  vizate, ca urmare a faptului că  eficiența  omului în găsirea „portițelor”  juridice  este  mare,  ca urmare a faptului că, odată cunoscută  larg prevederea legală, actele care se încheiau  nu mai prevedeau rezerva  dreptului de uzufruct viager ci se limitau  la rezervarea unei  abitații viagere  sau  nu mai  reprezentau  simple  vânzări, înstrăinări în schimbul unui preț, ci  erau încheiate  în schimbul  întreținerii viagere  a transmițătorului,  legiuitorul  a inclus  în prezumția legașă  și toate aceste  tipuri de acte. Astfel, orice înstrăinare, dacă  este  efectuată către una dintre persoanele susmenționate și  are în conținutul său rezerva  uzufructului, a uzului sau a abitației, va fi prezumată ca fiind donație.  Același statut  îl au acum și contractele  prin care se înstrainează un bun în schimbul întreținerii  ori al unei rente viagere , către  descendenți, ascendenții privilegiați sau sotul  supraviețuitor.
Prezumția legală este una relativă, ea operând  numai  „până la dovada contrară”. Prin urmare,  este oricând posibil ca  dobânditorul să  facă proba faptului că actul  încheiat a fost  într-adevăr unul  cu titlu oneros, de exemplu  prin  arătarea  extrasului de cont care atestă efectuarea unui virament  bancar  constând în prețul  plătit pentru  achiziționarea bunului.
În același timp, legea  prevede  și posibilitatea ca,  anterior, concomitent sau  ulterior  încheierii contractului  prin  care se înstrăinează respectivul bun, oricare  dintre beneficiarii prezumției  cuprinse în art. 1091 alin 4 NCC să poată  „consimți” la înstrăinare. Exprimarea , aceeași ca și cea a vechiului Cod civil,  nu este tocmai cea mai fericită.  Un „consimtământ”  în adevăratul sens al cuvântului nu poate fi imaginat nici măcar în această materie și nici măcar  în  scopul  răsturnării unei prezumții legale. Nimeni nu  poate fi obligat ca, în vederea  înstrăinării unui bun ce-i aparține, în timpul vieții sale, să ceara  încuviințarea  unei alte persoane  care  nu are , practic, nici un drept asupra respectivului bun.  Este vorba, după părerea mea, de  nevoia  recunoașterii  caracterului oneros al actului, a faptului că prezumția legală nu-si are aplicabilitatea întrucât, deși actul se înscrie în categoria celor vizate de lege și desi  are ca destinatar una dintre persoanele nominalizate  ca posibili donatari,  a fost plătit un preț  echivalent cu valoarea reală a bunului, patrimoniul proprietarului  nediminuându-se  fără primirea unui echivalent  bănesc, așa cum este cazul actelor cu titlu gratuit.
Părerea mea  este că  poziția legiuitorului este exagerată. Paza  rezervei succesorale a devenit  cu mult  prea severă, riscând, de-acum, să încalce libertatea contractuală.  Și nu numai atât. Prin asprimea sa, legea lasă loc  indiferenței  și neatenției, lasă loc  lipsei de recunoștință, lasă loc abuzurilor.
DANIELA  NEGRILA
Notar Public Coordonator
Birou Notarial  CONCORDIA




06. EFECTUL PARTICULAR AL REPREZENTARII SUCCESORALE - Mar 24, 2013 9:00:00 PM

Este vorba de o reglementare nou introdusă de Codul Civil actual, ca urmare a includerii nedemnului în categoria persoanelor care pot fi reprezentate şi are drept scop restabilirea unui echilibru între copiii nedemnului.
Sediul materiei este dat de art. 969 NCC.
În analiza acestui efect special al reprezentării, vom face mai multe observaţii:


1. Acest efect se aplică numai în cazul reprezentării nedemnului, nu şi în cazul celui care are calitatea de reprezentat ca urmare a faptului că era decedat la data deschiderii moştenirii.


2. Nu este vorba de un efect direct asupra moştenirii ce se dezbate şi de la care a fost exclus nedemnul, ci de un efect indirect, asupra moştenirii acestuia din urmă,  şi care se va produce în momentul dezbaterii acesteia. Prin urmare, aplicarea prevederilor art. 969 NCC se va face nu în momentul dezbaterii moştenirii de la care a fost exclus nedemnul, şi la împărţirea căreia au participat moştenitorii nedemnului, venind prin reprezentare, ci abia în momentul decesului nedemnului reprezentat.


3. Aplicarea prevederilor art. 969 NCC se limitează numai la cazul în care nedemnul ce a fost reprezentat la moştenire are două categorii de descendenţi: pe de o parte, copii  concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus şi care au venit la moştenire prin reprezentare şi, pe de altă parte, copii concepuţi după deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus şi care  nu au venit la moştenire prin reprezentare, neavând în acel moment capacitate succesorală.


4. Rolul prevederii legale este de a instaura un echilibru între toţi descendenţii nedemnului, iar mecanismul pe care îl foloseşte legea este cel al raportului.


5. Se instituie în acest fel un caz special de raport, numai pentru situaţia în care vin la moştenire descendenţi din cele două categorii sus-menţionate, nu şi pentru cazul în care copii ai nedemnului concepuţi anterior deschiderii moştenirii de la care nedemnul a fost exclus ar veni în concurs cu soţul supravieţuitor al nedemnului, chiar dacă respectiva căsătorie s-a încheiat ulterior deschiderii moştenirii de la care a fost exclus nedemnul. Deci, de prevederile art. 969 NCC nu se vor putea prevala decât copiii concepuţi ulterior deschiderii moştenirii de la care a fost exclus nedemnul, nu şi soţul supravieţuitor al acestuia. Problema raportului dintre soţul supravieţuitor şi descendenţii nedemnului se va rezolva potrivit dreptului comun. Prin urmare, acest tip special de raport se va datora numai de către descendenţii defunctului concepuţi anterior deschiderii moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul atunci când ei vin la moştenirea nedemnului în concurs, împreună şi efectiv cu descendenţi ai nedemnului concepuţi ulterior deschiderii moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Dacă  una dintre aceste categorii de descendenţi nu există, nu pot sau nu doresc să vină la moştenirea nedemnului, raportul datorat în condiţiile art. 969 NCC nu se va efectua.


6. Aşa cum spuneam anterior, rolul acestei prevederi legale este de a nu prejudicia copiii concepuţi ulterior deschiderii moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul, sancţionându-i practic pentru două motive ce nu le sunt imputabile: pe de o parte fapta autorului lor care a atras nedemnitatea şi pe de altă parte faptul că nu erau concepuţi la momentul la care s-a deschis moştenirea. Premisa este următoarea: dacă nu ar fi fost nedemn, acesta ar fi cules moştenirea, iar ea s-ar fi cuvenit descendenţilor săi la deces şi, dacă ar fi fost concepuţi la data deschiderii moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul ar fi putut şi ei să vină la acea moştenire prin reprezentare.


7. Partea de moştenire culeasă de către reprezentanţi ca efect al reprezentării capătă, în măsura aplicării prevederilor art. 969 NCC şi numai din acest punct de vedere, caracterul unei donaţii şi se va raporta întocmai ca şi aceasta.


8. Raportul efectuat în temeiul prevederilor art. 969 NCC are caracter legal, obligatoriu, nedemnul neavând posibilitatea să-i scutească de raport pe cei care îl datorează. Astfel, acest tip de raport va interveni obligatoriu, prin simplul fapt al existenţei ca şi moştenitori ai nedemnului a celor două categorii de descendenţi. Acceptarea moştenirii de către respectivii descendenţi va determina obligatoriu şi datorarea raportului. Renunţarea la raportul prevăzut de art. 969 NCC nu se va putea face de către descendentul care a acceptat moştenirea nedemnului, separat sau independent de această acceptare. Afirmăm aşadar că raportul prevăzut de art. 969 nu poate face obiect al renunţării ca şi raportul donaţiilor, în temeiul prevederilor art. 1152 alin. (2) NCC.


9. Raportul datorat ca efect special al reprezentării se va efectua numai în limita activului net al moştenirii pe care reprezentantul a cules-o prin reprezentare. Astfel, prin aplicarea prevederilor ultimei teze a art. 969 NCC, vom calcula valoarea raportului numai în limită şi numai dacă valoarea activului moştenit depăşeşte valoarea pasivului suportat de către reprezentant ca urmare a reprezentării.


10. Dreptul de a cere raportul îl vor avea atât descendenţii nedemnului concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul, pe cale principală, cât şi creditorii lor, prin acţiunea oblică.


11. Ca şi în cazul raportului de drept comun, raportul special prevăzut de art. 969 NCC se va face prin echivalent, putând fi făcut în natură numai dacă la data cererii de raport descendentul obligat era încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală sau nu l-a dat în locaţiune pe o perioadă mai mare de trei ani, aplicându-se astfel prevederile art. 1151 alin. (2) NCC.


12. Vor fi, de asemenea, aplicabile formele de realizare a raportului prevăzute de art. 1151 alin. (3)-(6) NCC, acesta putându-se realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani. Evaluarea bunurilor supuse raportului se va face ţinându-se cont de prevederile art. 1153 NCC.
Pentru o mai bună înţelegere a prevederilor art. 969, vom discuta următorul exemplu: defunctul A are 2 descendenţi, B şi C, dintre care B este nedemn de a-l moşteni pe A, iar la moştenirea acestuia vin, prin reprezentare, copiii lui B, respectiv b1 şi b2. În urma împărţirii moştenirii, nepoţii lui A culeg bunuri în valoare de 100.000 lei şi suportă un pasiv succesoral în valoare de 20.000 lei. Ulterior deschiderii moştenirii lui A, fiul acestuia, B, nedemnul care a fost reprezentat la moştenirea lui A de către copiii săi b1 şi b2, mai are încă doi copii, b3 şi b4.  În momentul în care se deschide moştenirea lui B, vor veni la succesiune cei patru copii ai săi, b1, b2, b3 şi b4. În această situaţie, făcând aplicarea prevederilor art. 969 NCC, cei doi copii care au cules moştenirea lui A prin reprezentarea tatălui lor nedemn, B, vor fi obligaţi să raporteze la masa succesorală a lui B diferenţa dintre activul şi pasivul moştenirii pe care au cules-o de la defunctul A, respectiv 80.000 lei. Această valoare se va împărţi între cei patru descendenţi ai lui B, ca şi cum toţi cei patru ar fi avut capacitate succesorală pentru a-l moşteni pe defunctul A prin reprezentare. 

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


07. EFECTELE REPREZENTĂRII SUCCESORALE - Mar 2, 2013 3:26:00 PM

Reglementarea efectelor reprezentării succesorale este dată de art. 968 NCC. Din analiza textului rezultă că principalul efect al reprezentării succesorale constă în împărţirea moştenirii pe tulpini. Astfel, atunci când la moştenirea unui defunct intervine reprezentarea, patrimoniul nu se va mai împărţi în funcţie de numărul moştenitorilor care vin împreună şi efectiv la moştenire, ci în funcţie de numărul tulpinilor existente. Aliniatul (2) al art. 968 NCC defineşte noţiunea de „tulpină” după cum este vorba despre moştenitori aparţinând clasei I sau clasei a II-a. 


1. Atunci când este vorba despre descendenţi, tulpina este dată de „descendentul de gradul 1 care culege moştenirea sau care este reprezentat la moştenire”. Aşadar, numărul tulpinilor va fi determinat de numărul descendenţilor de gradul 1, indiferent că aceştia vin la moştenire în nume propriu sau au calitatea de reprezentaţi.
De exemplu, dacă defunctul A a avut 4 copii, dintre care doi vin la moştenire în nume propriu, al treilea este decedat la data deschiderii moştenirii iar al patrulea este nedemn, moştenirea se va împărţi în 4 tulpini.


2. Atunci când este vorba despre colaterali privilegiaţi, tulpina este dată de „colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire”.Prin urmare, numărul tulpinilor va fi reprezentat de numărul colateralilor de gradul al doilea, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau au calitatea de reprezentaţi.
De exemplu, dacă defunctul A a avut 5 fraţi, dintre care trei moştenesc în nume propriu iar ceilalţi doi sunt reprezentaţi , moştenirea se va împărţi în 5 tulpini care vor fi împărţite la rândul lor după cum moştenitorii vin în nume propriu (şi vor primi partea cuvenită unei tulpini) sau vin prin reprezentare (şi vor împărţi partea cuvenită tulpinii aferente lor,în funcţie de numărul reprezentanţilor)
Este necesar să facem o discuţie separată asupra felului în care se vor calcula tulpinile în cazul fraţilor buni, a fraţilor uterini şi a celor consangvini. Conform art. 981 NCC, în cazul în care fraţii nu sunt fraţi buni, moştenirea se va împărţi pe linii, una maternă şi una paternă. Acest lucru se va face şi în ipoteza  în care trebuie să calculăm tulpinile în cazul unei reprezentări în care sunt implicaţi fraţi de diferite categorii. Calculul şi împărţirea pe linii va fi practic prima operaţiune pe care o vom face. Apoi vom calcula părţile cuvenite fiecărui colateral privilegiat, după cum acesta este frate bun, frate uterin sau consangvin cu defunctul. Rezultatul astfel obţinut, în urma celor două operaţii consecutive, va reprezenta practic tulpina fiecărui moştenitor. Deci, împărţirea moştenirii pe tulpini, în acest caz, nu se va face în funcţie de numărul colateralilor privilegiaţi care vin la moştenire ci în funcţie de partea cuvenită fiecăruia după  împărţirea pe linii a moştenirii.
De exemplu, defunctul A are doi fraţi buni, B şi C, un frate uterin, D, şi trei fraţi consangvini, E, F şi G. Prima etapă va consta în împărţirea moştenirii pe linii, cea maternă şi cea paternă. Pe linia maternă vor veni la moştenire fraţii buni şi cel uterin , respectiv B, C şi D, astfel încât aceasta se va împărţi în trei părţi egale; pe această linie, deci, fraţii buni  B şi C vor primi fiecare 1/2 din 1/3=1/6 din moştenire, iar fratele uterin va primi şi el 1/6 din moştenire. Pe linia paternă vor veni la moştenire  fraţii buni şi fraţii consangvini, B,C, E, F şi G, astfel încât aceasta se va împărţi în 5 părţi egale; pe această linie, fraţii buni vor primi fiecare 1/2 din 1/5=1/10, iar fraţii consangvini vor primi şi ei câte 1/10 din moştenire. În final, se va calcula partea fiecărui frate. Astfel, fraţii buni vor avea 1/6 (de pe linia maternă) + 1/10 (de pe linia paternă = 8/30 fiecare). Fratele uterin va primi numai partea ce i se cuvine pe linia maternă, adică 1/6=5/30. Fraţii consangvini vor primi de asemenea numai părţile care li se cuvin pe linia paternă, adică 1/10=3/30 fiecare. Observăm că, în această situaţie, tulpinile vor fi diferite, fraţii buni având dreptul la câte 8/30 fiecare, fratele matern având dreptul la 5/30 iar fraţii paterni la câte 3/30 fiecare. Deci, tulpina, s-a calculat în această situaţie având în vedere regula cu caracter general a împărţirii pe linii prevăzută de art. 981 NCC.


3. Alin. (3) al art. 968 NCC stabileşte regula subsidiară a împărţirii moştenirii pe tulpini, stipulând faptul că, în cazul în care o tulpină a produs mai multe ramuri şi este necesar să efectuăm şi alte împărţiri în cadrul unei subdiviziuni, împărţirea se va efectua tot pe tulpini,până la moştenitorii de ultim grad, care vor împărţi patrimoniul succesoral între ei în mod egal.
De exemplu, defunctul A a avut doi descendenţi, B şi C, dintre care unul, B, este predecedat, având la rândul său trei descendenţi, b1, b2 şi b3; dintre aceştia, b1 şi b2 sunt şi ei predecedaţi, având fiecare câte doi descendenţi, c1 şi c2 şi, respectiv, c3 şi c4. Se va face o primă împărţire a moştenirii pe tulpini, corespunzătoare celor doi descendenţi de gradul 1, B şi C. Moştenitorul aflat în viaţă, C, îşi va primi partea sa, respectiv 1/2 din moştenire. Partea celui predecedat, B, ( respectiv 1/2 ) care a constituit iniţial o tulpină, se va împărţi la rândul ei în trei tulpini egale, corespunzătoare celor trei descendenţi ai lui B, astfel 1/2:3=1/6 . Nepotul de fiu aflat în viaţă, b3 îşi va primi partea sa, respectiv 1/3 din 1/2=1/6. Tulpinile corespunzătoare nepoţilor de fiu predecedaţi la rândul lor ( respectiv 1/6 pentru fiecare ) se vor împărţi şi ele în câte două ramuri, corespunzătoare descendenţilor aflaţi în viaţă, care vor primi fiecare 1/2 din 1/6=1/12.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA



08. CONDITIILE APLICARII REPREZENTĂRII SUCCESORALE - Feb 21, 2013 4:13:00 PM



Distingem două categorii de condiţii: cu privire la cel reprezentat şi cu privire la reprezentant.


1. Condiţiile cu privire la reprezentat pot fi stabilite analizând prevederile art. 965 NCC şi ale art. 967 alin. (1) NCC. Astfel, pentru a putea opera reprezentarea, este necesar ca cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii sau nedemn de a moşteni. În legătură cu nedemnul, legea face o precizare clară: chiar „aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii”. Discutăm aici despre cele două condiţii ale reprezentării: locul celui reprezentat să fie vacant şi să fie util. Prin reglementarea actuală, se extinde practic noţiunea de „loc vacant” în lanţul moştenitorilor, cuprinzându-se în ea atât succesibilul decedat cât şi cel nedemn. Noţiunea de „loc util” în lanţul moştenitorilor este restrânsă prin includerea nedemnului în categoria persoanelor apte a fi reprezentate, rămânând a fi discutată numai prin prisma exheredării. Vom analiza în cele ce urmează, în amănunt, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească reprezentatul:


a. Este necesar ca cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii. Textul art. 967 alin. (1) NCC vorbeşte despre „persoana lipsită de capacitatea de a moşteni”, referindu-se practic la inexistenţa sa fizică, la faptul că era decedat în momentul deschiderii moştenirii. Nu are importanţă dacă reprezentatul a fost predecedat sau codecedat/comorient în raport cu defunctul a cărui moştenire se dezbate. Prin urmare, persoana care a decedat în împrejurări de natură a face imposibilă stabilirea momentului decesului ca fiind anterior sau ulterior în raport de defunct (codecedaţii) va putea fi reprezentată la împărţirea moştenirii de către descendenţii săi, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile reprezentării. Nu va putea fi reprezentat cel care era dispărut la data deschiderii moştenirii, întrucât, până la obţinerea unei hotărâri de declarare a decesului, dispărutul este considerat că există. Nu va putea avea calitatea de reprezentat cel care este în viaţă la momentul deschiderii moştenirii, nici chiar dacă a renunţat la moştenire sau a fost dezmoştenit de defunct. Regulile reprezentării succesorale se aplică numai persoanelor decedate, reprezentarea operând prin trecerea din grad în grad , prin toate gradele intermediare, până la cel mai apropiat cu defunctul.
Am întâlnit în literatura de specialitate recentă afirmaţia bazată, din câte am înţeles, pe prevederile art. 967 NCC, cum că ar fi posibil de reprezentat atât dezmoştenitul cât şi renunţătorul. Argumentul autorului stă în teza finală a art. 967 NCC care spune „chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii” pe care o atribuie atât persoanei lipsite de capacitate cât şi nedemnului. Ori, acest lucru ni se pare de-a dreptul imposibil întrucât, pentru a avea capacitate de a moşteni, o persoană trebuie să existe, să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii (art. 957 NCC – „o persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”). A recunoaşte dreptul de a fi reprezentat celui care a fost dezmoştenit sau a renunţat la moştenire înseamnă, pe de o parte, a nega întreaga teorie a reprezentării şi, pe de altă parte, a modifica regulile privitoare la condiţiile cerute pentru a moşteni. Părerea noastră este că respectiva prevedere a Codului civil este doar o accentuare a dreptului nedemnului de a fi reprezentat, pentru a nu se da loc interpretării că acesta trebuie să fie de fapt predecedat la data deschiderii moştenirii. Putem da ca argument însăşi redactarea articolului 967 NCC care spune că „poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni precum şi nedemnul” – deci se enumeră două categorii de reprezentaţi. Mai departe, sintagma „chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii” este aşezată imediat după numirea nedemnului şi se află la singular („aflat în viaţă”) iar nu la plural cum ar fi fost normal dacă ar fi determinat ambele elemente ale enumerării.
Concluzia este că, fără îndoială, numai predecedatul (sau codecedatul/comorientul, după caz) şi nedemnul pot fi moşteniţi prin reprezentare, iar nu şi cel dezmoştenit sau cel care a renunţat la moştenire. 


b. Cea de a doua ipoteză care face aplicabilă reprezentarea este a nedemnului, chiar aflat în viaţă la momentul deschiderii moştenirii. Am arătat anterior care este justificarea includerii nedemnului în categoria persoanelor care pot fi reprezentate. Prin urmare, pentru a nu aplica o sancţiune nemeritată descendenţilor nedemnului şi pentru a nu-i face răspunzători de faptele autorului lor, Codul Civil stabileşte că nedemnul poate fi reprezentat. Nu contează dacă este vorba de nedemnitatea de drept sau judiciară. Odată constatată sau declarată nedemnitatea, va fi posibilă intervenţia reprezentării în persoana descendenţilor nedemnului. Nu va conta deasemenea dacă nedemnul este în viaţă sau decedat la data deschiderii moştenirii, el urmând a fi reprezentat în orice situaţie, indiferent de temeiul pe care-l vom considera aplicabil reprezentării. În cazul nedemnului, reprezentarea va opera chiar şi dacă nedemnul a renunţat la moştenirea defunctului întrucât temeiul reprezentării este nedemnitatea, iar nu lipsa capacităţii de a moşteni ca în cazul persoanei decedate Ori, în această situaţie, specificaţia din lege este clară: nedemnul poate fi reprezentat chiar dacă se află în viaţă la data deschiderii moştenirii. Mai trebuie să spunem şi faptul că, pentru a opera reprezentarea nedemnului, este necesar ca acesta să nu fi fost iertat de către defunct într-una din formele prevăzute de lege, întrucât, în acest fel, sunt înlăturate efectele nedemnităţii, inclusiv posibilitatea reprezentării. În această situaţie, nedemnul va moşteni în nume propriu, ca şi cum nu ar fi existat cauza de nedemnitate, iar renunţarea lui la moştenire va fi apreciată în funcţie de situaţia concretă, fără a o mai lega într-un fel de instituţia reprezentării.
O discuţie specială se impune în cazul reprezentatului exheredat de către defunct. Dacă moştenitorul care poate avea calitatea de reprezentat întrucât este decedat sau nedemn faţă de defunct a fost dezmoştenit de către acesta, stabilirea situaţiei sale în concret se  va face în funcţie de categoria de moştenitori din care face parte.
Astfel, dacă reprezentatul este descendent, deci moştenitor rezervatar, în virtutea dreptului său la rezervă şi a faptului că, în ceea ce-l priveşte, dezmoştenirea nu poate fi totală, el va putea avea calitatea de reprezentat şi va putea determina intervenţia reprezentării în persoana descendenţilor săi. Prin urmare, calitatea de rezervatar se transformă în această situaţie într-o pârghie care determină intervenţia reprezentării, urmând a influenţa şi  cota ce va reveni reprezentantului, întrucât acesta nu este apt de a primi decât ceea ce şi ascendentul său, reprezentatul, ar fi putut primi. 
Astfel, vom analiza următorul exemplu. Defunctul A a avut un fiu, B, predecedat, având la rândul său doi copii b1 şi b2,  precum şi alţi doi fii C şi D, în viaţă. Prin testament, A şi-a dezmoştenit fiul B, care are calitatea de reprezentat, lăsând întreaga moştenire celorlalţi doi fii C şi D. La momentul la care vom aprecia vocaţia succesorală concretă, vom chema la moştenire atât pe cei doi fii C şi D cât şi pe descendenţii copilului predecedat B, în calitate de nepoţi de fiu predecedat, beneficiari ai reprezentării. Calculul tulpinilor îl vom face , însă, având în vedere dezmoştenirea dispusă de defunct în privinţa fiului său B, predecedat, astfel încât acestuia nu-i va putea reveni decât rezerva sa succesorală, care  se va transmite şi descendenţilor săi. Prin urmare, vom calcula rezerva descendenţilor , care va fi de 1/2 masa succesorală , ceea ce va însemna că rezerva descendentului exheredat va fi de 1/2:3= 1/6 ( sau, altfel calculat, se stabileşte cota fiecărui copil ca si moştenitor legal, adica 1/3, iar apoi se imparte cota cuvenită copilului dezmoşstenit la 2 pentru a i se stabili rezerva  de jumatate din cota pe care ar  fi primit-o  ca moşstenitor legal). Partea de moştenire ce se va transmite în virtutea reprezentării va fi această rezervă , respectiv 1/6, deci tulpina fiului dezmoştenit va fi practic mai mică decât tulpinile celorlalţi doi copii care nu au fost dezmoşteniţi de către defunct.  Prin urmare, fiul B, în calitatea lui de reprezentat, ar fi avut dreptul la 1/6 din masa succesorală. Descendenţii săi, ca si reprezentanţi, nu pot culege îin virtutea reprezentării decât partea ce s-ar fi cuvenit acestuia, respectiv 1/6.
Dacă, însă, reprezentatul este un colateral privilegiat, dezmoştenirea dispusă de defunct va opera în totalitate şi va determina imposibilitatea funcţionării reprezentării succesorale. În acest caz lipsa calităţii de rezervatar determină inoperabilitatea reprezentării, colateralul privilegiat nedispunând de beneficiul legal al rezervei care să-i asigure calea către beneficiul reprezentării.


2. Condiţiile cu privire la reprezentant  sunt cuprinse în conţinutul art. 967 alin. (2) şi 3 NCC. Astfel, pentru a putea veni prin reprezentare la moştenirea unui defunct, „reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru a-l moşteni pe acesta”. Prin urmare, vom analiza capacitatea, vocaţia şi demnitatea ori nedemnitatea reprezentantului, după cum urmează:


a. Reprezentantul trebuie să aibă capacitate succesorală proprie. Înţelegem prin aceasta în principal faptul că el trebuie „să existe” la data deschiderii moştenirii. Aşadar, va putea veni la moştenire prin reprezentare orice persoană fizică născută şi care nu era decedată la data decesului autorului moştenirii, inclusiv copilul conceput - cu condiţia ca el să se nască viu. În privinţa codecedaţilor, însă, trebuie să spunem că, în această situaţie, nu există capacitatea de a moşteni, de a avea calitatea de reprezentant, codecedatul neputând fi considerat că există la data deschiderii moştenirii. Din acest punct de vedere, reprezentantul are altă situaţie decât reprezentatul. Pentru acesta din urmă se admite să fie reprezentat chiar dacă era codecedat cu defunctul, în timp ce pentru reprezentant nu se admite reprezentarea dacă a murit fără a se putea stabili cu exactitate momentul decesului în raport de autorul moştenirii.
Pentru înţelegere, să luăm următorul exemplu: A moare având ca şi codecedat pe fiul său B; acesta din urmă are un fiu C. La moştenirea  lui A, fiul codecedat B va putea fi reprezentat de către nepotul de fiu C, întrucât legea nu cere decât la cel reprezentat să fie mort la momentul deschiderii moştenirii, fără a impune predecesul reprezentatului. Dacă, însă, A moare, având un fiu B, predecedat faţă de A (deci întrunind condiţia de reprezentat), acesta la rândul său având un fiu C care este codecedat cu defunctul A, deşi există premisa reprezentării lui B întrucât acesta este fiu predecedat, C nu va putea veni la moştenire prin reprezentare, nu va putea avea calitatea de reprezentant întrucât este codecedat cu defunctul A, a cărui moştenire se dezbate, şi nu poate avea vocaţie succesorala în raport de acesta.


b. Reprezentantul trebuie să aibă vocaţie succesorală proprie, întrucât o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu nu poate moşteni nici prin reprezentare. Astfel, atunci când este vorba despre reprezentarea în cazul descendenţilor, reprezentanţii vor putea moşteni indiferent de gradul de rudenie cu defunctul. În cazul reprezentării colateralilor privilegiaţi, reprezentantul va putea moşteni numai până la gradul 4 inclusiv. Nu se va interpreta norma legală în sensul că gradul 4 se referă la cel reprezentat, aşa încât reprezentantul să poată moşteni chiar dacă este succesor de gradul 5. Reprezentarea, ca şi condiţie privind pe reprezentat, se va opri la gradul 3, astfel încât ultimul grad în care să se poată culege moştenirea de către reprezentant să fie gradul 4.


c. Reprezentantul să nu fi renunţat la moştenirea defunctului a cărui moştenire este în discuţie. În cazul în care reprezentantul a renunţat la moştenirea defunctului în cauză, el a renunţat practic la beneficul legal al reprezentării şi nu va mai putea culege acea moştenire. Precizăm că renunţarea reprezentantului nu determină chemarea la moştenire, pe temeiul reprezentării, a celor care îi urmează în grad, întrucât persoana aflată în viaţă şi care a renunţat la o moştenire nu poate fi reprezentată. Nu excludem, însă, posibilitatea chemării la moştenire a rudelor din gradele următoare, aceasta făcându-se însă în nume propriu iar nu în temeiul reprezentării.
De exemplu: Defunctul A a avut un copil B, predecedat. Acesta la rândul său are doi descendenţi , C şi D.  Nepotul de fiu C are doi copii c1 şi c2, iar nepotul de fiu D are trei copii, d1, d2 şi d3. La moştenirea lui A vor fi chemaţi  nepoţii de fiu predecedat C şi D. Aceştia însă renunţă amândoi la moştenire. Vom analiza deci existenţa altor moştenitori din clasa descendenţilor şi vom constata că există  5 strănepoţi de fiu. Aceştia vor putea culege moştenirea, dar vor fi chemaţi la aceasta în nume propriu, astfel încât bunurile se vor împărţi în 5 părţi egale, care se vor atribui fiecărui strănepot de fiu, fiind aplicabil principiul că în cadrul aceleiaşi clase, între moştenitori de grad egal, moştenirea se împarte în părţi egale. Nu se va aplica principiul împărţirii pe tulpini al reprezentării, întrucât ei nu vor veni la moştenire în temeiul reprezentării, chiar dacă autorii lor, nepoţii de fiu, erau beneficiarii acesteia. Pentru că aceştia au renunţat la moştenire, aflându-se în viaţă, ei nu pot fi la rândul lor reprezentaţi .


d. Reprezentantul să nu fi fost dezmoştenit de către defunct. Ipoteza exheredării se va trata de asemenea după cum reprezentantul este moştenitor din clasa descendenţilor sau din clasa colateralilor privilegiaţi.
Dacă reprezentantul este un descendent, dezmoştenirea dispusă de către defunct nu va putea opera decât în limita cotităţii disponibile, descendentul reprezentant urmând a culege partea de moştenire care reprezintă rezerva sa succesorală.
De exemplu, defunctul A are doi copii în viaţă , B şi C, precum şi un fiu predecedat D, care are la rândul său doi copii, d1 şi d2. Prin testament, defunctul dispune dezmoştenirea nepotului de fiu d1. Prin urmare, se vor calcula tulpinile în care se împarte moştenirea, care vor fi în număr de 3. Copiii aflaţi în viaţă vor primi fiecare câte 1/3, iar partea celui predecedat va fi de 1/3. Aceasta trebuie să fie atribuită descendenţilor săi, d1 şi d2 . Se va calcula cota care ar reveni acestora ca şi moştenitori legali, adică 1/3:2=1/6 pentru fiecare nepot de fiu predecedat. Se va calcula apoi rezerva nepotului de fiu dezmoştenit, d1, ca fiind jumătate din cota pe care ar fi putut-o primi ca şi moştenitor legal, adica 1/6:2=1/12. Nepotul de fiu nedezmoştenit va primi cota sa ca şi moştenitor legal, adica 1/6, şi va beneficia şi de partea ramasă ca urmare a dezmoştenirii fratelui sau, d1, respectiv de 1/6:2=1/12, astfel încat va primi în total 3/12. 
Dacă reprezentantul este colateral privilegiat, dezmoştenirea va fi eficientă integral, nepotul sau strănepotul de frate/soră nemaiputând culege moştenirea în virtutea reprezentării.


e. Reprezentantul să nu fie nedemn de a moşteni. Deci, existenţa nedemnităţii poate fi temei al reprezentării numai în privinţa celui reprezentat, întrucât nu este firesc ca sancţiunile care intervin să fie extinse şi asupra moştenitorilor nedemnului. Dacă însuşi reprezentantul este nedemn, atunci sancţiunea este a lui proprie şi determină imposibilitatea lui personală de a culege moştenirea. Aceasta nu va însemna însă că nedemnitatea reprezentantului nu va putea constitui temei al intervenţiei reprezentării pentru descendenţii săi. Mai trebuie de asemenea ca reprezentantul nedemn să nu fi fost iertat de către autorul moştenirii; în cazul în care există o declaraţie sau un testament prin care defunctul dispune înlăturarea efectelor nedemnităţii reprezentantului, acesta va veni la moştenire beneficiind de reprezentare.
De exemplu, defunctul A are un fiu predecedat B, care la rândul său are un copil b1, nedemn de a-l moşteni pe A. Intervine reprezentarea în raport de fiul predecedat B, urmând ca apoi să intervină din nou în raport de nepotul de fiu b1, nedemn de a moşteni. Prin urmare, la moştenirea lui A vor veni descendenţii nepotului de fiu b1, în temeiul reprezentării  autorului său.
f. Toate condiţiile pentru ca reprezentantul să vină la moştenirea unui defunct se apreciază în raport de acest defunct, iar nu în raport de reprezentat. Astfel, conform prevederilor art. 967 alin. (3) NCC, nu va avea nicio relevanţă dacă reprezentantul a renunţat la moştenirea celui pe care îl reprezintă, nici dacă a fost dezmoştenit de el şi nici dacă este nedemn faţă de reprezentat.
De exemplu, dezbatem moştenirea defunctului A, care  are un fiu predecedat B acesta având la  rândul său un fiu b1. Acesta din urmă a renunţat la moştenirea tatălui său B, dar nu a renunţat la moştenirea bunicului său, A. Vocaţia sa succesorală se va aprecia în raport de A, astfel încât nepotul de fiu b1 va veni la moştenire prin reprezentare, chiar dacă a renunţat la moştenirea reprezentatului, respectiv a tatălui său B. La fel se va aprecia şi dacă nepotul de fiu b1 a fost dezmoştenit de tatăl său, B sau este nedemn de a-l moşteni pe acesta. Atât dezmoştenirea cât şi nedemnitatea se vor aprecia în funcţie de defunctul A, a cărui moştenire se discută, iar nu în raport de cel reprezentat, respectiv fiul său, B.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA



09. REPREZENTAREA SUCCESORALA - domeniu de aplicare si mod de operare - Feb 17, 2013 3:03:00 PM

1. Conform art. 966 alin. (1) NCC, coroborat cu prevederile art. 975 alin. (4) NCC şi ale art. 981 alin. (2) NCC, reprezentarea succesorală se aplică în privinţa clasei I a descendenţilor şi în privinţa colateralilor privilegiaţi, ca şi moştenitori aparţinând clasei a doua. Astfel, vom putea vorbi de reprezentare în cazul descendenţilor copiilor defunctului şi al fraţilor sau surorilor defunctului. Regulile generale rămân aplicabile, astfel încât nu va exista nici o diferenţă după cum este vorba de rudenia firească sau de cea rezultată în urma adopţiei, după cum nu va exista nici o diferenţă de aplicare a regulilor reprezentării după cum este vorba de fraţi buni, de fraţi consangvini ori de fraţi uterini. Diferenţierea în această ultimă situaţie va fi dată doar de aplicarea împărţirii pe linii care se va efectua în momentul în care se vor calcula tulpinile reprezentării.
De exemplu, defunctul are doi fraţi buni, doi fraţi uterini şi trei fraţi consangvini. Dintre aceştia, un frate bun, un frate uterin şi unul consangvin pot fi reprezentaţi la moştenire, determinând o împărţire pe tulpini. Prima operaţiune care se va face, însă, într-o astfel de speţă  este împărţirea moştenirii pe două linii egale între ele, una paternă şi una maternă. Pe linia paternă vor veni cei doi fraţi buni şi cei trei fraţi consangvini, astfel încât respectiva cotă de 1/2 se va împărţi în 5 părţi, fiecare frate luând 1/2 din 1/5=1/10. Pe linia maternă vor veni cei doi fraţi uterini şi cei 2 fraţi buni, astfel încât respectiva jumătate se va împărţi în 4 părţi, fiecare frate luând 1/2 din 1/4=1/8. Se va calcula partea care-i revine fiecărui frate, astfel: cei doi fraţi uterini vor primi câte 1/8 (=5/40) fiecare; cei trei fraţi consangvini vor primi câte 1/10 (=4/40) fiecare; cei doi fraţi buni vor primi 1/10(=4/40) de pe linia paternă şi 1/8(5/40) de pe linia maternă, astfel încât vor cumula 9/40 fiecare din masa succesorală. Tulpina care se cuvine fiecărui frate se va calcula în funcţie de cota stabilită în urma împărţirii pe linii, conform celor de mai sus, astfel încât rezultă că în asemenea cazuri împărţirea pe tulpini este subsecventă împărţirii pe linii. Astfel, fraţii buni vor avea câte o tulpină echivalentă cu 9/40 din moştenire, fraţii uterini vor avea o tulpină echivalentă cu 5/40 fiecare iar fraţii consangvini vor avea o tulpină echivalentă cu 4/40 fiecare.


2. În cadrul reprezentării succesorale vom avea două elemente : cel reprezentat, pe de o parte , şi reprezentantul, pe de altă parte. Cu privire la ei se vor aplica deasemenea regulile generale stabilite de art. 963 alin. (2) NCC, astfel încât în privinţa descendenţilor reprezentarea se va aplica indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar în privinţa colateralilor privilegiaţi reprezentarea se va aplica numai până la gradul 4 inclusiv. Astfel, vom face următoarele aprecieri:


a) Reprezentatul poate fi orice descendent al defunctului, indiferent că este moştenitor de gradul 1 sau de un alt grad, inferior. Dacă sunt întrunite condiţiile reprezentării, orice moştenitor care face parte din clasa I a descendenţilor poate avea calitatea de reprezentat, fără limită cu privire la gradul său. În privinţa colateralilor privilegiaţi, calitatea de reprezentat o pot avea fraţii/surorile defunctului - moştenitori de gradul 2 - precum şi nepoţii de frate/soră - moştenitori de gradul 3. Dincolo de această limită nu se va mai pune problema calităţii de reprezentat întrucât gradul următor, al patrulea, va aparţine reprezentantului, iar el este limita maximă a vocaţiei succesorale a colateralilor privilegiaţi.


b) Reprezentantul poate fi de asemenea orice descendent al defunctului, fără limită de grad. În situaţia colateralilor privilegiaţi, însă, vom fi limitaţi de gradul al patrulea, astfel încât  reprezentant va putea fi numai strănepotul de frate/soră al defunctului.


3. Mecanismul de operare al reprezentării constă în aceea că moştenitorul de grad mai îndepărtat, reprezentantul, urcă în drepturile autorului său, reprezentatul, şi culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia. Reprezentantul va avea toate drepturile pe care le-a avut reprezentatul dacă nu ar fi fost decedat sau nedemn de a moşteni. În lipsa instituţiei reprezentării, reprezentantul nu ar fi putut moşteni. Dacă sunt, însă, îndeplinite condiţiile reprezentării, acesta va primi partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit reprezentatului, fără a putea schimba vreuna dintre regulile impuse de lege.


4. Conform art. 966 alin. (2) NCC, reprezentarea succesorală va opera „în toate cazurile”, fără a se face vreo deosebire după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad sau de grade diferite cu defunctul. Aceasta înseamnă că va fi vorba de reprezentare succesorală atât în privinţa moştenitorilor de gradul 1 cât şi în privinţa moştenitorilor aparţinând gradelor următoare, sub rezerva de a fi îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a se putea aplica reprezentarea.
Pentru a explica vom lua următorul exemplu: un defunct are trei copii, A, B şi C, dintre care doi, B şi C sunt predecedaţi. Aceştia la rândul lor au avut şi ei copii, după cum urmează : B a avut  doi copii, b1 şi b2, ambii aflaţi în viaţă; C a avut doi copii, c1 şi c2, însă unul dintre ei, c1, este şi el predecedat având la rândul său doi descendenţi, c3 şi c4. Reprezentarea succesorală va opera atât în privinţa copiilor defunctului, B şi C - moştenitori de gradul 1 - cât şi în privinţa nepotului  c1 - moştenitor de gradul al doilea. Prin urmare, vom avea o primă împărţire a moştenirii pe trei tulpini, în raport de cei trei copii pe care i-a avut defunctul. Prima tulpină se va atribui fiului aflat în viaţă, A, iar celelalte două tulpini se vor atribui către cei doi copii predecedaţi, B şi C. Pe tulpina fiecărui fiu predecedat se vor alcătui atâtea ramuri câţi descendenţi are fiecare. În cazul fiului predecedat ai cărui descendenţi sunt în viaţă, B, părţile de moştenire se vor atribui nepoţilor b1 şi b2 - rude de gradul 2 . În cazul fiului predecedat, C, care a avut la rândul său doi  copii, dintre care un copil, c1, care nu poate moşteni (întrucât este predecedat), se va relua aplicarea reprezentării succesorale în raport de nepotul care nu poate moşteni  şi se vor chema la moştenire descendenţii acestuia, c3 şi c4 - rude de gradul 3. Ca urmare, se va atribui partea ce i se cuvine nepotului aflat în viaţă, c2, iar partea ce ar fi trebuit culeasă de către nepotul c1 se va împărţi între descendenţii săi, c3 şi c4 în urma şi ca efect al reprezentării.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


10. REPREZENTAREA SUCCESORALA - notiuni generale - Feb 9, 2013 2:22:00 PM

Instituţie cunoscută încă de pe vremea romanilor, reprezentarea succesorală are cu precădere un rol de protecţie  şi de restabilire a unui echilibru care riscă să fie  deteriorat prin aplicarea riguroasă a principiilor clasice ale devoluţiunii succesorale.
Noul Cod Civil a manifestat, în materia reprezentării, nu numai o tendinţă de modernizare ci şi una de armonizare cu teoria şi criticile aduse de ea vechii reglementări
Sediul materiei îl reprezintă art. 965-969 NCC.


NOŢIUNEA DE REPREZENTARE  SUCCESORALĂ


Este reglementată de art. 965 NCC. Fără a exprima expres acest lucru, legea defineşte reprezentarea succesorală ca şi pe un beneficiu al legii. În temeiul său, un moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit REPREZENTANT, urcă  în drepturile ascendentului său, numit REPREZENTAT, pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă:
- Nu ar fi fost nedemn faţă de defunct;
- Nu ar fi fost decedat la data deschiderii moştenirii.
Faţă de prevederile anterioare, actualul Cod civil alătura predecedatului  şi pe nedemn, punând capăt nedreptăţii ce se făcea descendenţilor acestuia din urmă, care erau şi ei sancţionaţi cu imposibilitatea venirii la moştenirea autorului nedemnului, suferind consecinţele unei fapte pe care nu au săvârşit-o.
Pornind de la sus-menţionata prevedere legală, vom face o serie de observaţii cu privire la noţiunea de reprezentare succesorală:


1. Din punct de vedere al justificării sale, ca şi instituţie juridică, reprezentarea succesorală are rolul, pe de o parte, de a înlătura consecinţele nefavorabile ale aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie în toate cazurile şi nelimitat şi, pe de altă parte, de a asigura un echilibru între moştenitorii unui defunct, protejându-i de efectele nefavorabile pe care le au anumite evenimente imprevizibile şi care  nu le sunt imputabile.
Astfel, în cazul în care o persoană are 3 copii, iar unul dintre aceştia moare înaintea părintelui său, la decesul acestuia din urmă, dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui să fie chemaţi la moştenire numai cei doi copii aflaţi în viaţă. Ori, acest lucru ar fi injust faţă de nepoţii pe care defunctul îi are de pe urma copilului său predecedat. O asemenea injusteţe se corectează practic prin instituţia reprezentării, copiii celui predecedat, rude de gradul 2, fiind chemaţi la moştenire alături de copiii defunctului, rude de gradul 1.
Un alt exemplu este cel în care autorul moştenirii are trei copii, unul dintre ei fiind nedemn de a moşteni şi având la rândul său  copii. Dacă luăm în discuţie caracterul de sancţiune civilă al nedemnităţii, trebuie să recunoaştem faptul că efectele acesteia nu se vor putea extinde şi asupra descendenţilor nedemnului, care nu au nici o vină şi nu pot fi răspunzători pentru faptele părintelui lor. Prin urmare, este just să li se acorde dreptul de a-şi moşteni bunicul, în locul ascendentului lor nedemn, alături de fraţii şi surorile acestuia, chiar dacă aceştia sunt moştenitori în grad mai apropiat cu defunctul.


2. Reprezentarea succesorală reprezintă excepţia a două principii ale moştenirii:


a) în primul rând, astfel cum afirmam şi anterior, este o excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie, cu rolul de a proteja rudele de grad mai îndepărtat de consecinţele nefaste ale unor evenimente imprevizibile şi neimputabile lor. În temeiul său, moştenitori de grad mai îndepărtat vor fi chemaţi la moştenire împreună cu moştenitori mai apropiaţi în grad, culegând cu drepturi egale bunurile care au aparţinut defunctului. Când spunem că între moştenitori drepturile sunt egale, nu ne referim neapărat la partea de moştenire pe care o vor culege efectiv, ci la aplicarea aceloraşi norme legale, fără deosebire, atât în privinţa fondului cât şi a procedurilor aplicabile. Astfel, nu se va pune nicicum problema unui tratament inegal faţă de rudele de gradul 2, 3 sau 4, venite la moştenire în temeiul reprezentării, în raport cu moştenitorii de gradul 1 veniţi la moştenire în nume propriu. Principiul proximităţii gradului de rudenie se respectă, totuşi, pe fond, în raport de rudele de gradul cel mai apropiat care vin la moştenire şi care determină numărul tulpinilor în care se împarte moştenirea.


b) în al doilea rând, este o excepţie de la principiul împărţirii moştenirii în părţi egale între moştenitorii de grad egal, cu rolul de a echilibra situaţia şi tratamentul acordat moştenitorilor unui defunct în situaţia specială a aplicării reprezentării succesorale. Astfel, aşa cum vom analiza ulterior, atunci când intervine reprezentarea, moştenirea se împarte pe tulpini, în funcţie de numărul de moştenitori de grad mai apropiat cu defunctul. Dacă sunt întrunite condiţiile reprezentării şi pentru moştenitorii din gradele următoare, moştenirea se va împărţi în subtulpini. În urma acestui procedeu, dacă un defunct are mai mulţi moştenitori care pot fi reprezentaţi, iar aceştia la rândul lor au număr inegal de descendenţi, se va ajunge la situaţia în care moştenitori de grad egal să împartă moştenirea în părţi inegale . Principiul împărţirii în părţi egale între moştenitorii de acelaşi grad se respectă totuşi, pe fond, întrucât tulpinile care se alcătuiesc, dacă există vocaţia egalităţii, se formează în mod egal. Să luăm următorul exemplu:
Un defunct are trei copii, dintre care unul este în viaţă, iar doi sunt decedaţi la data deschiderii moştenirii, având, unul dintre ei doi copii, iar celălalt trei copii. Moştenirea se va împărţi în trei tulpini egale. Fiecare tulpină se va împărţi între moştenitorii reprezentatului, astfel încât pe tulpina în care sunt doi descendenţi vom realiza două ramuri iar pe tulpina în care sunt trei descendenţi vom realiza trei ramuri. În acest fel, nepoţii de fiu  vor culege părţi inegale ,deşi sunt rude de grad egal, doi dintre ei, fraţi fiind, urmând să primească 1/3:2=1/6 fiecare, iar ceilalţi trei, fraţi fiind, urmând se primească 1/3:3=1/9 fiecare.


3. Noţiunea de reprezentare succesorală nu presupune, pentru a o face să intervină, existenţa voinţei unei persoane, nici a defunctului, nici a moştenitorilor. Reprezentarea succesorală se aplică în temeiul legii, art. 965 NCC folosind expresia „în virtutea legii”. Pe cale de consecinţă, reprezentarea succesorală va interveni şi îşi va produce efectele ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile legale, intervenţia producându-se de drept şi imperativ, dincolo şi în afara voinţei celui care lasă moştenirea sau a celui care moşteneşte. Putem spune deci  că aplicarea reprezentării are caracter imperativ şi intervine de drept, regulile sale neputând fi modificate prin voinţa părţilor. Singurul moment în care se va lua în considerare voinţa succesibililor este cel al exprimării dreptului lor de opţiune, astfel încât cel care renunţă la moştenire renunţă implicit şi la beneficiul reprezentării, dacă este cazul. În schimb, cel care acceptă moştenirea nu va putea renunţa la aplicarea reprezentării în situaţia în care aceasta se impune. De asemenea, nu vom putea vorbi nici de o modificare prin voinţa părţilor a modului de împărţire a moştenirii ca efect al reprezentării, aceasta făcându-se în toate cazurile pe tulpini, după cum nu vom putea vorbi de vreo modificare prin voinţa părţilor a cazurilor în care se aplică reprezentarea.



DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


11. DIVORTUL - situatia reglementata de art. 380 NCC - Dec 29, 2012 4:30:00 PM


In materia  divortului  noul cod civil  a instituit o norma  necunoscuta vechii reglementari.  Este vorba despre  prevederile art. 380 NCC  coroborate cu ale art.  382  NCC.  Aplicarea acestora este posibila in cazul desfacerii casatoriei care nu mai poate continua intrucat, din motive temeinice, “raporturile dintre soti  sunt grav vatamate” – art. 373 lit. b NCC –   divortul urmand a se pronunta  de catre instanta cu stabilirea culpei  “unuia dintre soti in destramarea casatoriei” – art. 379 alin 1 NCC.

            Norma  legala mentionata  dispune ca  “daca sotul reclamant  decedeaza in timpul procesului, mostenitorii sai pot continua actiunea de divort” – art. 380 alin 1 NCC.  Odata  continuata, actiunea  va fi  admisa  numai daca  “instanta constata culpa exclusiva a sotului parat” – art. 380 alin 2 NCC – iar casatoria se va socoti a fi fost desfacuta  la data decesului sotului reclamant – art. 382 alin 2 NCC.
            Observam ca  aceasta prevedere legala are  implicatii majore in materia dreptului succesoral,  remarcandu-se, totodata,  prin caracterul sau  protectiv  fata de mostenitorii  reclamantului defunct  si prin caracterul sanctionator  fata de sotul parat aflat in culpa.
            Din  analiza legii deducem ca  ea nu se poate aplica decat in cazul in care cel care decedeaza este  sotul reclamant, moartea  sotului parat  nedeterminand  interventia  acestor norme cu caracter special.
            Efectulprincipal  pe care  il constatam  consta in  stabilirea  vocatiei  succesorale a  sotului parat care,  odata   dovedita  culpa sa in desfacerea casatoriei,  nu va mai putea beneficia  de  statutul de sot supravietuitor  intrucat  data desfacerii casatoriei va  coincide cu data deschiderii mostenirii .
            Astfel,  în cazul în care  divorţul s-a cerut ca urmare a faptului că raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, astfel încât nu mai este posibilă continuarea căsătoriei , desfacerea acesteia urmând a se pronunţa cu stabilirea culpei unuia dintre soţi ,  dacă soţul reclamant  ( cel care a cerut pronunţarea divorţului din culpă exclusivă a soţului pârât ) decedează  în timpul procesului de divorţ, moştenitorii acestuia pot continua acţiunea de divorţ. Aceasta va fi considerată admisă  numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât ( art. 380 alin. 2 ), iar căsătoria se va considera desfăcută la data decesului soţului reclamant (art. 382 alin. 2 ).
Prevederea legală este pe deplin justificată : nu este firesc ca un soţ care a determinat, desfacerea unei căsătorii,  din culpa sa exclusivă,  să profite, din punct de vedere al drepturilor sale succesorale,  ca urmare a faptului că pronunţarea divorţului şi rămânerea definitivă a hotărârii este împiedicată de decesul soţului reclamant .
Care sunt problemele practice legate de această situaţie ?La data sesizării  notarului public cu o cerere de deschidere a procedurii succesorale,  dacă soţul rămas în viaţă  are calitatea de pârât într-un asemenea proces de divorţ şi notarului i se aduce la cunoştinţă acest lucru, el nu are decât posibilitatea suspendării cauzei succesorale până la pronunţarea unei sentinţe în cadrul procesului de divorţ.  Notarul nu va putea emite un certificat de calitate, întrucât nu are încă ştiinţă despre păstrarea sau nu a calităţii de soţ  ca urmare a pronunţării hotărârii de divorţ. Dovada calităţii de moştenitor în faţa instanţei se va face cu încheierea de suspendare a procedurii succesorale notariale . Ar mai fi posibilă, ca şi alternativă, acordarea unui termen mai lung, până la care să poată fi prezentată hotărârea instanţei, caz în care , pentru dovedirea calităţii de moştenitor, se va putea elibera un certificat similar certificatului de grefă, care să cuprindă elementele necesare în instanţă.
Considerăm că legea nu cere expres ca acţiunea să fie continuată de către toţi moştenitorii defunctului , astfel încât ea va putea fi continuată şi numai de unii dintre aceştia, rezultatul procesului influenţându-i însă pe toţi.
Mai trebuie precizat şi faptul că dispoziţiile art. 380 NCC nu au caracter imperativ, ( expresia legii este "moştenitorii pot continua" ), moştenitorii  soţului reclamant putând renunţa la dreptul lor de a continua acţiunea de divorţ începută de  autorul lor. În acest caz nu vor mai fi  probleme legate de  calitatea soţului supravieţuitor, căsătoria nefiind practic desfăcută, iar soţul supravieţuitor păstrând neştirbit dreptul său la moştenire .
Dacă instanţa nu va constata culpa exclusivă a soţului pârât  şi va respinge cererea de divorţ, soţul supravieţuitor va avea calitatea de moştenitor si va primi cota la care este îndreptăţit prin lege .
Dacă instanţa va constata culpa exclusivă a soţului pârât şi va pronunţa divorţul, căsătoria se va considera a fi fost desfăcută de la momentul decesului, ceea ce va determina pierderea calităţii de moştenitor  a soţului supravieţuitor, cu efect retroactiv, începând din ziua deschiderii moştenirii .
Pe cale de consecinta, sotul parat  va avea sau nu calitatea de mostenitor  in functie de  solutia pe care instanta o va da in procesul de divort, toate celelalte  operatiuni juridice fiind subordonate acesteia, atat din punct de vedere al  modului cat si din cel al momentului rezolvarii.


DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA




12. DIVORTUL - Dec 20, 2012 5:11:00 PM


Notiuni introductiveDivortul prin procedura administrativaDivortul prin procedura notariala
            Casatoria, aceasta institutie  complexa  si care, pana in secolul trecut era sinonima  cu regimul normal de viata, pare  a  deveni, in ultimii ani, desueta. Din ce in ce mai multe cupluri  aleg  un mod de convituire nesupus  unor  reguli  juridice stricte  sau,   daca au  consimtit deja la incheierea unei casatorii,  se  simt  mult mai putin legati  prin  aceasta,  astfel incat  se  indreapta  cu multa  usurinta  spre desfacerea ei.            Acesta este, probabil, motivul pentru care si in plan juridic s-a simtit nevoia  instituirii unor proceduri mai usoare  si mai rapide  prin care casatoria sa poata fi desfacuta.  In plus, asa  cum  incheierea  casatoriei este rezultatul  acordului  si  al  consimtamantului liber exprimat al viitorilor soti,  evolutia  morala  si intelectuala a  indivizilor a impus  recunoasterea  juridica a faptului ca si divortul poate fi  rezultatul  unui astfel de acord , fiind obtinut  prin exprimarea unui consimtamant  liber, in fata  ofiterului de stare civila sau a notarului public.  Este evident, deci, ca vremea  in care  casatoria era incheiata “pe viata”,  desfacerea sa fiind posibila  numai in cazul in care “relatiile dintre soti erau grav si iremediabil vatamate” – fapt  ce obligatoriu se putea proba numai pe cale contencioasa – a trecut.  La fel de evident este si faptul ca  ne indreptam  spre  o  abordare  de  tip  contractual  a casatoriei – o  reintoarcere  la aceasta conceptie, de fapt – in cadrul careia  locul dominant il are  acum vointa partilor, atat in privinta  incheierii cat si a desfacerii sale.
                                                **********
            Lumea juridica  foloseste  exprimari diferite  pentru a arata  modul in care o casatorie  nu mai este in fiinta.  Astfel,  atunci cand  unul dintre soti moare, se spune  ca  acea casatorie  “a incetat”  prin decesul unuia dintre soti.  Cand o casatorie  a  fost  anulata sau  i s-a constatat nulitatea , se spune ca ea “ a fost desfiintata”.   In timpul vietii sotilor,  casatoria  poate fi “desfacuta” prin divort.  Toate aceste  modalitati de exprimare  reprezinta particularitati ale aceleiasi realitati juridice : incetarea  efectelor casatoriei, atat sub aspect  personal cat si sub aspect patrimonial. Daca ar trebui sa dam o definitie  sumara divortului, atunci am putea spune ca el este  sinonim  cu desfacerea casatoriei, in sensul  incetarii efectelor acesteia  pentru viitor. Putem  vorbi, astfel,  de o constructie  juridica formata  dintr-o  institutie  denumita  “desfacerea casatoriei”  si dintr-un instrument  de realizare a acesteia denumit generic “divort”,  diferenta  dintre ele fiind numai de ordin terminologic  intrucat, pe fond,  ele  se refera la unul si acelasi lucru.
                                    **********
Divortul  pe cale administrativa  este un mod de desfacere a casatoriei  ca urmare a acordului intervenit intre soti.  El se constata de catre  ofiterul de stare civila care emite un certificat de divort.Competenta  este una alternativa, astfel incat  sotii  pot apela fie la ofiterul starii civile de la locul incheierii casatoriei  fie la cel de la ultima lor locuinta comuna. Este un mod de desfacere a casatoriei  conditionat, in primul rand, de  existenta acordului intre soti. In plus,  el nu este accesibil decat sotilor care nu au copii  minori, rezultati  fie din casatorie, fie din afara casatoriei  ( de exemplu, din convietuirea lor anterioara ), fie adoptati.  Acestor conditii  speciale  li se adauga si conditia generala exprimata de art.  374 NCC si anume ca niciunul dintre soti sa nu fie pus sub interdictie.Procedural vorbind,  divortul pe cale administrativa se realizeaza pe baza  unei cereri depuse  personal, de ambii soti, la starea civila competenta.  Legislatia actuala nu permite reprezentarea  in vederea depunerii unei astfel de cereri, ceea ce inseamna ca nu este admisibila  acordarea unei procuri in acest sens, de catre niciunul dintre soti, niciunei alte persoane.  Neprezentarea ambilor soti  in fata ofiterului de stare civila in vederea depunerii cererii de divort face ca respectiva solicitare sa nu poata fi primita. Un element esential al cererii il reprezinta numele de familie pe care il vor purta  dupa divort, aspect asupra caruia  sotii trebuie sa  fie de acord  intrucat  lipsa  acestuia  determina  necompetenta  ofiterului de stare civila de a constata desfacerea casatoriei,  aceasta  intrand  in sfera de actiune a  instantei de judecata. Dupa depunerea cererii, in conditiile mai sus aratate,  se acorda un termen de cel putin 30 de zile pana la care sotii pot “reflecta” cu privire la mentinerea  deciziei lor cu privire la divort. La termenul acordat, sotii trebuie sa se prezinte  personal, impreuna, in fata ofiterului de stare civila. Acesta verifica daca sotii staruie in hotararea lor de desfacere a casatoriei si daca ei exprima un consimtamant liber si neviciat. In cazul in care aceste conditii sunt indeplinite, se  constata intervenita  desfacerea casatoriei prin acordul sotilor   si se emite un certificat de divort  cu caracter  definitiv.
                                    **********
Divortul prin procedura notariala  este  o modalitate de desfacere a casatoriei care presupune, deasemenea, acordul sotilor. Spre deosebire de  varianta anterioara, insa,  el este accesibil  si sotilor care au copiii minori, rezultati din casatorie, din afara casatoriei sau infiati.Competenta in constatarea desfacerii casatoriei apartine notarului public de la  locul incheierii casatoriei sau de la ultima locuinta comuna a sotilor.Conditiile  in care se poate recurge la aceasta metoda de desfacere a casatoriei sunt  de doua feluri:1.  Exista, in primul rand, doua conditii generale – aplicabile tuturor situatiilor:-          Existenta acordului intre soti, atat cu privire la divort cat si cu privire la numele purtat dupa constatarea acestuia.-          Niciunul dintre soti sa nu fie pus sub interdictie 2. In al doilea rand, exista si o conditie  speciala – aplicabila numai in cazul divortului  dintre sotii care au copii minori  si care consta in existenta acordului  sotilor cu privire la:-  Exercitarea  autoritatii părintesti în comun, -  Stabilirea  locuinţei  copiilor după divorţ, -  Modalităţii de păstrare a legăturilor personale a părintelui separat cu fiecare dintre  copii, - Stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copiilor.
Procedura divortului constatat de notarul public.
Primul pas  pentru desfacerea casatoriei  prin aceasta  metoda  este depunerea cererii la notarul public competent. Pentru aceasta, soţii trebuie sa se prezinte personal, împreună,în faţa notarului public. Spre deosebire de  procedura administrativa a divortului, cererea se poate depune  şi de un  mandatar  al soţilor, împuternicit cu procura specială si autentică in acest sens. Reprezentarea  nu va putea avea ca obiect decât  operaţiunea de depunere a cererii în faţa notarului public. Pentru continuarea procedurii, soţii trebuie să se prezinte personal . Este necesar ca procura să conţină toate elementele esenţiale de investire şi să specifice  faptul că  există acordul soţilor cu privire la toate elementele care atrag  competenţa notariala. Nu se specifică în lege dacă soţii pot fi reprezentaţi amândoi de către un  singur mandatar. Prin urmare, se va aplica principiul "unde legea nu distinge, nici noi nu vom putea face  distincţie". În plus, puterile mandatarului sunt determinate prin lege ( respectiv  dreptul de a depune şi semna cererea, faptul că nu va putea depune cererea decât dacă în procură este menţionat expres faptul că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se atrage competenţa notarială, etc ). Prin urmare, nu văd nici un impediment la reprezentarea ambilor soţi de către acelaşi mandatar. Se vor aplica prevederile legale referitoare la dubla reprezentare , respectiv art. 1304 cod civil . În procură trebuie să se menţioneze expres dreptul la dubla reprezentare. La cerere se anexează  următoarele documente:a.Certificat de căsătorie in  original si copie legalizată. (Originalul  certificatului de căsătorie se  păstrează la dosar până la  soluţionarea acestuia  şi se va elibera  foştilor soţi  odată cu certificatul de divorţ, cu menţiunea  „ desfăcut căsătoria prin  certificatul de divorţ nr..../....”)b.Certificatele de naştere ale soţilor c. CI/BI d.Declaraţie autentică referitoare la îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru a se atrage compeţenta soluţionării divorţului prin procedura notarială,respectiv existenţa acordului soţilor cu privire la divorţ precum şi cu privire  la numele purtat după divorţ, faptul că niciunul dintre soţi nu a fost pus sub interdicţie, faptul că nu     s-au adresat altor organe pentru a solicita desfacerea căsătoriei, etc, în conformitate cu prevederile art 375 NCCe.Declaraţie autentică referitoare la  locuinţa comună ( În cazul în care locuinţa comună nu poate fi dovedită cu actul de identitate, este recomandat să se încheie o astfel de declaraţie .  Declaraţia este scutită de plata onorariului. Ea  se va anexa cererii.)f.Act de proprietate / folosinţă pentru locuinţa comună g.In cazul divorţului cu copii: certificate de naştere ale copiilor minori, rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi (este vorba despre copiii  comuni  ai soţilor, indiferent dacă aceştia sunt rezultaţi din căsătorie, adoptaţi sau rezultaţi din concubinajul lor existent anterior încheierii căsătoriei)h.In cazul  divorţului cu copii: o declaraţie autentică , întocmită în comun sau separat pentru fiecare soţ,  referitoare la faptul că  soţii au hotărât  de comun acord:- să exercite  autoritatea părintească în comun, - sunt de acord în privinţa stabilirii locuinţei  copiilor după divorţ, - sunt de acord asupra  modalităţii de păstrare a legăturilor personale a părintelui separat cu fiecare dintre  copii, - sunt de acord cu stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copiilor.Atentionam in mod special asupra faptului ca acest acord trebuie să îndeplinească în mod cumulativ toate condiţiile. Dacă soţii nu se înţeleg asupra unuia dintre aceste aspecte, competenţa de soluţionare aparţine instanţei .  Pentru a se dovedi faptul că , la depunerea cererii, soţii erau de acord asupra acestor aspecte, este recomandat să se autentifice o astfel de declaraţie. Este de asemenea indicat ca declaraţia să aibă un  conţinut generic, fără a se intra în amănunt cu privire la acordul concret al soţilor . Acest punct de vedere este util  pentru a le da posibilitatea să-şi poată modifica opţiunea iniţială, dacă vor dori, şi să o înlocuiască , la libera lor apreciere, cu o alta, până la momentul soluţionării cauzei . Important este exisţenta acordului soţilor, chiar dacă amănuntele acordului se schimbă pe parcurs. Ori, dacă acest acord poate fi schimbat şi după emiterea certificatului de divorţ, nu vedem de ce înlăuntrul termenului acordat, anterior soluţionării cererii de divorţ, nu s-ar putea schimba detaliile acordului. Convenţia  referitoare la aceste aspecte, în amănunt, cu detalii şi cuprinzând toate clauzele asupra cărora soţii au convenit,  se va încheia în forma autentică la termenul acordat pentru soluţionarea cererii, moment în care  soţii vor avea cu siguranţă un acord final şi eficient. Cererea se semnează de către soţi ( personal sau prin mandatar ) în faţa notarului public.      Dupa  primirea cererii, notarul acorda un termen de reflecţie de 30 de zile .  Acesta  nu va putea fi mai scurt de 30 zile calendaristice, insa, dacă soţii solicită ( sau dacă unul solicită şi celălalt este de acord ) termenul acordat va putea fi mai lung  de 30 de zile. Dacă termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare  se  acordă termen în prima zi lucrătoare care urmeaza.  Termenul  acordat  nu va putea fi prelungit  prin acordarea unui nou termen decât în cazul divorţurilor cu copii. Chiar şi în acest caz, al divorţului soţilor care au copii, acordarea unui nou termen  se poate face doar în mod excepţional, în două cazuri :-          în cazul în care soluţionarea cererii de divorţ nu este posibilă din cauză că  nu s-a primit raportul de anchetă psihosocială -          în cazul în care soluţionarea cererii de divorţ nu este posibilă  întrucât nu poate fi audiat minorul în vârstă de peste 10 ani din motive temeinice   In cazul  in care exista copii minori se va trimite autorităţii competente a efectua ancheta psihosocială o adresă prin care se solicită respectiva anchetă, comunicându-se termenul acordat pentru soluţionarea cauzei .   La termenul de soluţionare a cauzei notarul public verifica dacă:-  ambii soţi sunt prezenţi personal-  stăruie în divorţ - sunt de acord cu numele purtat după divorţ. -  îşi menţin celelalte declaraţii- işi pot  exprima consimţământul liber şi neviciat  ( cerinţa care se verifică atât la depunerea cererii cât şi la soluţionarea cauzei )-  niciunul nu este pus sub interdicţie (cerinţa care se verifică atât la depunerea cererii cât şi la soluţionarea cauzei )În cazul divorţului sotilor care au  copii  minori , notarul verifica dacă  se menţin cele convenite cu privire la copiii minori  sau, în cazul în care acordul existent în  momentul depunerii cererii s-a schimbat, dacă există un alt  acord  al soţilor cu privire la toate aspectele referitoare la copiii minori. Ceea ce este important este ca soţii să fie de acord  cu privire la cele 4 elemente pe care legea le impune : exercitarea autoritaţii părinteşti în comun, stabilirea locuinţei  copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu fiecare dintre  copii, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională ale copiilor Sunt de părere că, în cadrul termenului de reflecţie de 30 de zile , soţii îşi pot schimba decizia iniţială cu privire la toate aspectele legate de copiii minori . Deci, dacă în cerere s-a menţionat un anumit acord, dar soţii, prin decizia lor comună, au decis să îl modifice, fiind în continuare de acord asupra tuturor aspectelor, fără să existe vreo disensiune, notarul va putea ţine seama de acest ultim acord, pe care îl va consemna într-o convenţie autentică  al cărei număr se va trece în certificatul de divorţ . Faţă de aceasta, mai trebuie precizat şi faptul că acordul trebuie să fie considerat de catre autoritatea tutelara ca fiind în interesul minorului. Datele existente în cadrul referatului autorităţii tutelare trebuie să coincidă cu cele din ultimul acord al parinţilor. Deci, dacă soţii şi-au schimbat acordul în cadrul termenului de 30 de zile, notarul public va urmări ca elementele ultimului acord, a celui ce va fi consemnat în cadrul convenţiei, să fie cuprinse şi în raportul de anchetă psihosocială. În cazul în care raportul de anchetă psihosocială face referire la primul acord, cuprinzând date şi elemente diferite fată de  decizia finală a soţilor, notarul public va amâna soluţionarea cauzei şi va solicita modificarea raportului de anchetă psihosocială astfel încât acesta să coincidă  cu acordul final şi definitiv al soţilor. Pentru a nu îngreuna soluţionarea cauzei spuneam în prima parte a prezentului studiu că este indicat ca în cererea depusă la notar să nu se facă referire la datele concrete ale acordului, rezumându-ne doar la declaraţia părţilor  că există un asemenea acord. Acordul trebuie să îndeplinească în mod cumulativ toate condiţiile. Dacă soţii nu se înţeleg asupra unuia dintre  aspectele prevăzute de lege, competenţa de soluţionare aparţine instanţei   Tot in cazul divorţului sotilor cu copii minori  raportul de anchetă psihosocială  este obligatoriu. Cauza nu poate fi soluţionată, dacă există copii minori , în lipsa acestui raport .  Lipsa raportului  este motiv de amânare a soluţionării cererii la primul termen acordat ( sau la celelalte termene ) dacă  ambii soţi se prezintă personal, solicită un nou termen  şi declară că persistă în cererea de divorţ . Solicitarea soţilor precum şi declaraţia acestora trebuie să fie făcute în scris, în faţa notarului, fie printr-o declaraţie separată fie în cadrul încheierii de amânare . Legea cere ca raportul de anchetă psihosocială să stabilească compatibilitatea dintre interesul copiilor minori  şi doua dintre cele 4 elemente obligatorii ale acordului parinţilor: exercitarea în comun a autorităţii părinteşti şi stabilirea locuinţei copiilor după divorţ. Soluţia de respingere a cererii propusa de art 375 alin 2 coroborat cu art 376 alin 5 NCC  pare, din acest punct de vedere, aplicabilă numai dacă autoritatea tutelară constată că prin cele doua elemente ale acordului este prejudiciat minorul. Altfel spus, în cazul în care autoritatea tutelară constată că celelalte doua elemente ale acordului  ( respectiv modalitatea de păstrare a legăturilor cu minorul  şi modul de participare a părinţilor la cheltuielile de creştere a copiilor )  nu sunt în interesul minorilor, notarul public nu are obligaţia de a respinge cererea de divorţ, putând-o soluţiona.  Se pune întrebarea : care este soluţia corectă într-o asemenea situaţie ? Pe argumentul exlusiv de text al legii, ar fi posibilă soluţionarea cererii chiar şi în situaţia în care autoritatea tutelară ar constata că acordul soţilor referitor la modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu copilul sau la participarea soţilor la cheltuielile de creştere şi  educare ale minorilor  nu este în interesul minorilor. Pe argumentul de spirit al legii, având în vedere concepţia generală a codului de apărare a minorului  şi de primordialitate a interesului acestuia, credem că este mai corectă o soluţie în care întreg acordul soţilor, în privinţa tuturor celor patru elemente ale sale, trebuie să fie considerat de autoritatea tutelară ca fiind în interesul minorilor. Prin urmare, în cazul în care autoritatea tutelară, organ ce are posibilitatea să analizeze situaţia părinţilor şi a copiilor în amănunt, consideră că unul dintre elementele acordului nu este în interesul copiilor minori, notarul public  are obligaţia să respingă cererea.             O alta procedura obligatorie in cazul divorţului dintre sotii care au  copii  minori consta in  audierea minorului în vârstă de peste 10 ani,  procedura ce se consemneaza intr-un  proces verbal. Temeiul legal al audierii minorului îl reprezintă art 264 cod civil . Audierea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Părerea conform căreia audierea minorului nu este obligatorie în cazul procedurii notariale nu poate fi admisă întrucât legea vorbeşte despre "toate procedurile judiciare sau administrative" care implică reglementarea situaţiei minorului. Prin urmare, consider că  această ascultare este obligatorie, chiar dacă, să presupunem, în urma audierii va rezulta faptul că acordul părinţilor este în neconcordanţă cu dorinţa copiilor. În acest caz, având în vedere faptul că legea acordă o importanţă deosebită interesului superior al copilului, se va considera că notarul public nu este în masură să analizeze şi să soluţioneze respectiva cauză, fiind obligat să  respingă cererea şi să îndrume părţile la instanţa de judecată. Conform alin 1 al art 264 NCC, poate fi audiat şi minorul sub 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră  că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Având în vedere caracterul deplin consensual al divorţului prin procedura notarială, cred că nu este cazul aplicării acestui aliniat, prevederile sale fiind valabile  numai  în cazul unei "soluţionări" pe calea instanţei a divorţului cu copii minori . Conform alin 3 al art 264 NCC, orice copil poate cere să fie ascultat. Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată. Cred că această  prevedere legală poate fi aplicată, ea nefiind în contradicţie cu caracterul consensual al divorţului prin procedura notarială. La audierea minorului se va ţine seamă de trei aspecte :- Minorul va fi însoţit de ambii părinţi, care vor şi confirma identitatea minorului- Audierea minorului se va face în prezenţa ambilor părinţi - Declaraţia minorului se va consemna într-un proces verbal care va fi semnat de minor, de către părinţi şi de către notarul public. În cazul în care minorul nu poate semna, i se va putea aplica amprenta arătătorului de la mâna stângă. Părinţii vor confirma faptul că minorul nu poate semna şi vor arăta motivul pentru care copilul nu poate semna ( boală, neştiintă de carte, etc). Notarul , odată cu semnarea procesului verbal, va atesta şi cele declarate de părţi. Dreptul minorului de a fi ascultat presupune, conform alin 2 al art 264 NCC, următoarele :- De a cere şi de a primi orice informaţie - De a-şi exprima opinia - De a fi informat cu privire la consecinţele care decurg din opinia sa- De a fi informat asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte La termenul stabilit pentru solutionarea  desfacerii casatoriei, notarul public încheie o convenţie în forma autentică, semnată de ambii soţi, în care aceştia îşi vor consemna acordul cu privire la cele 4 elemente esenţiale, necesar a fi îndeplinite cumulativ, cu privire la copiii minori . Prin "copii minori" se inţelege :-          Copiii rezultaţi din căsătorie, născuţi sau adoptaţi de către ambii soţi. -          Copiii comuni ai ambilor soţi, rezultaţi din afara căsătoriei (este cazul în care soţii au convieţuit anterior încheierii căsătoriei, iar din convieţuirea lor au rezultat copii; nu se includ în această categorie copiii din afara căsătoriei ai fiecărui soţ personal )Dacă, la termenul fixat,  soţii se prezintă şi stăruie la divorţ, exprimându-şi consimţământul liber şi neviciat la aceasta, dacă au fost îndeplinite, după caz, toate procedurile menţionate anterior, dacă sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile legale, se consemnează totul în încheierea de admitere a cererii şi se emite certificatul de divorţ.Odata cu emiterea  acestuia casatoria se considera a fi fost desfacuta.
                                    **********
Odata  desfacuta casatoria  prin procedura administrativa sau  notariala  se poate trece la  lichidarea regimului matrimonial pe care sotii l-au avut in timpul casatoriei si la impartirea bunurilor comune. Despre  toate acestea  vom discuta intr-o postare urmatoare.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA




13. PROBA TESTAMENTULUI - Dec 11, 2012 4:28:00 PM



Modalităţile de probare a existenţei unui testament este stabilită de art 1037 NCC.
Primul aliniat al articolului citat precizează că acela care pretinde un drept " ce se întemeiază pe un testament trebuie să dovedească  existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege".
Cel de-al doilea aliniat al art 1037 NCC prevede posibilitatea dovedirii valabilităţii formei  şi cuprinsul testamentului prin orice mijloc de probă în cazul în care "testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră, ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului fie în timpul vieţii sale , însă fără ca acesta să fi cunoscut  dispariţia"
Textul  analizat are mari implicaţii în procedura notarială. Astfel, notarul public ca şi organ instrumentator al procedurii succesorale notariale, va fi pus în situaţia de a stabili transmiterea patrimoniului unui defunct având la baza testamentul acestuia. Sub nici un motiv, procedura succesorală notarială  şi transmiterea testamentară a patrimoniului succesoral nu vor putea avea la baza altceva decât înscrisul care cuprinde dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului, indiferent de forma sa, olografă, autentică sau privilegiată. Notarul public este de asemenea chemat să verifice şi să se pronunţe cu privire la valabilitatea testamentului  din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale acestuia.   Numai în cazul în care, pe motiv de dispariţie a testamentului din cauzele menţionate la alin 2 al articolului discutat, notarul public va putea dezbate şi soluţiona cauza succesorală având la bază sentinţa civilă prin care se constată conţinutul şi valabilitatea formei testamentului. Având însă în vedere că o asemenea cauză este strict de competenţa instanţei, probabilitatea ca moştenitorii să se adreseze notarului public în vederea dezbaterii moştenirii, ulterior obţinerii unei asemenea hotărâri judecătoreşti este mică. Cert este faptul că , în cazul în care  succesibilii  îşi întemeiază cererea pe prevederile unui testament a cărui existenţă n-o pot proba în faţa notarului public prin prezentarea fizică a înscrisului respectiv, posibilitatea legală pe care o are notarul este de a suspenda cauza în temeiul art 75 lit b din legea 36/1995 şi de a îndruma părţile să se adreseze instanţei de judecată.
Remarcăm, în privinţa alin 2 al art 1037 NCC, trei aspecte care necesită discuţie :
In primul rând, aplicarea sa este posibilă numai în acea situaţie în care testamentul a existat, în mod fizic, fiind constatat printr-un înscris întocmit într-una dintre formele cerute de lege, înscris care la un moment dat a dispărut. Formula folosită este "valabilitatea formei  şi cuprinsul testamentului". Prin urmare, nu se  va putea face cere aplicarea acestui articol pentru cazul în care se pretind drepturi rezultând dintr-un testament care nu a fost întocmit într-una dintre formele prescrise de lege, îmbrăcând în primul rând  forma scrisă. Nu se va putea accepta proba întemeiată pe prevederile art 1037 alin 2 NCC dacă se va solicita aprecierea ca valabil a unui aşa-zis testament întocmit în formă verbală, prin înregistrarea vocii testatorului pe  un dispozitiv audio sau video. De asemenea va fi inaplicabil art 1037 alin 2 şi în cazul în care se invocă prevederile unui testament invalid pentru vicii de formă, probatoriul permis de lege nefiind utilizabil pentru acoperirea viciilor de formă ale testamentului . Repetăm, proba care va incumba reclamantului va trebui să facă referire atât la conţinutul actului cât şi la încheierea sa valabilă, într-una dintre formele prevăzute de lege.
In al doilea  rând, trebuie să vorbim desprecauzele dispariţiei testamentului. Astfel,  dispariţia testamentului poate fi motivată  atât de intervenţia  fortei majore sau a cazului fortuit cât şi prin fapta unui terţ, indiferent dacă acesta are sau nu calitatea de succesibil.  Vom analiză cazul fortuit şi forţa majoră prin prisma definiţiilor date de art 1351 NCC. Astfel cazul fortuit va fi acel eveniment care nu putea fi prevăzut şi nici impiedicat de cel care îl invoca , iar forţa majoră va fi acel eveniment  extern, imprevizibil, inevitabil şi invincibil . Calitatea de "terţ" se apreciază în funcţie de testator, iar nu în funcţie de beneficiarii testamentului, prin urmare vom include în această categorie pe orice persoană în afara celui care a întocmit testamentul. Nu are importanţă dacă fapta a fost săvârşită cu rea credinţă, important este ca ea să fi avut drept consecinţă dispariţia testamentului. Dispariţia testamentului, ca urmare a faptei săvârşite de către un succesibil, cu rea credinţă, este temei al intervenţiei nedemnităţii judiciare în conformitate cu prevederile art 959 alin 1 lit b NCC, putându-se solicita declararea acesteia dacă este cazul.  În analiza prevederii legale de faţă, însă, nu va avea importanţă buna sau reaua credinţă a celui care a determinat dispariţia.
In al treilea  rând este necesar să discutăm asupra cunoaşterii de către testator a dispariţiei testamentului, în cazul în care respectiva dispariţie s-a produs în timpul vieţii sale. Nu contează care a fost cauza dispariţiei, dar , dacă ea s-a produs înainte de decesul testatorului  şi a fost cunoscută de acesta,  aşa-zişii beneficiari ai testementului nu se vor putea prevala de prevederile art 1037 alin 2 NCC. Justificarea acestei prevederi stă în aceea că, odată cunoscută dispariţia testamentului  de către testator, acesta ar fi avut posibilitatea să-l refaca dacă ar fi dorit aceasta. Practic, dispariţia testamentului cunoscută de către testator şi nerecuperata de el prin întocmirea unui nou testament va opera ca şi o revocare a testamentului respectiv. Numai dispariţia testamentului produsă în timpul vieţii acestuia şi  necunoscută de către testator  va atrage aplicarea alin 2 al art. 1037 NCC.
          Înainte de a finaliza discuţia asupra acestui articol, trebuie să mai analizăm în ce măsura prevederile sale sunt aplicabile situaţiei în care testamentul nu a dispărut în întregul său, ca şi act juridic, însă o parte din prevederile sale au fost alterate, au devenit imposibil de dovedit din aceleaşi motive, respectiv forţa majoră, caz fortuit  sau fapta unui terţ. Ne putem afla în această situaţie atunci când textul testamentului a fost şters din cauze naturale sau prin fapta unui terţ, indiferent dacă acesta a fost de bună sau de rea credinţă . Este foarte important să dăm o soluţie acestei ipoteze, întrucât ea poate avea o multitudine de implicaţii practice. Sunt de părere că  noţiunea de dispariţie nu trebuie privită numai cu referire la dispariţia fizică a întregului act. În aceeaşi notiune putem încadra şi dispariţia unor clauze conţinute în testament, cauzată de aceleaşi evenimemte prevăzute de lege . Prin urmare, consider că şi în situaţia în care o parte a testamentului s-a distrus sau a dispărut, administrarea probelor  în temeiul art 1037 NCC este posibilă, până la dovedirea întregului conţinut al acestuia . Soluţia contrară ar da posibilitatea ca , în cazul alterării conţinutului unui testament, în mod parţial ,  beneficiarii  ale căror drepturi nu pot fi desluşite cu precizie să nu-şi poată valorifica respectivele drepturi, ceea ce ar creea în ultimă instanţă o gravă inechitate .
          Prin urmare, concluzionăm : regula în materia probei testamentului este cea stabilita de alin 1 al art 1037 NCC, respectiv prezentarea fizică a înscrisului care cuprinde testamentul, întocmit într-una din formele cerute de lege.
Excepţia de la această regulă o reprezintă alin 2 al art 1037 care permite dovedirea existenţei testamentului, a conţinutului acestuia şi a valabilităţii sale în privinţa formei, prin orice mijloc de probă, în caz de dispariţie a testamentului, pentru motivele pe care le-am arătat şi cu circumstanţierile despre care am vorbit mai sus. 

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA





14. CONTINUTUL TESTAMENTULUI - Dec 4, 2012 3:53:00 PM


Este stabilit, în principiu, de prevederile art 1035 NCC. Conform primei teze a acestui articol, principalul obiect al testamentului se refera la aspectul patrimonial, respectiv la modalitatea de transmitere a patrimoniului testatorului, în tot sau în parte, către anumiţi legatari, desemnaţi direct sau indirect. În continuare, art. 1035 NCC prevede că alături de legate sau chiar în lipsa lor, testamentul poate să cuprindă dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, precum şi orice "alte dispoziţii care produc efecte după decesul testatorului". Redactarea textului este, după cum se vede, permisivă, iar enumerarea făcută este una enunţiativă iar nu limitativă. Conţinutul testamentului trebuie apreciat avându-se în vedere şi alte dispoziţii legale. Astfel, celor enumerate enunţiativ de art 1035 NCC li se pot adăuga şi următoarele : -         Dispoziţii referitoare la propriile funeralii  şi  cu privire la trupul sau după moarte, conform reglementărilor art. 80 NCC-         Dispoziţii referitoare la prelevarea organelor şi ţesuturilor corpului sau după moarte, conform reglementărilor art. 81 NCC-         Desemnarea unui tutore al copiilor săi în temeiul art 114 NCC-         Recunoaşterea unui copil în conformitate cu prevederile art 416 NCC, recunoaştere care  odată făcută este irevocabilă în temeiul art 416 alin 3 NCC-         Interdicţia înstrăinării unui bun care face obiectul legatului, cu respectarea prevederilor art 627 NCC. Astfel, va fi necesar ca termenul pentru care este stabilită interdicţia să nu fie mai mare de 49 de ani, curgerea lui începând din momentul transmiterii dreptului, respectiv din momentul deschiderii moştenirii. În acelaşi timp, este necesar că interdicţia să fie justificata de un interes  "serios şi legitim", lipsa acestuia putând determina nulitatea respectivei prevederi testamentare -         Împuternicirea unei persoane, în temeiul art 792 şi urm  NCC, în vederea administrării unui bun, mai multor bunuri sau  a unei mase patrimoniale. Este vorba practic despre numirea unui administrator al bunurilor altuia, administrator care , pentru a opera respectiva dispoziţie testamentară, trebuie să accepte această calitate. Textul art 792 NCC  foloseşte termenul de "legat" iar nu pe cel de "testament" pentru a desemna, alături de convenţie,  modalitatea juridica prin care administratorul este împuternicit. Cred că acesta este un aspect terminologic fără implicaţii în materia pe care o studiem , legiuitorul preferând termenul de "legat" probabil datorită conţinutului patrimonial  al instituţiei reglementate. Având în vedere, însă, definiţia legatului data de art 986 NCC  precum şi definiţia  testamentului data de art 1034 NCC,   sunt de parere că, de fapt, termenul de "testament" ar fi fost cu mult mai potrivit  decât cel de "legat" pe care l-a folosit legiuitorul .
Concluzia este că testamentul reprezintă un act juridic complex, care poate cuprinde o multitudine de dispoziţii  al căror factor comun  este că ele reprezintă ultima voinţă a testatorului şi că sunt legate de momentul decesului său. Fiecare dispoziţie cuprinsă în testament are propriul său regim juridic , validitatea fiecareia  fiind apreciată  în funcţie de reglementările căreia îi este supusă. Practic, dispoziţiile testamentare sunt independente unele de altele, validitatea sau nevaliditatea unei ori a alteia neînfluenţând valabilitatea celorlalte.   În cazul în care,însă, valabilitatea testamentului este contestată din cauză neîndeplinirii condiţiilor de formă cerute ad validitatem, aceasta se va răsfrânge asupra întregului conţinut al testamentului, asupra tuturor prevederilor sale, indiferent de conţinutul lor.De exemplu, dacă un minor  sau o persoană lipsita de capacitate de exerciţiu va întocmi un testament care va cuprinde dispoziţii referitoare la transmiterea patrimoniului său în momentul decesului, realizând în acest fel o liberalitate, asemenea prevedere va fi lovita de nulitate absolută întrucât aceste persoane nu pot dispune prin liberalităţi conform prevederilor art 988 NCC. Dacă, însă, aceeaşi persoană  va dispune pentru momentul decesului său cu privire la corpul său şi la propriile funeralii, cu condiţia să existe şi consimţământul  scris al părinţilor sau tutorelui, o asemenea dispoziţie testamentară va putea fi considerată ca valabilă , nefiind influenţată de invalidarea celorlalte prevederi ale  testamentului.  De asemenea, în cazul în care un testament conţine legate care, la momentul deschiderii moştenirii, sunt considerate ineficiente sau caduce, alături de o declaraţie de revocare a unui alt testament, aceasta din urma nu va fi afectata de ineficienta legatelor şi va produce efectele juridice proprii. Dacă , însă, un testament  olograf va fi invalidat întrucât  nu a fost scris de mâna testatorului  toate prevederile testamentului vor fi ineficiente, indiferent de obiectul lor. Definirea testamentului  independent de definiţia dată legatului, stabilirea conţinutului testamentului, identificarea acestuia ca şi act juridic  care poate cuprinde sau nu legate dar care în mod obligatoriu trebuie să cuprindă dispoziţii de ultimă voinţă ale persoanei referitoare la  momentul decesului său, determină o  tratare a tandemului "legat - testament" după formula "parte - întreg", în care legatul reprezintă partea, elementul care poate sau nu să fie cuprins în întreg, respectiv în actul juridic denumit generic testament. Din acest punct de vedere actuală reglementare este cu mult mai explicită, făcând în mod clar distincţia între legat şi testament, lucru care în practică se va dovedi benefic.


DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


15. TESTAMENTUL - definitie si caractere juridice - Nov 25, 2012 4:50:00 PM


1. DEFINITIE
Testamentul - ca si act care sta la baza transmisiunii testamentare a mostenirii -  este definit in art 1034 NCC  ca fiind "actul unilateral, personal si revocabil, prin care o persoana, numita testator, dispune, in una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cand nu va mai fi in viata."
2. CARACTERE JURIDICE
Din analiza definitiei legale a testamentului rezulta caracterele juridice ale acestuia, elemente foarte importante pentru practica notariala  intrucat, in ansamblul lor, fac din testament un act juridic special, supus unor conditii de fond si de forma specifice, derogatorii sub multe aspecte de la dreptul comun.Este un act juridic unilateral. Testamentul este un act juridic intrucat presupune o manifestare de vointa  facuta in scopul de a produce efecte juridice  si este unilateral intrucat presupune numai manifestarea de vointa a autorului sau. Din acest punct de vedere, testamentului ii sunt aplicabile si precederile art 1324-1325 NCC care reglementeaza actul juridic unilateral. Fiind un act juridic, testamentul trebuie sa indeplineasca toate conditiile de fond cerute pentru valabilitatea actelor juridice. In plus, in masura in care va contine unul sau mai multe legate - si trebuie sa recunoastem ca cea mai mare parte a testamentelor contin cel putin un legat - testamentul va trebui sa indeplineasca si conditiile cerute de lege pentru liberalitati. Manifestarea de vointa  apta de a produce efecte juridice este  cea a testatorului, fara a avea vreo importanta manifestarea de vointa ulterioara a beneficiarilor testamentului. Este un act juridic personal. Aceasta inseamna ca testamentul nu poate fi intocmit decat  de catre parte personal, fara a se admite  reprezentarea. Intelegem prin aceasta ca testamentul nu se va putea incheia prin intermediul unui mandatar, al unui reprezentant legal  sau al unui avocat. Manifestarea de vointa trebuie sa fie  obligatoriu a partii, exprimata personal, intr-una dintre formele prevazute de lege. Caracterul personal al testamentului se justifica prin importanta pe care acesta o are precum si prin consecintele pe care le implica. Astfel, avand in continutul sau dispozitii de ultima vointa ale autorului, se vrea ca acestea sa fie conforme cu vointa interna a celui care incheie actul  si sa reprezinte exact ultimele sale dorinte. Ori, pe de o parte, se presupune ca un reprezentant poate, voit sau nu, sa altereze vointa testatorului sau sa incheie actul necunoscand in totalitate vointa acestuia si , pe de alta parte, se poate presupune deasemenea ca in intervalul de timp scurs intre momentul acordarii puterii de reprezentare si momentul incheierii efective a unui testament  dorintele testatorului sa se modifice. Este un act juridic individual. Aceasta este o caracteristica ce rezulta atat din caracterul personal al testamentului cat si din prevederile art 1036 NCC. Astfel, este interzis sub sanctiunea nulitatii absolute, ca doua sau mai multe persoane  sa-si  afirme dispozitiile de ultima vointa prin acelasi act, indiferent daca testeaza una in favoarea celeilalte sau in favoarea unui tert. In reglementarea actuala aceasta interdictie poarta denumirea de "testament reciproc", denumire care poate genera anumite confuzii.   Nu este vorba de reciprocitatea dispozitiilor testamentare, in sensul ca partile dispun una in favoarea celeilalte , ci numai de  existenta unor dispozitii testamentare apartinand a doua sau mai multe persoane si care sunt facute prin intermediul aceluiasi act, a aceluiasi inscris. Prin urmare, vor fi permise orice dispozitii testamentare cu caracter de reciprocitate, daca sunt facute prin acte diferite. Nu va fi admisa, insa,  sub nici un motiv, incheierea unui singur act care sa contina dispozitii testamentare  ale mai multor persoane, indiferent de beneficiarul acestora. Sanctiunea nulitatii absolute trebuie sa reprezinte un impediment insurmontabil  la autentificarea unui asemenea testament, putand determina, in cazul in care partile insista  in solicitarea lor, respingerea actului in conformitate cu prevederile art 6 din legea 36/1995. Nu va fi admis deasemenea nici ca temei al transmisiunii mostenirii un testament continand dispozitii de ultima vointa  a doua sau mai multe persoane manifestate in cadrul aceluiasi act, indiferent daca imbraca forma testamentului olograf, autentic sau privilegiat. Este un act revocabil. Caracterul revocabil este de esenta testamentului.  Autorul sau poate, pana in ultima clipa a vietii sale, sa  modifice sau sa  revoce  testamentul pe care l-a incheiat. O persoana  poate, in timpul vietii sale, sa intocmeasca , sa modifice sau sa revoce, ori de cate ori doreste,  testamentul sau. Fiind un act juridic unilateral, ale carui consecinte juridice se vor produce abia in momentul mortii persoanei, fara a avea deci nici o implicatie  asupra  circuitului juridic atata vreme cat testatorul este inca in viata, revocarea testamentului  nu poate prejudicia pe nimeni  si nu poate constitui un abuz din partea celui care o face.  Revocarea testamentului reprezinta deasemenei un act juridic unilateral, implicand numai manifestarea de vointa a testatorului  si avand de indeplinit toate conditiile de fond necesare pentru valabilitatea oricarui act juridic .  Orice renuntare la dreptul de a revoca testamentul, declararea acestuia ca irevocabil  precum si orice clauza sau conventie avand ca obiect punerea testatorului in imposibilitatea de a revoca un testament vor fi lovite de nulitate absoluta, norma incalcata avand caracter imperativ. Impiedicarea unei persoane in a-si revoca testamentul reprezinta , conform art 959 lit c NCC, unul dintre motivele pentru care poate interveni nedemnitatea judiciara.   Normele legale de care este guvernata revocarea testamentului sunt cele ale art 1051-1053 NCC. Exista, cu toate acestea, o exceptie de la caracterul revocabil al testamentului, dar nu in privinta tuturor dispozitiilor cuprinse in el, ci numai in privinta acelor dispozitii testamentare prin care este recunoscut un copil . Astfel, in temeiul art 416 alin 3 NCC, acea dispozitie testamentara prin care este recunoscut un copil este irevocabila. Este un act de dispozitie. Aceasta caracteristica este proprie testamentului cel putin in privinta legatelor  care sunt acte juridice cu titlu gratuit, mai precis liberalitati,  prin care se diminueaza un patrimoniu si se imbogateste un altul, fara primirea unui contraechivalent. In sustinerea tezei  se poate aduce in primul rand argumentul de text care  foloseste termenul "dispune"  susceptibil a fi inteles  in primul rand prin componenta sa de "act de dispozitie" si in al doilea rand prin componenta sa de "prevedere", "hotarare", "decizie".  Recunoscand testamentului aceasta caracteristica  suntem obligati sa-l  tratam, in materia conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca referitor la consimtamant, capacitate si cauza  intocmai ca si pe toate celelalte acte de dispozitie. Este un act juridic solemn.   Codul civil permite testatorului incheierea actului sau numai in formele permise de lege. Este adevarat ca limitele legale  sunt destul de permisive, dand posibilitatea testatorului sa-si exprime vointa in diverse forme, in functie de posibilitatile pe care le are si de conditiile in care actioneaza. Este la fel de adevarat ca exista si textul art 1050 NCC referitor la conversia testamentului  nul pentru vicii de forma. Deducem deci ca forma solemna, a carei nerespectare este sanctionata cu nulitatea absoluta a actului, este prevazuta de lege in scopul de a apara exprimarea vointei testatorului, iar nu in scopul de a-i restrange posibilitatile de manifestare. Este un act juridic pentru cauza de moarte. Caracteristica pe care o discutam este continuta in ultima parte a art. 1034 NCC, folosindu-se expresia "pentru timpul cand nu va mai fi in viata". Avem in vedere, in analiza pe care o facem, momentul la care testamentul isi va produce efectele, respectiv data deschiderii mostenirii. Aprecierea valabilitatii testamentului se va face in functie de momentul incheierii sale intrucat acesta este momentul in care a fost exprimata vointa testatorului si, prin urmare, toate conditiile de fond si de forma necesare se vor analiza bazandu-ne pe momentul intocmirii testamentului. Efectele menifestarii de vointa se vor produce insa numai dupa momentul dechiderii mostenirii, transferurile patrimoniale operand numai in acel moment. Prin urmare, legaratii nu vor avea nici un drept asupra bunurilor cuprinse in testament atata vreme cat testatorul este in viata, acesta pastrandu-si integral toate drepturile sale asupra bunurilor respective. Tocmai de aceea instrainarea bunurilor cuprinse in testament este considerata de art 1068 alin 2 NCC drept revocare voluntara a legatului. Aceasta caracteristica a testamentului se afla la baza caracterului revocabil al  acestuia, producerea efectelor juridice fiind legata numai de momentul deschiderii mostenirii, respectiv al decesului persoanei . Pana la acest moment, avand in vedere lipsa efectelor juridice, o persoana va putea oricand modifica sau revoca testamentul deja intocmit. Producerea efectelor testamentului dupa decesul testatorului este clar si expres prevazuta in ultima parte a art 1035 NCC  care stabileste, principial , continutul testamentului, intr-o enumerare enuntiativa iar nu limitativa  incheiata cu sintagma "si alte  dispozitii care produc efecte dupa decesul testatorului".  Trebuie sa mai facem precizarea ca , datorita acestei caracteristici pe care o are, testamentul nu va putea cuprinde clauze care sa fie executate in timpul vietii testatorului. Astfel, nu se vor admite  dispozitii  de tipul " las averea mea legatarului, cu conditia ca acesta sa ma intretina pe toate durata vietii mele" , sau " las imobilul legatarului cu conditia ca acesta sa plateasca ratele aferente cumpararii acestuia incepand de azi si pana la momentul achitarii integrale". Asemenea clauze , chiar daca sunt executate  de legatar, in afara de feptul ca  se opun caracterului de act pentru cauza de moarte al testamentului, reprezinta conventii  referitoare la o mostenire nedeschisa inca, autorul  promitand practic sa transfere drepturile eventuale constand in mostenirea sa, nedeschisa inca, in schimbul contraprestatiilor legatarului, efectuate inca din timpul vietii testatorului.

                                     DANIELA NEGRILA

                                     Notar public coordonator

                                     Birou Notarial CONCORDIA


16. INTRODUCERE IN STUDIUL TESTAMENTULUI - Nov 19, 2012 3:40:00 PM




Moştenirea unui defunct se poate transmite către persoanele chemate să o culeagă atât în temeiul legii cât şi în temeiul unui testament. Dacă în prima  situaţie, fundamentul vocaţiei succesorale îl reprezintă legea, cu regulile ei clare, în cea de-a doua situaţie baza  vocaţiei succesorale o reprezintă voinţa defunctului  exprimată printr-un testament. Art.955 NCC stabileşte în mod clar care sunt cele două feluri ale moştenirii : legală şi testamentară. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol reglementează faptul că moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, adică faptul că patrimoniul unui defunct se poate transmite în parte pe calea moştenirii legale şi , în parte , pe calea moştenirii testamentare. Prin urmare, concluzia este  că patrimoniul unui defunct se va putea transmite  fie pe calea moştenirii legale, fie pe calea moştenirii testamentare fie pe calea unei transmisiuni mixte, guvernată atât de principiile legale cât şi de voinţa de-cujus-ului. Este foarte interesant de analizat textul art 955 alin 1 NCC. Acesta spune că  "patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament". Pare, la o primă analiză, că primordial pentru devoluţiunea succesorală  este voinţa defunctului, transmiterea pe cale legală a moştenirii fiind posibilă numai dacă autorul nu a dispus altfel prin testament.  În principiu, acest lucru este corect. Numai că legea obligă la respectarea anumitor reguli în privinţa transmiterii patrimoniului pentru cauză de moarte. Astfel, orice persoană va avea libertatea să dispună în orice mod de bunurile sale, fără nici o oprelişte, numai că, la momentul transmiterii patrimoniului prin moştenire, voinţa autorului acesteia va fi cenzurată prin intervenţia unor norme legale imperative. Prin urmare, putem vorbi de o reglementare cu caracter de principiu care statuează faptul că: Primordial în cadrul tansmisiunilor de mortis causa  este voinţa defunctului, subordonată, din anumite puncte de vedere, legii. Primordial va fi deci transmisiunea patrimoniului pe calea moştenirii testamentare, dacă autorul moştenirii a lăsat un testament şi dacă prevederile acestuia nu încalcă normele legale imperative.În cazul în care autorul  moştenirii nu a lăsat un testament, patrimoniul acestuia se va transmite după regulile devoluţiunii succesorale legale. Acest articol are, după parerea mea, un rol avangardist. Evoluţia  economică şi socială va învăţa pe membrii societatii  să apeleze din ce în ce mai mult la mijloacele pe care legea le pune la dispoziţie  pentru a determina , prin voinţă proprie, modul de transmitere a  patrimoniului după moartea autorului. Trebuie să învăţăm şi să folosim în practică noile instituţii pe care actuală reglementare ni le pune la dispoziţie. Astfel, folosind cadrul general, regulile generale ale moştenirii, instituţiile fundamentale, clasic existente şi recunoscute, va trebui să îndrumăm părţile solicitante ale actelor notariale către instituţiile nou create  şi către cele mai puţin uzitate  în trecut. Astfel, este de aşteptat ca în viitor  acte de tipul substituţiilor fideicomisare, partajelor de ascendent, testamentelor cuprinzând clauze complexe  (exheredari, numiri de executor testamentar, etc,), să devina acte curente practicate în activitatea notarială. Reglementările legale pot cunoaşte schimbări în timp. Principiile rămân. Este important să recunoaştem existenţa unui asemenea principiu, astfel cum l-am enunţat mai sus. Care va fi evoluţia legislativa pe care el se va grefa, este o chestiune ce va fi obligatoriu determinată de evoluţia socială şi economică. 

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


17. CARACTERUL TRANSLATIV DE DREPTURI AL VANZARII - Sep 12, 2012 3:12:00 PM


           Caracterul translativ de  proprietate  al vanzarii  rezulta din insasi definitia legala a acesteia, cuprinsa in art. 1650 NCC : “vanzarea este contractul prin care  vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita cumparatorului proprietatea unui bun”.  Este  o caracteristica ce  priveste insasi esenta  contractului de vanzare, in aceeasi masura in care esential este si caracterul oneros al acestuia.  Analizand  fondul contractului de vanzare,  extragem doua  elemente care il definesc in mod  special si obligatoriu: faptul ca vanzatorul transmite proprietatea unui bun – deci caracterul translativ de proprietate – si faptul ca acest transfer  se face in schimbul unui pret – deci caracterul oneros al contractului de vanzare .             Transferul proprietatii bunului ce face obiectul unui contract de vanzare este insusi interesul urmarit de cumparator  atunci cand incheie actul juridic respectiv,  tot asa cum primirea pretului este interesul urmarit de vanzator, ceea ce leaga  fara echivoc caracterul translativ de proprietate  de  caracterul  oneros  al vanzarii,  cele doua aspecte astfel evidentiate reprezentand  avantajele reciproce pe care partile  urmaresc sa si le procure .            Prin  urmare, atunci cand vorbim  despre caracterul translativ de proprietate al vanzarii trebuie sa  avem in vedere faptul ca el este de esenta acestui contract, definindu-l in mod obligatoriu.  In lipsa lui nu se mai poate vorbi despre o vanzare, regimul juridic aplicabil respectivului  contract  modificandu-se  substantial.  Dispozitiile  art. 1673 NCC  considera transferul proprietatii bunului vandut drept una dintre obligatiile vanzatorului, pe care o reglementeaza in mod imperativ.             Obisnuit este sa  vorbim despre caracterul “translativ de proprietate”al vanzarii, insa, avand in vedere prevederile aliniatului  2 al art.  1650 NCC care stipuleaza expres faptul ca “poate fi transmis prin vanzare un dezmembramant al  dreptului de proprietate sau orice alt  drept” suntem obligati sa recunoastem mai degraba ca vanzarea este un contract translativ de drepturi, fara a mai limita transferul doar la dreptul de proprietate. O astfel de abordare este cu mult mai exacta si mai corecta prin prisma  actualei reglementari , dar, in virtutea obisnuintei si datorita faptului ca cel mai adesea in urma vanzarii ceea ce se transmite este dreptul de proprietate, vom folosi sintagma obisnuita si ne vom referi la caracterul translativ de proprietate al vanzarii. Vom intelege, insa, prin aceasta,  notiunea corecta, aceea ca vanzarea este un contract translativ de drepturi.  Aliniatul 3 al art. 1673 NCC ne ajuta in aceasta practica, statuand  ca “dispozitiile  referitoare la transmiterea proprietatii se aplica in mod corespunzator si atunci cand prin vanzare se transmite un alt drept real decat dreptul de proprietate”. Nu are  importanta daca, in anumite cazuri, legea leaga transferul efectiv al proprietatii de efectuarea  anumitor formalitati, de  respectarea unor reguli, de indeplinirea unor conditii sau de trecerea unui termen. Caracterul translativ de proprietate al vanzarii nu este cu nimic stirbit  de aceste reglementari speciale care, ca si in materia consensualismului,  nu au alt rol decat acela de a asigura stabilitatea  si siguranta circuitului juridic civil.  In plus,  la o analiza atenta,  observam ca toate aceste reguli se refera numai la momentul  in care opereaza transferul dreptului de proprietate, apropiindu-l sau distantandu-l  de data incheierii contractului,  in functie de  respectarea anumitor prevederi imperative ale  legii.  Nici una dintre reglementarile legale care, fie amana transferul proprietatii la o data ulterioara incheierii contractului,  fie  conditioneaza acest transfer de  indeplinirea  anumitor conditii, nu neaga pe fond caracterul translativ de proprietate al vanzarii.  In esenta,  chiar si atunci cand transferul proprietatii se realizeaza numai  dupa indeplinirea anumitor  formalitati, cu respectarea anumitor reguli, dupa trecerea unui termen, etc, temeiul acestui transfer il reprezinta tot contractul de vanzare incheiat, fara de care  respectivele  conditii, singure,  nu  ar putea produce nici o consecinta juridica si nu ar  determina in nici un caz vreun transfer  de proprietate. Chiar si atunci cand, fiind  nesocotite  astfel de norme,  proprietatea nu se transfera catre cumparator,   nu se poate vorbi de pierderea caracterului translativ de proprietate al vanzarii ci numai de neindeplinirea conditiilor legale pentru ca aceasta proprietate sa se transfere.  Cata vreme transferul proprietatii este interesul urmarit de parti reprezentand, in ultima instanta,  insasi cauza actului juridic, suntem obligati sa recunoastem caracterul transaltiv de drepturi al vanzarii, indiferent de conditiile sau modalitatile in care el se petrece. Prin urmare, ori de cate ori vom discuta, in cele ce urmeaza, de acele situatii particulare in care proprietatea nu se transfera odata cu momentul incheierii contractului, ele vor fi tratate  ca si conditii ale realizarii transferului dreptului de proprietate, iar nu ca exceptii sau abateri de la acesta.             Radacina  analizei caracterului  translativ de proprietate al vanzarii  o reprezinta prevederea din art. 1273 alin 1 NCC care spune ca “drepturile reale se  constituie si se transmit prin acordul de vointa al partilor”,  a carei aplicare particulara o regasim in  dispozitiile art. 1674 NCC  conform careia “proprietatea se stramuta de drept cumparatorului din momentul incheierii contractului”.      Regula  esentiala pe care o desprindem  de aici este  ca transferul dreptului de proprietate se face inca din momentul  incheierii contractului de vanzare,  exprimata in literatura juridica sub sintagma “transferul imediat al dreptului de proprietate” .  Este o regula fireasca, imprimata vanzarii  ca urmare a interesului urmarit de parti la incheierea contractului.  Tot asa cum este nevoie ca simpla intelegere intervenita intre parti sa dea nastere contractului – motiv pentru care vorbim de caracterul consensual al vanzarii – este  necesar ca, odata incheiat contractul, sa  poata opera transferul dreptului de proprietate, in principiu in mod liber si neingradit, astfel incat  finalitatea actului juridic sa fie realizata iar scopul urmarit de parti sa fie indeplinit. Intalnim in legislatia civila, insa, anumite prevederi care conditioneaza transferul dreptului de proprietate de efectuarea  anumitor formalitati, de respectarea unor anumite forme sau de implinirea unui termen. Toate acestea sunt, asa cum am mai spus, dictate de interesul pastrarii sigurantei circuitului juridic civil. Ele reprezinta o forma delicata de coercitie, determinand partile ca, acolo unde obiectul vanzarii se situeaza in  zone de o mare importanta practica, sa  respecte anumite reguli in lipsa carora dreptul nu se poate transmite de la vanzator la cumparator. Este un echivalent a ceea ce spuneam si in materia caracterului consensual al vanzarii, in sensul ca exista situatii juridice in care legiuitorul prefera asigurarea sigurantei circuitului juridic civil in locul mobilitatii acestuia si, pentru  aceasta, instituie anumite reguli pe care partile, pentru a-si vedea implinit interesul,  trebuie sa le respecte. Vom analiza in cele ce urmeaza care sunt situatiile in care transferul proprietatii nu are loc in chiar momentul incheierii contractului de vanzare ci ulterior, in functie de indeplinirea  unor conditii pe care legea le cere in mod imperativ si absolut . Pentru  imbunatatirea analizei le vom denumi situatii in care transferul proprietatii este conditionat.1. Atunci  cand obiectul contractului este un drept real ce poarta asupra unui imobil tabular transferul dreptului de proprietate are loc numai prin inscrierea in cartea funciara, efectuata in baza actului justificativ.  Regula  aceasta este stabilita prin aplicarea mai multor dispozitii legale. In primul rand, art.  1676 NCC prevede ca “in materie de vanzare de imobile, stramutarea proprietatii de la vanzator la cumparator este supusa dispozitiilor de carte funciara”.  In plus,  art. 885 NCC stipuleaza ca “drepturile reale asupra  imobilelor cuprinse in cartea funciara se dobandesc, atat intre parti cat si fata de terti, numai prin inscrierea lor in cartea funciara”, iar  art. 888 NCC statueaza cu titlu de principiu ca “inscrierea in cartea funciara se efectueaza in baza inscrisului autentic notarial”.  Prin urmare, doua sunt conditiile pe care partile  le au de indeplinit pentru ca proprietatea  imobilului tabular  sa se stramute de la vanzator la cumparator. Pe de o parte, contractul trebuie sa fie incheiat numai in forma autentica notariala – deci transferul proprietatii este conditionat de respectarea unei anumite forme – si, pe de alta parte, este necesara inscrierea acestuia in cartea funciara. Cele doua conditii sunt indisolubil legate, indeplinirea  celei de-a doua fiind subordonata  indeplinirii celei dintai.  Mai mult,  ele  trebuie sa fie  respectate in mod cumulativ, nefiind suficienta doar incheierea contractului in forma autentica  notariala dupa cum nu este suficienta si nici posibila numai inscrierea in cartea funciara in lipsa unui inscris autentic. In vederea realizarii acestor conditii legea vine in sprijinul partilor contractante prin aceea ca stipuleaza obligatia notarului public de a transmite imediat biroului de carte funciara competent inscrisul autentic care constata vanzarea unui imobil tabular, in vederea  efectuarii formalitatilor necesare inscrierii drepturilor cumparatorului. Trebuie sa aratam deasemenea ca aceste prevederi legale referitoare la transferul dreptului de proprietate  numai ca efect al  inscrierii actului in cartea funciara nu sunt de aplicare imediata ci “dupa finalizarea  lucrarilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ teritoriala si deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cartilor funciare pentru imobilele respective” – prevedere introdusa din nevoi practice de legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a noului cod civil. 2. In cazul vanzarii unor bunuri de gen transferul proprietatii este conditionat, conform prevederilor art.  1678 NCC,  de momentul cand aceste bunuri sunt individualizate prin predare, numarare, cantarire, masurare sau in orice alt mod potrivit cu natura bunului.  Aceeasi dispozitie o regasim si in art. 1273 NCC care spune ca “drepturile reale se constituie si se transmit (...) prin individualizarea bunurilor, daca acordul poarta asupra unor  bunuri de gen “. Asadar, chiar daca in acest caz nu este vorba despre o anumita forma a contractului  sau de indeplinirea unor  anume formalitati, operatiunile de predare, numarare, cantarire care trebuie indeplinite de parti devin  conditii ale transferului dreptului de proprietate , iar neindeplinirea  lor  determina neacoperirea unuia dintre avantajele urmarite de parti la incheierea actului juridic. De aici vor rezulta importante consecinte juridice legate de plata pretului, desfiintarea contractului, repunerea partilor in situatia anterioara, etc. 3. Vanzarea dupa mostra sau model, conform prevederilor art. 1680 NCC,  face ca proprietatea  sa fie transferata cumparatorului numai  odata cu predarea bunului, adica numai dupa ce vanzatorul a realizat sau a individualizat  un alt bun similar celui aratat in respectivul model sau mostra. 4. Vanzarea bunului altuia  este o situatie  posibil de intalnit in practica, motiv pentru care codul civil o reglementeaza deosebit de interesant in art.  1683. Avand in vedere ca, nefiind proprietarul bunului, vanzatorul nu poate transmite dreptul de proprietate,  legea  da totusi posibilitatea  mentinerii valabilitatii contractului  incheiat dar cu conditia ca vanzatorul  “sa  asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul sau catre cumparator”.  Acest lucru se  poate realiza prin orice mijloc, “direct sau indirect, care procura cumparatorului proprietatea asupra bunului”.  Transferul proprietatii are loc, in principiu si de drept,  “din  momentul dobandirii bunului de catre vanzator sau al ratificarii contractului de vanzare de catre proprietar”.  Prin urmare,  intr-un astfel de caz  lipsa dreptului de proprietate din patrimoniul vanzatorului nu ataca valabilitatea actului juridic, dar o conditioneaza de transferul dreptului vandut  in patrimoniul cumparatorului, indiferent daca acest lucru se face in mod direct sau  printr-o trecere pasagera prin patrimoniul vanzatorului.  In acest fel, stramutarea proprietatii devine o conditie de valabilitate a contractului de vanzare incheiat. Legea este deosebit de ingaduitoare in stabilirea formalitatilor care trebuie indeplinite pentru ca proprietatea bunului sa intre in patrimoniul cumparatorului, lasand  la  latitudinea partilor  sa aleaga modalitatea juridica de realizare a acestei conditii. Astfel, este posibila o simpla ratificare a contractului de catre adevaratul proprietar al bunului, dupa cum este posibil ca vanzatorul sa dobandeasca el proprietatea, iar aceasta, de drept, in acelasi moment,sa  se transmita catre  cumparator. Cum aliniatul 3 al art. 1683 NCC foloseste expresia “daca din lege sau  din vointa partilor nu rezulta contrariul”, inseamna ca aria de exprimare a celor implicati este una lejera si  cu mari posibilitati de manifestare. 5. Vanzarea bunurilor viitoare  reprezinta un alt caz in care proprietatea nu se transmite la momentul incheierii contractului ci abia  “in momentul in care bunul s-a realizat”. Reglementarea cuprinsa in art. 1658 NCC impune deci acelui vanzator  care instraineaza un bun ce nu exista in momentul incheierii contractului ca, pentru a opera transferul proprietatii, sa  procedeze la realizarea bunului, la finalizarea acestuia si la aducerea lui intr-o stare proprie existentei si transferarii dreptului de proprietate.  In lipsa  indeplinirii acestei conditii sau in cazul indeplinirii sale partiale, cumparatorul are alegerea intre a cere desfiintarea vanzarii sau reducerea corespunzatoare a pretului. Observam si in acest caz ca nu valabilitatea actului este influentata de  faptul ca bunul nu exista in momentul incheierii contractului, ci transferul dreptului de proprietate care, la randul sau, devine ulterior o conditii a mentinerii contractului. 6. In mod exceptional,  prin vointa partilor, este posibil ca transferul dreptului de proprietate sa fie amanat la o data ulterioara celei in care a fost incheiat contractul. Momentul ulterior al transferului dreptului de proprietate poate fi determinat prin aplicarea unui termen suspensiv sau a unei conditii suspensive, a caror indeplinire  consolideaza retroactiv dobandirea dreptului de proprietate. 7. O specie deosebita de vanzare este cea cu plata pretului in rate si cu rezerva proprietatii, reglementata de art. 1755 si urm. NCC.   Intr-un astfel de caz,  pastrarea proprietatii bunului de catre vanzator  se constituie ca o adevarata garantie  pe care  si-o rezerva acesta pana la primirea integrala a pretului din partea cumparatorului. De fapt, insasi legea spune ca “obligatia de plata este garantata cu  rezerva dreptului de proprietate” si  amana transferul dreptului abia la momentul in care cumparatorul a platit ultima rata din pret. Acestea sunt, asadar, principalele situatii in care transferul dreptului de proprietate se petrece  in alt moment decat cel al incheierii actului. Caracterul translativ de  drepturi  al vanzarii implica o importanta consecinta practica, a carei reglementare o gasim in art. 1274 NCC referitor la “riscul  in contractul translativ de proprietate”.  Dispozitiile acestuia sunt  supletive,  ele putand fi inlocuite cu  clauzele preferate de parti, derogatorii de la norma legala.  Principiul stabilit de art. 1274 NCC este ca riscul contractului “ramane  in sarcina debitorului obligatiei de predare”, chiar si atunci cand  proprietatea a fost deja transferata  dobanditorului.  Prin urmare, atata vreme cat bunul nu a fost  predat cumparatorului, chiar daca acesta, in temeiul contractului, a deventi deja titularul dreptului de proprietate,  cel care suporta riscul pieirii fortuite este vanzatorul, in posesia caruia  se afla bunul. O singura exceptie  cunoaste legea de la aceasta regula: atunci cand creditorul obligatiei de predare – deci cumparatorul – a fost deja pus in intarziere, riscul pieirii fortuite ii revine in totalitate, el neputandu-se elibera decat daca dovedeste ca bunul ar fi pierit si daca obligatia de predare s-ar fi execitat la timp.  Atunci cand bunul a pierit in mod fortuit, debitorul obligatiei de predare pierde dreptul la contraprestatie si, daca deja a primit-o, este obligat sa o restituie.
DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA



18. CARACTERUL CONSENSUAL AL CONTRACTULUI DE VANZARE - Sep 10, 2012 1:06:00 PM


Este  unanim recunoscut in teoria juridica faptul ca vanzarea  se  formeaza, ca si contract, prin simplul acord de vointa al partilor, fara a necesita nici folosirea unei anumite forme, ad validitatem, nici remiterea materiala a bunului.Aceasta catalogare are la origine  acea clasificare a actelor juridice facuta in functie de modul lor de formare si care  le imparte in acte juridice consensuale, acte juridice solemne si acte juridice reale. Actele juridice consensuale sunt acelea care iau nastere in mod valabil prin simpla manifestare de vointa a partii/partilor, fara a fi necesara respectarea unei anumite forme de incheiere a lor. Noul cod civil, in art. 1174 alin 1, defineste contractul consensual  ca fiind acela care se formeaza “prin simplul acord de vointa al partilor” si tot el instituie, prin art. 1178, principiul consensualismului  ca si regula esentiala in materia contractelor. Actele juridice solemnesunt acelea care nu pot lua nastere valabil decat daca sunt incheiate cu respectarea unei forme ceruta in mod obligatoriu de lege – forma ad validitatem – si care reprezinta o conditie esentiala pentru insasi valabilitatea actului juridic. Art. 1174 alin 2 NCC defineste contractul solemn  ca fiind cel a carui validitate “este supusa  indeplinirii unor  formalitati cerute de lege”. Actele juridice realesunt acelea care nu pot lua nastere in mod valabil decat daca manifestarea de vointa este insotita de remiterea materiala a bunului ce face obiectul actului. Acelasi art. 1174 NCC, in al treilea aliniat al sau,  spune ca este real acel contract care, pentru  a se foma in mod valabil, necesita “remiterea bunului”.Vanzarea este in mod evident un contract consensual, regulile care-i sunt aplicabile fiind  cele cuprinse in  art. 1182 si urmatoarele  din noul cod civil. Pentru incheierea  valabila a contractului nu este nevoie decat de acordul partilor,  simpla manifestare  a vointei lor concordante fiind suficienta pentru a da nastere actului juridic. Astfel, contractul de vanzare se incheie “prin negocierea lui de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de a contracta”.  Tot in conformitate cu regulile generale, “este suficient ca partile sa se puna de acord asupra elementelor esentiale ale contractului” pentru ca vanzarea  sa ia fiinta in mod valabil, chiar daca anumite aspecte secundare  au fost lasate spre a fi convenite ulterior sau spre a fi determinate cu ajutorul unui tert. Avand in vedere  regimul juridic aplicabil, vanzarea se poate incheia valabil si prin folosirea mecanismului ofertei si  acceptarii. Prin urmare, aplicand  regula stabilita de art. 1188 NCC, o propunere va constitui oferta de vanzare daca ea contine “suficiente elemente pentru formarea contractului si exprima intentia  ofertantului de a se obliga in cazul acceptarii ei de catre destinatar”.  Oferta  de vanzare poate fi irevocabila daca autorul ei s-a obligat “sa o mentina un anumit termen”.  Acceptarea  ofertei de vanzare consta in “orice act sau fapt al destinatarului” care “indica in mod neindoielnic acordul sau cu privire la oferta, astfel cum  aceasta a fost formulata”. Normele legale care impun indeplinirea  unor formalitati  prealabile privind incheierea contractului sau obligativitatea  respectarii unei anumite forme nu reprezinta abateri de la caracterul consensual al vanzarii ci numai exceptii de la acesta, instituite ca urmare a necesitatii protejarii  sigurantei circuitului juridic civil. De exemplu, o astfel de exceptie  gasim in materia vanzarii  unei mosteniri care, in conformitate cu prevederile art. 1747 NCC, sub sanctiunea nulitatii absolute, se incheie numai in forma autentica.  O alta exceptie de la principiul  consensualismului este instituita in materia vanzarii bunurilor imobile. Drepturile ce poarta asupra  acestor bunuri sunt, conform art.  877 NCC, drepturi tabulare care  “se dobandesc,  se modifica si se sting numai cu  respectarea regulilor de carte funciara”. Ori, aceste reguli stabilesc faptul ca  inscrierea in cartea funciara  se efectueaza “in baza inscrisului autentic notarial” sau a “hotararii judecatoresti ramase  definitiva” ceea ce, in materia vanzarii,  determina obligativitatea incheierii actului in aceasta forma, dar nu  ca si o conditie necesara valabilitatii sale, ci ca o conditie  ceruta in vederea transferului dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator. Caracterul consensual  al vanzarii isi gaseste aplicabilitatea in cea mai mare parte a  contractelor de acest fel, scurta enumerare de mai sus nefiind de natura a schimba aceasta  trasatura care, fara indoiala, defineste vanzarea ca pe un instrument deosebit de important in cadrul circuitului juridic civil. Consensualismul  este, pentru vanzare, o cerinta impusa de societate, de nevoia existentei unui circuit juridic mobil. Toate  regulile care, in mod exceptional, conditioneaza  incheierea valabila a contractului de indeplinirea anumitor forme sau formalitati  se regasesc numai in acele zone  cu o mai mare “sensibilitate”, adica in privinta acelor contracte care au ca obiect bunuri de o mai mare importanta  si valoare.  In astfel de situatii,  intre  fluidizarea  circuitului juridic civil si siguranta acestuia legiuitorul prefera asigurarea  unei certitudini pentru partile implicate, iar acest lucru nu se poate face decat prin  impunerea anumitor reguli. Putem vorbi, practic,  de o unitate in diversitate pentru ca  principalul, regula, o reprezinta consensualismul, iar  formalismul este doar exceptia. In esenta, importanta este intelegerea partilor, deci acordul lor de vointa, chiar si atunci cand  acesta nu este suficient pentru incheierea valabila a contractului. Numai pe baza acestui acord si nu in lipsa lui se pot constru formele si formalitatile legale care determina in final incheierea contractului. Acesta este motivul pentru care si legiuitorul leaga de existenta acestui acord importante consecinte juridice, in special in materia promisiunii de a contracta si a pactului de optiune pe care le vom trata intr-una din urmatoarele postari.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


19. CARACTERUL COMUTATIV AL CONTRACTULUI DE VANZARE - Sep 3, 2012 1:03:00 PM


Discutia asupra acestei caracteristici a vanzarii trebuie inceputa  apeland  tot  la teoria actului juridic civil si, bineinteles, la  clasificarea pe care legea o face cu privire la contracte.  Am aratat in capitolul precedent ca, dupa o impartire  a actelor juridice in acte cu titlu oneros si acte cu titlu gratuit,  doctrina  realizeaza  si o subclasificare a  actelor  juridice cu titlu oneros  in functie de criteriul  cunoasterii de catre parti, la momentul incheierii actului,  a intinderii drepturilor si obligatiilor pe care  le vor avea.  Raportat la aceasta, actele juridice  si, implicit,  contractele  se impart, asa cum  statueaza si art. 1173 NCC, in comutative si aleatorii.Actele juridice – contractele – comutative sunt acele acte cu titlu oneros in care, la momentul incheierii lor, “existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa, iar intinderea lor este determinata sau determinabila”,  in timp ce  actele juridice – contractele – aleatorii  sunt acele acte tot cu titlu oneros  dar care,  prin natura lor sau prin vointa partilor, “ofera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment  viitor si incert” .Doua conditiise cer a fi indeplinite pentru  a se putea vorbi despre caracterul comutativ al unui act juridic : -          certitudinea  existentei drepturilor si obligatiilor-          o intindere determinata sau determinabila a respectivelor drepturi si obligatii.Aceste doua conditii trebuie sa fie indeplinite cumulativ pentru ca, in primul rand, tehnica redactarii normei juridice o impune  prin asezarea celor doua elemente intr-un raport de coordonare. In al doilea rand,  observam ca si in cazul actelor juridice  aleatorii existenta drepturilor si obligatiilor este certa – lucru absolut firesc avand in vedere ca este vorba de acte cu titlu oneros, in cadrul carora ambele parti  urmaresc  obtinerea unui avantaj.  Ceea ce delimiteaza de fapt cele doua categorii de acte este intinderea acestor drepturi si obligatii, masura in care proportia  lor este sau nu cunoscuta partilor inca de la momentul incheierii contractului.  De exemplu, daca ne gandim la un contract de vanzare cumparare,  este evident ca drepturile si obligatiile partilor cu privire la  bunul care se transmite si la pretul acestuia sunt cunoscute inca de la incheierea actului, atat in privinta existentei lor cat si in privinta intinderii pe care o au. Nici vanzatorul nu va fi obligat sa transmita altceva decat bunul asupra caruia s-a obligat, nici cumpartatorul nu va  avea sarcina de a plati o suma mai mare decat cea stabilita initial, de comun acord cu vanzatorul.  Daca, in schimb, ne gandim la un contract de intretinere, datele cunoscute cu certitudine sunt cele referitoare la bunul transmis, la valoarea acestuia,  si la continutul obligatiei de intretinere. Deci, in principiu, existenta obligatiilor – transferul dreptului si prestarea intretinerii – sunt certe si pe deplin cunoscute de parti inca din momentul incheierii contractului. Valoarea totala a intretinerii care se va presta este necunoscuta, astfel incat dobanditorul poate sa dea, in schimbul bunului primit, o valoare mai mica sau mai mare decat o are acesta. Ambele parti sunt supuse riscului unei pierderi sau pot avea avantajul unui castig, fara ca acest lucru sa fie cunoscut de la momentul incheierii contractului.Diferenta fata de vanzare consta, deci, in cunoasterea intinderii drepturilor si obligatiilor reciproce ale partilor.  In privinta vanzarii,  dreptul  transmitatorului de a primi pretul  este cert, corelativ obligatiei sale, tot certe,  de a transmite  proprietatea bunului care a facut obiectul contractului. Deasemenea,  cert si sigur este si dreptul cumparatorului de a intra in posesia bunului, dupa cum, corelativ acestuia, exista cu certitudine obligatia vanzatorului de a-l preda.  Observam, asadar, chiar si fara o analiza aprofundata,  existenta unei certitudini cu privire la drepturile si obliogatiile partilor implicate in vanzare. Referitor la intinderea acestor drepturi si obligatii,  ea este fara indoiala determinata sau cel putin determinabila avand in vedere faptul ca atat bunul sau dreptul transmis cat si pretul – elemente care genereaza intinderea drepturilor si obligatiilor contractuale –  sunt  stabilite inca de la momentul incheierii actului. Prin urmare, caracterul comutativ al contractului de vanzare este evident. Nu ne ramane decat sa analizam si sa argumentam,  bazandu-ne pe textele de lege, in ce consta si cum este reflectat din punct de vedere normativ acest caracter. Elementele de baza ale analizei sunt determinate de cele doua laturi ale vanzarii. Prin urmare, avand in vedere ca dobanditorul urmareste sa  primeasca proprietatea unui bun,  prima analiza pe care o vom face priveste acest element: bunul sau dreptul vandut.  In acelasi timp, avand in vedere ca vanzatorul urmareste sa primeasca, in schimbul transmisiunii  dreptului sau a bunului, un pret, cel de-al doilea element supus analizei va fi pretul vanzarii. Referitor la  bunul sau  dreptul  care face obiectul vanzarii, el trebuie sa fie corect si suficient descris in cadrul contractului, astfel incat partile sa aiba imaginea completa a drepturilor si obligatiilor ce le revin. Daca bunul este unul viitor, legiutorul a stabilit ca proprietatea se dobandeste de catre cumparator abia atunci cand bunul a fost realizat – art. 1658 alin 1 NCC – ceea ce inseamna in sarcina vanzatorului nu va exista numai obligatia de predare ci si cea de realizare a respectivului bun, existenta ambelor obligatii precum si intinderea lor fiind cunoscuta de la momentul incheierii contractului. In materia bunurilor de gen care nu exista la data incheierii contractului, proprietatea se dobandeste de catre cumparator la momentul individualizarii bunurilor de catre vanzator – art. 1658 alin 2 NCC – ceea ce determina deasemenea existenta, premergator celei de predare, a obligatiei vanzatorului de a individualiza bunurile.  In plus, intinderea  respectivelor obligatii este una stabilita inca din momentul incheierii contractului, vanzatorul  avand sarcina de a realiza sau individualiza un anumit bun, in limitele stabilite de parti,  nerespectarea acestora  echivaland cu neindeplinirea obligatiei. Am luat in discutie aceste prevederi ale codului civil pentru ca ele pot naste suspiciuni cu privire la caracterul comutativ al vanzarii, in sensul ca  lipsa  unei evidente in materia bunului viitor sau a bunurilor de gen care se instraineaza poate fi echivalata cu lipsa certitudinii drepturilor si obligatiilor pe care partile le au. Ori , o astfel de concluzie este eronata.  Chiar daca  bunul este insuficient determinat, in materialitatea sa,  drepturile si obligatiile partilor  sunt certe, iar caracterul comutativ al vanzarii nu priveste neaparat obiectul derivat al vanzarii – bunul – ci se indreapta catre continutul raportului juridic  realizat, respectiv  catre drepturile si obligatiile partilor.              Pretul vanzarii – celalalt element care determina existenta si intinderea  drepturilor si obligatiilor reciproce – trebuie sa fie determinat sau determinabil. Bineinteles, determinarea pretului se face de catre parti la momentul incheierii contractului, aceasta fiind modalitatea cea mai uzuala  de stabilire a dreptului vanzatorului de a primi suma de bani si a obligatiei cumparatorului de a o plati.  Legea da , insa, posibilitatea ca pretul sa fie nu numai determinat ci si determinabil – art. 1661 NCC – caz in care partile pot stabili, prin contractul incheiat, o modalitate de determinare ulterioara a pretului. Acest lucru nu inseamna nicidecum o derogare de la caracterul comutativ al vanzarii intrucat, prin stabilirea  unui  element de referinta la care partile se raporteaza,  nu numai existenta drepturilor si a obligatiilor dar si intinderea acestora este bine cunoscuta inca din momentul incheierii contractului. Posibilele fluctuatii ale bazei de referinta nu transforma vanzarea intr-un contract aleatoriu intrucat, in esenta, valoarea – deci intinderea dreptului si a obligatiei – este data de insusi elementul de baza  stabilit.In concluzie, putem afirma cu certitudine ca  vanzarea  este un contract esentialmente comutativ,  caracteristica aceasta  fiind recunoscuta nu numai ca urmare a determinarii concrete a bunului care se transmite si a pretului de vanzare  stabilit intre parti.  Existenta si intinderea drepturilor si obligatiilor partilor  este determinata de  insasi  esenta  vanzarii: transmisiunea unui bun sau a unui drept in schimbul unui pret. Nu poate fi vorba despre o vanzare in lipsa  cunoasterii drepturilor si obligatiilor reciproce ale partilor, atat in privinta existentei cat si a intinderii lor. Toate regulile aplicabile contractului de vanzare cumparare, in materia fortei sale obligatorii,  a riscului, a impreviziunii, sunt subordonate caracterului sau comutativ.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


20. CARACTERUL ONEROS AL CONTRACTULUI DE VANZARE - Aug 29, 2012 3:02:00 PM


Clasificarea  actelor juridice  dupa scopul urmarit de parti la incheierea lor  le imparte in acte cu titlu gratuit si acte cu titlu oneros. Aceasta impartire este  functionala  indiferent daca este vorba despre acte juridice unilaterale sau  bilaterale. Astfel, caracter gratuit are  atat testamentul – act juridic unilateral – cat si donatia – act juridic bilateral .  Caracter oneros are atat promisiunea de vanzare – act juridic unilateral – cat si contractul de imprumut cu dobanda – act juridic bilateral. Literatura de specialitate  defineste  actul juridic cu titlu gratuit ca fiindacel act  prin care una dintre parti procura celeilalte un beneficiu, fara a obtine inschimb un avantaj.  Astfel de acte sunt  testamentul, renuntarea la mostenire, contractul de donatie fara sarcini, contractul de comodat, etc. Actele juridice cu titlu onerossunt  definite deasemenea in doctrina ca fiind acele acte  prin incheierea carora, in schimbul obligatiilor asumate,  fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj.  In aceasta categorie includem  oferta de a vinde,  contractul de locatiune, contractul de renta viagera, etc. Noul cod civil nu ofera o definitie generala a  actelor juridice cu titlu gratuit sau oneros, in  schimb se ocupa, in art. 1172, de  definireacontractelor din aceasta categorie. Astfel, primul aliniat al  art. 1172  spune ca este cu titlu oneros “contractul prin care fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj in schimbul obligatiilor asumate”, iar aliniatul al doilea al aceluiasi articol stabileste ca este cu titlu gratuit acel contract  “prin care una dintre  parti  urmareste sa  procure celeilalte parti un beneficiu, fara a obtine in schimb un avantaj”La randul lor actele juridice cu titlu  oneros se subclasifica in acte  comutative si acte aleatorii, codul civil oferind la randul sau  o  definitie a  contractelor  de acest tip in art. 1173.  Doctrina si legea recunosc sub denumirea de  acte  comutative acele acte juridice cu titlu oneros  in care, “la momentul incheierii lor, existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa, iar intinderea lor este determinata sau determinabila”,  iar sub denumirea de  acte aleatorii acele acte juridice cu titlu oneros  care, prin natura lor sau prin vointa partilor, “ofdera cel putin uneia dintre parti sansa unui castig si o expune totodata la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment  viitor si incert” .Bineinteles, si actele juridice  cu titlu gratuit cunosc  la randul lor o subclasificare, in acte dezinteresate si liberalitati, criteriul constand in analiza  modificarii  patrimoniului celui care savarseste actul.  In privinta actelor dezinteresate, codul civil nu ofera nici o definitie, lasand  doctrina sa se ocupe de ele.  Aceasta le defineste de regula ca fiind  acele acte juridice cu titlu gratuit  prin  care  dispunatorul procura  un beneficiu cuiva fara sa isi micsoreze patrimoniul, ca de exemplu comodatul, mandatul gratuit, etc.  Liberalitatile prezinta, pare-se , interes si pentru legiuitor  care le defineste in art.  984 ca fiind actele juridice “prin care o persoana  dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, in tot sau in parte, in favoarea unei alte persoane” . Teoria juridica  defineste liberalitatile intr-o maniera mai generala,  stabilind ca ele sunt acele acte juridice cu titlu gratuit  prin care dispunatorul isi micsoreaza patrimoniul in folosul unei alte persoane,  al carei patrimoniu se mareste in mod corespunzator. Impartirea actelor juridice in acte cu titlu gratuit si acte cu titlu oneros are o deosebita importanta practica. Iata cateva exemple: 
          a)Conditiile pe care legea le cere cu privire la capacitatea de a incheia acte juridice sunt diferite  dupa cum este vorba despre actele cu titlu gratuit sau despre cele cu titlu oneros, pentru cele dintai  instituindu-se reguli mai exigente.  Astfel, pentru a putea  dispune prin liberalitati , legea cere ca persoana sa aiba capacitate  deplina de exercitiu – conform art. 988 NCC – cu exceptia donatiilor facute descendentilor interzisului judecatoresc in conditiile art. 175 NCC. In privinta actelor juridice cu titlu oneros, legea este mult mai lejera, orice persoana putand  fi parte intr-un astfel de act, inclusiv cea lipsita de capacitate  de exercitiu  sau  cu capacitate  de exercitiu restransa . Participarea acestora  la incheierea actelor juridice cu titlu  oneros se face prin intermediul reprezentantului legal, al tutorelui sau  curatorului, cu sau fara autorizarea instantei de tutela, in functie de natura actului. Art. 1652 consacra, in materia vanzarii, principiul capacitatii: “pot cumpara sau vinde toti cei carora nu le este interzis prin lege”.b)In materia mostenirii,  actele de dispozitie cu titlu oneros incheiate intre mostenitorul nedemn si tertii de buna credinta se mentin, in timp ce, prin interpretarea per a contrario a dispozitiilor art.  960 NCC, actele cu titlu gratuit , asemeni celor cu titlu oneros dar incheiate cu tertii de rea credinta sunt desfintate. c)In materia revocarii donatiei pentru ingratitudine, aceasta nu are nici un efect in privinta tertilor dobanditori cu titlu oneros  si de buna credinta, conform prevederilor art. 1026 NCC, in timp ce aceia care au dobandit de la donatar un bun, dar cu titlu gratuit, vor fi obligati  la restituire. Revenind la  problematica pe care o discutam, avand in vedere toate discutiile cu caracter general  pe care le-am avut pana acum, putem stabili ca VANZAREA  este un contract  cu titlu oneros – intrucat  fiecare parte urmareste sa isi procure un avantaj – si comutativ – intrucat existenta drepturilor si obligatiilor partilor este certa iar intinderea lor este  determinata sau determinabila.  Vom detalia si demonstra in cele ce urmeaza, ocupandu-ne in acest capitol de acele prevederi legale care demonstreaza  si vin in sprijinul caracterului oneros al vanzarii, urmand ca  in urmatorul capitol sa tratam  de aceeasi maniera caracterul comutativ al acestui contract.             Prin incheierea contractului,  vanzatorul  urmareste sa primeasca pretul, iar cumparatorul urmareste sa primeasca  dreptul cumparat. Este evident, deci, caracterul oneros al contractului de vanzare cumparare, ambele parti avand  un interes pe care il materializeaza si care este cauza determinanta a realizarii contractului. Lipsa  oricaruia dintre aceste elemente face ca actul juridic incheiat sa nu mai reprezinte o vanzare , modificand astfel intregul  regim juridic aplicabil. De exemplu, daca  transmitatorul  urmareste sa instraineze dreptul fara a primi in schimb un pret, atunci  contractul va fi unul cu titlu gratuit, respectiv o donatie. Deasemenea,  daca  o parte  urmareste sa  remita celeilalte o suma de bani fara a primi in schimb  un drept sau proprietatea unui bun,  contractul va fi unul de donatie, iar nu de vanzare.
 Avand in vedere  interesul pe care ambele parti il au, faptul ca fiecare urmareste sa-si procure un avantaj, in esenta avand in vedere caracterul oneros al contractului de vanzare cumparare, regimul juridic aplicabil vanzarii are o anumita conotatie, fiind caracterizat de existenta anumitor reglementari specifice. Pentru ca interesul urmarit de vanzator este procurarea pretului bunului respectiv,  legea reglementeaza cu multa rigurozitate toate aspectele legate de pret. Corelativ cu aceasta, pentru ca scopul urmarit de cumparator este  dobandirea proprietatii bunului vandut, norma legala  se ocupa  cu precadere de toate aspectele legate nu numai de transmiterea proprietatii ci si de predarea bunului, de starea lui si de pastrarea proprietatii si a posesiei de catre dobanditor.  Vom face o scurta analiza a normelor legale care justifica existenta si ajuta realizarea caracterului oneros al vanzarii. In privinta pretului – care reprezinta avantajul urmarit de vanzator – art. 1660 NCC stabileste conditiile acestuia. In primul rand trebuie sa fie vorba de o suma de bani, acest lucru fiind de esenta vanzarii. Exprimarea pretului in alt echivalent ( bunuri sau alte prestatii ) duce la o alta calificare a actului ( de exemplu poate deveni aplicabil regimul juridic al schimbului). Aliniatul 2 al art. 1660 NCC cere ca pretul sa fie serios si sa fie determinat sau cel putin determinabil, prevederea avand insa relevanta mai mult in privinta caracterului comutativ al vanzarii despre care vom discuta in capitolul urmator. Intrucat primirea pretului reprezinta cauza esentiala care l-a determinat pe vanzator sa incheie actul, legea se preocupa si de existenta unei echivalente reale intre valoarea bunului vandut si pretul asupra caruia au cazut partile de acord. Astfel, art. 1665 NCC sanctioneaza cu anulabilitatea  acea vanzare in care pretul este fictiv – deci este stipulat fara intentia de a fi platit – sau derizoriu – deci disproportionat fata de valoarea bunului .  Pentru  apararea interesului vanzatorului legea stabileste ca plata pretului este o obligatie esentiala a cumparatorului a carei neexecutare il indreptateste pe vanzator sa obtina  fie executarea silita fie rezolutiunea actului ( art. 1724 NCC ) In privinta bunului  a carui proprietate se transmite prin vanzare,  art. 1657 NCC stabileste ca “orice bun poate fi vandut in mod liber, daca vanzarea nu este interzisa sau limitata prin lege, conventie ori testament”, lasandu-se astfel o maxima libertate in determinarea obiectului unui contract de vanzare cumparare.  Intrucat cumparatorul urmareste sa primeasca nu numai proprietatea bunului ci si posesia acestuia, legea se ocupa de reglementarea predarii bunului pe care o defineste in art. 1685 NCC ca fiind “punerea bunului vandut  la dispozitia cumparatorului, impreuna cu tot ceea ce este necesar, dupa imprejurari, pentru exercitarea libera si neingradita a posesiei”.  Avand in vedere faptul ca  dreptul dobandit de cumparator trebuie sa fie integru si intangibil, art. 1686 NCC stipuleaza ca obligatia de predare a bunului se intinde si asupra accesoriilor acestuia, impunandu-i vanzatorului ca , odata cu bunul, sa remita cumparatorului si toate titlurile si documentele care atesta existenta dreptului transmis.  Starea bunului este un alt aspect care  concretizeaza avantajul pe care cumparatorul doreste sa si-l creeze prin incheierea contractului de vanzare cumparare, prin urmare art. 1690 NCC prevede ca “bunul trebuie sa fie predat in starea in care se afla in momentul incheierii contractului”.    Indeplinirea scopului pe care l-a avut cumparatorul atunci cand a incheiat contractul de vanzare cumparare este  esentiala pentru legiuitor, acesta  reglementand situatia in care obiectul contractului il reprezinta un bun viitor, in art.  1658 NCC, un bun care a pierit in intregime sau in parte , in art. 1659 NCC, sau bunul altei persoane, in art. 1683 NCC.  Astfel, cu privire la bunul viitor, cumparatorul dobandeste proprietatea acestuia in momentul in care el s-a realizat.  In privinta bunului pierit in totalitate la momentul incheierii contractului actul juridic nu produce nici un efect, prin urmare, neputand dobandi proprietatea si posesia bunului, cumparatorul nu are nici el obliogatia de plata. Daca bunul era pierit numai in parte, cumparatorul are dreptul sa aleaga intre reducerea pretului sau anularea vanzarii.  Bunul altei persoane poate face obiectul unui contract de vanzare cumparare cu conditia ca cel care l-a vandut “ sa asigure  transmiterea dreptului  de proprietate de la titularul sau catre cumparator”.  Obligatia se considera a fi fost executata, conform prevederilor art. 1683 alin 2 NCC, prin orice mijloc , direct sau indirect, care procura cumparatorului proprietatea asupra bunului. Observam  din toate cele discutate mai sus faptul ca intreaga reglementare a vanzarii este masiv subordonata caracterului oneros al acesteia,  normele legale venind in mod direct in intampinarea indeplinirii avantajului pe care partile  l-au avut in vedere la incheierea contractului.  Remarcam totodata ca,  in esenta, acest avantaj reciproc este insasi cauza incheierii actului juridic respectiv – conditie esentiala de validitate a contractului.  Iata, asadar, cum  o caracteristica, un principiu  al vanzarii,  se prelungeste si isi pune amprenta asupra  intregului esafodaj al contractului.  Si iata, asadar,  dovada afirmatiei pe care am facut-o anterior, ca  aceste caractere juridice ale vanzarii reprezinta  esenta calificarii acesteia.

DANIELA NEGRILA

Notar public coordonator

Birou Notarial CONCORDIA


21. CARACTERUL SINALAGMATIC AL CONTRACTULUI DE VANZARE - Aug 22, 2012 4:06:00 PM

                            Pentru  a  analiza  caracterul sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare  vom face o scurta incursiune  in materia actului juridic civil definit,  intr-o conceptie majoritara,  drept  manifestarea de  vointa  facuta  in scopul de a produce efecte juridice, respectiv  de a naste, modifica sau stinge un raport juridic  civil.          Manifestarea de vointa poate sa apartina  unei singure parti  sau  mai multora, motiv pentru care  actele juridice  se impart  inacte juridice unilaterale – care sunt rezultatul manifestarii vointei unei  singure parti – si in acte juridice  bilaterale – care reprezinta vointa concordanta   a  doua  parti.  Criteriul  folosit, deci, pentru  realizarea unei astfel de clasificari il reprezinta sursa manifestarii de vointa, faptul ca ea provine de la una sau de la mai multe parti. Codul civil actual  este  deosebit de riguros in stabilirea  unor  definitii clare  a celor doua tipuri de acte juridice, definind exact atat actul juridic unilateral, in art. 1324 ( “ este unilateral actul juridic care presupune  numai manifestarea de vointa a autorului sau” ) cat si  contractul – ca act juridic bilateral – in art.  1166  (“ contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a  constitui, modifica sau stinge un raport juridic” ).             Contractele– acte juridice bilaterale – pot fi impartite la randul lor in  contracte unilaterale si contracte  bilaterale sau sinalagmatice.  Conform  art. 1171 NCC,  “ contractul este sinalagmatic atunci cand  obligatiile nascute din acesta sunt  reciproce si interdependente. In caz  contrar, contractul  este  unilateral chiar daca  executarea lui presupune  obligatii in sarcina  ambelor parti “.   Prin urmare,  trebuie  sa  facem o distinctie clara intre  actul juridic unilateral , rezultat al manifestarii de vointa al unei singure persoane, si contractul unilateral, rezultat  al manifestarii  vointei   concordante  dintre  doua persoane.  Actul juridic unilateral  este produs prin vointa unei singure persoane care,  manifestandu-se  in plan juridic,   determina fie  nasterea, fie modificarea, fie stingerea  unui raport juridic. Aceasta manifestare unica de vointa este practic  suficienta pentru a  crea  astfel de efecte, fara a exista nici o conditie  legata de vreo alta persoana sau de vointa acesteia.  Contractul unilateral este produs  prin convergenta   vointei a doua  parti care, manifestandu-se , determina  deasemenea  nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil, cu deosebirea ca aceste efecte se pot produce numai daca exista  un acord de vointa si numai ca urmare a acestuia . Lipsa  concordantei intre vointa juridica a  celor doua parti este cauza  neincheierii contractului. Aceasta  inseamna ca in cazul contractelor, chiar si a celor unilaterale,  manifestarea de vointa a uneia  dintre parti este conditionata, pentru  a genera efectele juridice scontate,  de  manifestarea  convergenta a vointei celeilate parti,  de existenta  consensului dintre ele. Lipsa acordului dintre ele, a consensului echivaleaza cu insasi lipsa  contractului.Facand un joc al expresiilor, putem spune ca,  daca  un contract este totdeauna un act juridic, actul juridic unilateral nu este si nu poate fi niciodata un contract. Iar  contractul, indiferent ca este unilateral sau bilateral ,  este totdeauna un act juridic bilateral. Deosebirea dintre cele doua tipuri de contracte – unilaterale si bilaterale – sta  in  analiza continutului lor.  In cazul contractelor  unilaterale,  obligatiile generate prin incheierea lor  cad in sarcina uneia dintre parti,  cealalta avand numai  calitatea de creditor.  Ele, desi incheiate  in urma acordului de vointa dintre doua parti,  creeaza  conditii inegale pentru acestea,  insa nu ca urmare a  unei inegalitati juridice ci ca urmare a faptului ca partea care s-a  obligat  si-a asumat benevol  statutul de debitor,  cunoscand  ca nu va primi  nimic, in  contraprestatie, din partea celeilate parti. Mai mult chiar, cealalta parte,  cu rol de creditor in contractul incheiat, are dreptul de a cere debitorului sa-si indeplineasca obligatia asumata, chiar daca  nu-i ofera nimic in schimb.  In cazul contractelor  bilaterale (sinalagmatice ), obligatiile sunt  reciproce  si interdependente, ambele parti  avand  concomitent atat calitatea de creditor cat si pe cea de debitor.  Sunt  contracte care  ofera o pozitie de egalitate partilor , reciprocitatea obligatiilor fiind cea  in masura   sa determine  si sa  oblige la asigurarea  unor raporturi echitabile intre parti.  Mecanismul acestora este unul  de  tip cauza – efect, in sensul ca  indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de catre una dintre parti reprezinta  cauza, motivul  pentru care cealalta parte isi  indeplineste  sau  nu obligatia sa.  Indeplinirea obligatiei de catre una dintre parti  necesita  aceeasi atitudine  din partea celeilalte parti,  impunandu-i  acesteia  sa-si  respecte, la randul sau,  obligatiile asumate.  Corelativ, neindeplinirea  obligatiei de catre una dintre parti  reprezinta  o motivatie  suficienta   pentru ca  nici cealalta parte sa nu-si  respecte obligatiile sale. Plecand de la toate aceste discutii , concluzionam ca   vanzarea   este  un act juridic  bilateral,  un contract,  in cadrul sau  manifestandu-se  vointa a doua parti : vanzatorul si cumparatorul.  In acelasi timp, vanzarea  este un contract bilateral – sinalagmatic – intrucat  da nastere la obligatii reciproce si interdependente ale partilor. Vom analiza in amanunt  ce inseamna si in ce consta caracterul  sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare. Asa cum am mai spus si cum defineste insusi codul civil,  prin “sinalagmatic”  intelegem  o reciprocitate si o interdependenta a oblgatiilor nascute  din  incheierea respectivului contract.  Ce inseamna, lingvistic vorbind, “reciproc”  si   “interdependent”?  Dupa  DEX,  termenul de “reciproc”   inseamna  “care acționează unul asupra celuilalt, care se influențează unul pe altul, care vine din amândouă părțile, care angajează în egală măsură ”, iar  termenul de “interdependent”  inseamna  “care este (strâns) legat sau condiționat de alt lucru, fenomen sau proces cu care se află în dependență reciprocă “. Pornind de la aceste definitii, observam ca notiunea de interdependenta presupune  reciprocitate.  In acelasi timp, facand legatura cu obiectul discutiei noastre,  intelegem  ca  obligatiile  rezultate din  contractul sinalagmatic trebuie sa  actioneze una asupra celeilalte, sa se influenteze  reciproc  si sa fie dependente  una de alta. Lucrurile se petrec intocmai in cazul contractului de vanzare cumparare. De exemplu, vanzatorul are obligatia de a transmite  dreptul  ce face obiectul contractului catre cumparator, iar acesta din urma  are, in mod corelativ,  obligatia de a plati pretul.  Art. 1673 NCC prevede ca ”vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului proprietatea bunului vandut”,  iar art. 1719 NCC  enumera ca una dintre obligatiile principale ale cumparatorului datoria  sa  de a plati pretul vanzarii.  Aceste doua obligatii sunt  reciproce si  se afla in interdependenta,  asa cum cere si defineste codul civil. Nici vanzatorul nu poate fi obligat sa transmita dreptul sau in lipsa platii pretului, dupa cum nici cumparatorul nu  trebuie sa plateasca pretul daca vanzatorul nu-i transmite dreptul ce  face obiectul contractului.  Daca, totusi, una dintre parti si-a indeplinit obligatia sa, neindeplinirea obligatiei de catre cealalta parte este  sanctionata legal, mergandu-se pana intr-acolo incat contractul sa poata fi desfiintat. Pentru acele situatii in care una dintre parti nu-si indeplineste obligatia, legea ofera celeilalte  diferite mijloace de aparare.  Astfel, daca  cel care cumpara  este evins, pierzand in acest fel dreptul transmis prin vanzare,  “vanzatorul este tinut sa inapoieze pretul in intregime” precum si sporul de valoare al acestuia pana la data evictiunii, conform celor stabilite de art.  1701 NCC. Totodata, daca cel care a cumparat un bun sau un drept afla de existenta unei cauze de evictiune, este indreptatit, in temeiul art. 1722 NCC, “sa suspende plata pretului pana la incetarea tulburarii sau pana  cand vanzatorul ofera o garantie corespunzatoare”.  Corespunzator, vanzatorul care nu si-a primit pretul stabilit prin contract, “este indreptatit sa obtina  fie executarea silita a obligatiei de plata, fie rezolutiunea vanzarii”, impreuna cu daune interese intemeindu-se pe prevederile art. 1724 NCC.  In acelasi timp, daca bunul nu a fost inca predat cumparatorului, vanzatorul care nu si-a incasat pretul poate sa  suspende obligatia sa de predare pana la indeplinirea conditiilor impuse de art.  1694 NCC.   Aceste obligatii sunt si raman  interdependente  chiar  si atunci cand  transferul proprietatii este amanat pana la o anumita data prin intelegerea partilor sau cand obligatia de plata a pretului este afectata de un termen.  Tot reciproce si interdependente sunt obligatiile partilor atunci cand  vanzarea se face cu plata pretului in rate, obligatia de plata fiind  garantata cu rezerva dreptului de proprietate, in temeiul art. 1755 si urm NCC. La fel stau lucrurile  si atunci cand este vorba de  vanzarea unui bun viitor, reglementata de art. 1658 NCC, chiar daca transferul proprietatii este amanat, prin lege, pana la momentul realizarii bunului. Obligatia vanzatorului exista, ca si obligatia cumparatorului de a plati pretul, numai ca ele sunt afectate de un  termen si o conditie, asumate reciproc de catre ambele parti. Exemplele  privind interdependenta si reciprocitatea obligatiilor in contractul de vanzare cumparare pot continua. Astfel,  daca vanzatorul este obligat sa predea bunul vandut, conform art. 1672 NCC coroborat cu art. 1685-1694 NCC,  de buna seama ca si cumparatorul este obligat sa preia  bunul ce face obiectul contractului, conform prevederilor art.1719 NCC.  Obligatiei cumparatorului de a plati pretul ii mai corespunde si obligatia vanzatorului de a da chitanta descarcatoare pentru suma primita, conform art. 1500 NCC.  Obligatiei vanzatorului de a garanta  contra viciilor ascunse  ale bunului, prevazute de art. 1707 NCC, ii corespunde obligatia cumparatorului de a verifica starea bunului imediat dupa preluare si, in cazul  descoperirii anumitor vicii, de a le aduce la cunostinta vanzatorului intr-un termen rezonabil, dupa cum se exprima art.  1709 NCC. Analizand prevederile legale  care  determina caracterul sinalagmatic al contractului de vanzare cumparare, constatam ca  aceste este reglementat de o asa maniera incat el devine esential pentru intreaga  viziune pe care trebuie sa o avem asupra vanzarii.  Astfel, atata vreme cat vanzatorul, in caz de neplata a pretului, este indreptatit sa ceara rezolutiunea vanzarii conform art.  1724 NCC, iar cumparatorul “poate cere  rezolutiunea vanzarii daca a fost evins  de intregul bun sau de o parte a acestuia indeajuns de insemnata”, inseamna ca , in esenta neindeplinirea uneia dintre obligatiile  reciproce – deci nerespectarea caracterului sinalagmatic al contractului – determina  desfiintarea actului juridic  incheiat. Altfel spus, lipsa caracterului bilateral, lipsa  sau nerespectarea obligatiilor reciproce,  este motiv de  desfiintare a  contractului. Fara un caracter bilateral nu mai suntem in prezenta unei vanzari, transformandu-se pe fond tipul actului juridic. De exemplu, in lipsa asumarii de catre cumparator a obligatiilor aferente acestei calitati, actul vanztorului nu poate fi decat o simpla promisiune de a vinde sau o oferta de vanzare, contractul neputand fi incheiat decat atunci cand obligatiile partilor devin reciproce si interdependente. Vedem de aici importanta speciala pe care o are aceasta caracteristica a vanzarii, careia va trebui, in practica, sa-i  acordam locul cuvenit. Iar acest lucru nu se va putea realiza decat printr-o  corecta si completa stabilire a obligatiilor partilor precum si a sanctiunilor care intervin in caz de neexecutare.

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA



22. NOTIUNI GENERALE REFERITOARE LA CONTRACTUL DE VANZARE - Aug 18, 2012 8:20:00 AM

Istoric  vorbind, vanzarea – ca si contract civil – a aparut relativ  tarziu in evolutia  omenirii.  Inaintea  sa  a fost  schimbul – trocul – care era practicat la scara  larga,  desi nu  corespundea  integral cerintelor  economice si sociale, valoarea bunurilor  transmise fiind adesea inegala, de natura a crea inechitati in circuitul civil. . Nevoia de a asigura posibilitatea  transferului  unui bun primind in schimb  valoarea reala a acestuia a determinat aparitia monedei, a banului, care a devenit rapid  cea mai utila si  folosita  metoda  de echivalare a  valorii  bunurilor  aflate in circuitul economic si social. Pe cale de consecinta,  trocul a fost inlocuit rapid cu vanzarea – un contract  simpu si eficient – prin care  transferul proprietatii  unui bun  se face in  schimbul primirii  unui pret stabilit de parti prin  acordul lor  comun, in functie si cat mai aproape de valoarea  reala a bunului respectiv. Evolutia vanzarii ca  si institutie juridica a fost una spectaculoasa,  devenind  in scurta vreme  elementul central  al  circuitului civil. Treptat,  regulile ei au fost  temeinic consolidate si,  ca urmare a importantei pe care a capatat-o  in viata economica a societatii,  s-au transformat  intr-un summum  de norme a caror aplicabilitate  s-a extins  si asupra  altor   tipuri de contracte. Scurta privire  istorica asupra  aparitiei vanzarii  este si  calea cea mai buna de a determina definitia  acesteia ca si contract  civil de studiul caruia ne vom ocupa in perioada care urmeaza.
DEFINITIA  CONTRACTULUI  DE VANZARE - CUMPARARE
Noul cod civil este deosebit de riguros  in privinta stabilirii unor definitii legale ale diferitelor institutii juridice.  Identic se petrec lucrurile si in privinta vanzarii, care este definita  de art. 1650 NCC dupa cum urmeaza:“ (1) Vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite  sau, dupa caz, se obliga sa transmita  cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il plateasca.  (2)Poate fi, de asemenea, transmis prin vanzare un dezmembramant al dreptului de proprietate sau orice alt drept. ”Interesant este ca, in virtutea  fondului sau atavic,  vanzarea  a fost si este definita apelandu-se la  notiunea de schimb :  transmiterea   dreptului respectiv  are loc  in schimbul pretului platit. De esenta vanzarii este  transmisiunea unui drept,  care nu trebuie sa fie obligatoriu dreptul de proprietate  ci  “orice alt drept”,  indiferent de natura acestuia,  dar in limitele si cu exceptia  drepturilor  cu caracter strict personal . In aceasta  consta  de fapt evolutia  conceptului de  vanzare  care, plecand  de la practica  simpla a transferului dreptului de proprietate,  s-a pliat  continuu  pe  nevoile vietii sociale  si, in raport de cerintele acesteia,  a  permis  ca transmisiunea  prin vanzare – deci in schimbul unui pret – sa fie posibila si in cazul altor drepturi. Din acest punct de vedere, consideram ca  definitia data de codul civil  vanzarii este intrucatva  perfectibila,  mai ales din punctul de vedere al rigurozitatii studiului. Vom spune , asadar, ca vanzarea este contractul civil  in temeiul caruia se transmite un drept de la vanzator la cumparator,  in schimbul platii de catre acesta din urma a unei sume de bani cu titlu de pret. Desi succinta,  aceasta definitie mi se pare  suficienta  intrucat contine  elementele esentiale ale  vanzarii: transferul unui drept  de la vanzator la cumparator  si obligatia de plata a pretului.  Asemanator celor de mai sus, consideram ca  sintagma  “orice alt drept” folosita in aliniatul 2 al art. 1650 NCC  are si ea nevoie de cateva precizari  in lipsa carora  regimul juridic al vanzarii  se poate  extinde  in mod eronat dincolo de limitele ce rezulta din economia generala a legii civile. Astfel, trebuie sa  precizam ca niciodata si sub nici un motiv nu pot fi tranzactionate – atat prin vanzare  cat si prin orice alt fel de contract – drepturile personal nepatrimoniale  cum ar fi dreptul la nume, deptul la domiciliu sau dreptul la propria stare civila.  In aceeasi categorie  intra si asa-numitele  “drepturi ale personalitatii”  reglementate de art. 58 NCC : “dreptul la viata, la integritate fizica si psihica,  la demnitate,  la propria imagine,  la respectarea vietii private”.  Aceste drepturi “ nu sunt transmisibile”  dupa cum dispune aliniatul 2 al  aceluiasi articol, ceea ce inseamna  ca ele, fiind atat de strict si indisolubil legate de existenta persoanei,  nu numai ca nu pot face obiectul niciunui contract, nici cu titlu gratuit nici cu titlu oneros, dar  dispar  odata  cu incetarea existentei fizice a titularului lor, nefiind susceptibile a se transfera nici macar de mortis causa.  Legat de aceasta trebuie sa spunem ca nici  corpul uman nu poate face obiectul vreunui contract, nici de vanzare  si nici de alta natura,  art. 66 NCC interzicand  incheierea oricaror acte care au ca obiect “conferirea unei valori patrimoniale”  atat  organismului uman in intregul sau cat si unor parti  sau elemente ale acestuia. In afara acestor drepturi care, datorita  caracterului lor nepatrimonial si a legaturii lor intrinseci cu personalitatea umana, nu pot face obiectul unor transmisiuni nici intre vii si nici pentru cauza de moarte,  obiectul  contractului de vanzare cumparare nu poate fi reprezentat nici de acele drepturi care, desi au continut patrimonial,  au totusi un continut strict personal, fiind constituite numai  in considerarea  persoanei  care le este titular. In aceasta categorie intra  dreptul  la intretinere,  dreptul la pensie sau salariu, drepturile viagere, etc. 
 Codul civil  defineste  vanzarea  ca pe un contract,  ceea ce inseamna ca  ea se  incadreaza  in categoria actelor juridice  bilaterale,  rezultate  in urma manifestarii  acordului de vointa  dintre doua  parti,  acord realizat in scopul de  a  naste, modifica sau stinge un raport juridic civil.  Reamintim ca, din punctul de vedere al numarului de parti implicate , actele juridice  se impart in  acte juridice unilaterale, care  sunt realizate  prin simpla manifestare de vointa a unei singure parti, si acte  juridice  bilaterale, care sunt  incheiate  prin  manifestarea  vointei  a doua parti.  Dupa acest criteriu, vanzarea este, deci, un act juridic  bilateral, un contract, incadrandu-se in definitia generala data  de art 1166 NCC: contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a  constitui, modifica sau stinge un raport juridic” .Definitia  actuala a  vanzarii oferita de  codul civil este o  reflectare a  doctrinei juridice in materie. Fata de vechea reglementare cuprinsa in art. 1294 a codului civil de la 1864, in care vanzarea era  definita ca si un contract prin care una dintre parti stramuta proprietatea unui bun al sau catre cealalata parte in schimbul unui pret,  teoria si practica  s-au mentinut constant in a  arata ca obiectul vanzarii poate fi reprezentat si de alte drepturi.  Fidel  tehnicii sale de a tine cont de opiniile  doctrinei si ale jurisprudentei, legiuitorul actual  a incercat sa ofere o definite legala cat mai  corecta. Si, in principiu, a reusit.  Observatiile pe care le-am facut nu reprezinta nicidecum o critica. Ele sunt doar  elemente asupra carora  ne-am oprit pentru  o cat mai exacta apreciere a conceptului.
CARACTERELE  JURIDICE  ALE  VANZARII
A  determina caracterele juridice ale unui contract inseamna, in esenta, a-i  stabili  principiile  fundamentale  in raport de care el va fi  analizat  intotdeauna.  Desi aparent o chestiune de “scoala”,  de inceput a studiului juridic,  problematica  regulilor  de baza ale vanzarii este deosebit de  importanta.  Nu exista  si nu se poate  numi  discutie asupra  unei spete cea  care este  lipsita de fundamentul acestor principii generale – caracte  juridice dupa cum le-am numit.  Referirea la ele trebuie sa  fie facuta  chiar primordial, inaintea  oricaror  alte chestiuni abordate.  Lipsa , fie si numai a unuia  dintre  caracterele juridice fundamentale ale vanzarii,  duce implicit la schimbarea regimului juridic aplicabil respectivului contract.De exemplu,  daca se constata ca  transferul dreptului se face cu titlu gratuit, iar nu oneros, cum este de esenta vanzarii,  bineinteles ca vom  aplica respectivului contract regulile de la donatie, iar nu pe cele de la vanzare. Caracterele  juridice  ale  contractului de vanzare cumparare  sunt intocmai  ca fundalul unei piese de teatru:  aceeasi scena, intr-un alt cadru, pe un alt fundal, poate insemna si transmite cu totul alt mesaj spectatorilor.  Vom incepe prin a  enumera aceste caractere urmand ca, in postarile viitoare, sa  le analizam separat.1.      Este un contract sinalagmatic2.      Este un contract  cu titlu oneros3.      Este un contract  comutativ4.      Este un contract consensual5.      Este un contract  translativ de proprietate


DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA


23. COLATERALII ORDINARI - Jul 2, 2012 4:02:00 PM

Noţiunea de colaterali ordinari şi modul de operare al vocaţiei succesorale a acestora 
Sediul materiei :  art. 983 NCC"Sunt rudele colaterale ale defunctului, până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi" - după cum spune alin 1 al art.  983 NCC.  Observăm faptul că acest  articol   reia , în definiţia dată colateralilor ordinari, prevederile art 963 alin 2  NCC, stabilind faptul că vocaţia succesorală a acestora este limitată la gradul 4 inclusiv. Prin urmare, în categoria colateralilor ordinari vor fi inclusi unchii  mătuşile defunctului, ca  rude de gradul 3, precum şi verii primari ai defunctului, ca  rude de gradul 4. Ca şi în cazul celorlalţi moştenitori legali, nu se face nici o deosebire după cum este vorba de  rude fireşti sau de rudenia rezultată ca urmare a adopţiei. În acest ultim caz, vocaţia la moştenire va aparţine unchilor, mătuşilor şi verilor primari rezultaţi în urma adopţiei, deci celor cărora  adoptatul le-a devenit ruda ca efect al adopţiei, iar nu rudelor fireşti, cu care, în urma adopţiei, a pierdut legatură de rudenie . Atunci când la moştenirea unui defunct sunt chemaţi la moştenire colateralii ordinari, vom lua în calcul ambele linii ale moştenirii , atât cea maternă cât şi cea paternă. Prin urmare, moştenitori vor fi atât unchii, mătuşile sau verii primari   din partea mamei defunctului, cât şi unchii, mătuşile sau verii primari  din partea tatălui defunctului. Deci, vom analiza şi chema la moştenire în mod obligatoriu colateralii ordinari de pe ambele linii, fără deosebire. Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire pe poziţia a patra  în ordinea claselor de moştenitori legali. Astfel, ei vor veni la moştenire  dacă  descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi ori ascendenţii ordinari nu există, nu pot moşteni sau nu doresc să moştenească.  Prin urmare, în cazul în care defunctul nu a avut descendenţi,  părinţii îi sunt decedati anterior, nu a avut fraţi sau surori, bunicii sau străbunicii sunt de asemenea decedaţi anterior, precum  în cazul în care oricare dintre aceştia sunt nedemni sau renunţători, astfel încât nici un moştenitor aparţinând claselor I , a II a sau a III a nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a moşteni, se va stabili vocaţia concretă la moştenire a colateralilor ordinari . Este posibil ca şi colateralii ordinari să vina în concurs cu moştenitori aparţinând clasei I, a descendenţilor , sau cu moştenitori aparţinând clasei  a II a, respectiv cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.  Această  situaţie reprezintă aplicarea practică a art. 964 alin 2, care face referire la situaţia dezmoştenirilor dispuse de defunct cu privire la descendenţi sau ascendenţii privilegiaţi, care sunt moştenitori rezervatari.  Regula conform cu care sunt chemaţi la moştenire succesibili aparţinând claselor subsecvente, va funcţiona numai în cazul în care defunctul nu a dispus prin testament de cotitatea disponibilă . În plus, în cazul colateralilor odinari, dacă exheredarea se referă la descendenţi, este necesar ca nici  succesibilii aparţinând clasei a II a ori clasei a III a să nu vrea sau să nu poată moşteni, iar dacă exheredarea se referă la ascendenţii privilegiaţi este necesar ca nici colateralii privilegiaţi şi nici ascendenţii ordinari să nu vrea sau să nu poată moşteni .  Astfel, dacă defunctul şi-a exheredat descendenţii, fără să dispună cu privire la atribuirea bunurilor moştenirii, se va cerceta mai întâi dacă există sau nu ascendenţi privilegiaţi  ori colaterali privilegiaţi  care să poată fi chemaţi la moştenire, apoi se va verifica dacă există sau nu ascendenţi ordinari  care să poată fi chemaţi la moştenire. Numai dacă toţi aceştia nu există sau nu pot ori nu doresc să primească moştenirea, abia atunci vor fi chemaţi la moştenire colateralii ordinari . În această situaţie, ei vor veni la moştenire în concurs cu decendenţii - moştenitori aparţinând clasei I - care vor primi rezerva lor succesorală, colateralii ordinari având dreptul să culeagă restul moştenirii .  În cazul în care defunctul a dispus exheredarea ascendenţilor privilegiaţi,  se va cerceta existenţa şi vocaţia succesorală a colateralilor privilegiaţi, apoi a ascendenţilor ordinari şi numai dacă aceştia nu există sau nu pot ori nu doresc să primească moştenirea, abia atunci vor fi chemaţi la moştenire colateralii ordinari. În această situaţie ei vor veni în concurs cu ascendenţii privilegiaţi - moştenitori aparţinând clasei a două - care vor primi rezerva lor succesorală, colateralii  ordinari având dreptul să culeagă restul moştenirii. Colateralii  ordinari pot veni la moştenire singuri sau în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. În acest caz, cota cuvenită soţului supravieţuitor se va atribui cu precădere, cu întâietate, iar cota colateralilor ordinari se va atribui abia după aceea. În cazul colateralilor  ordinari, funcţionează regula proximităţii gradului de rudenie, astfel încât ei vor fi chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul, astfel cum se stabileşte în art 982 alin 3 NCC, moştenitorii de grad mai apropiat înlăturând de la moştenire pe cei de grad mai îndepărtat. Aşadar, dacă la moştenirea unui defunct, în rândul colateralilor  ordinari există atât unchi sau mătusi cât şi veri primari, primii chemaţi vor fi unchii şi mătuşile, ca  moştenitori de gradul 3, iar abia apoi, dacă aceştia nu pot sau nu vor să moştenească, vor fi chemaţi la moştenire verii primari, ca  moştenitori de gradul 4 . În cadrul clasei a IV a de moştenitori legali, moştenirea se va împărţi în părţi egale, între moştenitorii de acelaşi grad. Astfel, dacă la moştenire vor fi chemaţi unchii  mătuşile defunctului, pe ambele linii - maternă  sau paternă - ei vor împărţi moştenirea în părţi egale, în funcţie de numărul lor. Dacă la moştenire vor fi chemaţi verii primari ai defunctului, ei vor împărţi de asemenea moştenirea în părţi egale, în funcţie de numărul lor, indiferent de linia maternă sau paternă pe care vin.  Împărţirea moştenirii în cazul colateralilor ordinari 
a. În cazul în care colateralii ordinari vin la moştenire singuri, ei  vor culege întreaga moştenire.Se va aplica regula împărţirii în cote egale între moştenitorii care vin împreună  si efectiv la moştenire, astfel încât întreaga masă succesorală va fi împărţită în atâtea părţi câti moştenitori sunt. Prin urmare, dacă la moştenire vin unchii şi mătuşile defunctului - rude de gradul 3 – moştenirea se va împărţi în funcţie de numărul lor. Dacă la moştenire vin verii primari ai defunctului - rude de gradul 3 – moştenirea se va împărţi de asemenea în funcţie de numărul lor. Regula împărţirii pe linii , maternă sau  paternă, nu va avea nici o relevanta şi nu se va aplica în nici un caz în situaţia colateralilor  ordinari . b.  În cazul în care colateralii  ordinari vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor,  ei vor culege o cota de un sfert din moştenire, conform art 983 alin 4 NCC. Cota soţului supravieţuitor, care este în acest caz de 3/4 din moştenire, se va calcula cu precădere, iar cota colateralilor ordinari, respectiv 1/4 din moştenire, se va atribui abia după aceea, fiind împărţită între aceştia în mod egal, în funcţie de numărul lor c.în cazul în care colateralii  ordinari vin la moştenire în concurs cu descendenţi ai defunctului, ca urmare a exheredării acestora , vom distinge după cum  există sau nu concursul soţului supravieţuitor . -  Dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor, descendenţii ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi colateralii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : soţul supravieţuitor va primi cota ce i se cuvine ca şi cum ar veni în concurs cu clasa I de moştenitori, respectiv 1/4; descendenţii vor primi rezerva la care au dreptul, calculată din întreaga masă succesorală, respectiv  1/2x3/4=3/8; colateralii ordinari vor primi restul moştenirii, adică 1/1-(1/4+3/8)=1/1-5/8=3/8, cota pe care o vor împărţi în mod egal, funcţie de numărul lor -Dacă la moştenire vin descendenţi ai defunctului ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi colateralii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel: descendenţii îşi vor primi rezerva succesorală, respectiv 1/2 din moştenire, iar colateralii ordinari vor primi restul, respectiv 1/2 din moştenire d.În cazul în care colateralii ordinari vin la moştenire în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, vom distinge de asemenea după cum există sau nu concursul soţului supravieţuitor .-dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi colateralii  ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : soţul supravieţuitor va primi cota ce i se cuvine ca şi cum ar veni în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv 1/2 din moştenire; ascendenţii privilegiaţi îşi vor primi rezerva la care au dreptul, calculată din diferenţa rămasă, adică din 1/2; deci, dacă există un singur părinte, rezerva sa va fi de 1/8x1/2 deci 1/16, iar dacă există 2 părinţi, rezerva lor va fi de 1/4x1/2 deci 1/8; astfel, cotele deja atribuite vor fi  următoarele : 1/2+1/16=9/16 dacă există un singur părinte sau  1/2+1/8=5/8 dacă există doi părinţi ; prin urmare, partea cuvenită colateralilor ordinari va fi de 7/16 atunci când la moştenire a venit un singur părinte rezervatar sau de 3/8 atunci când la moştenire au venit ambii părinţi rezervatari . -dacă la moştenire vin ascendenţii privilegiaţi ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi colateralii  ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : ascendenţii privilegiaţi îşi vor primi rezerva la care au dreptul în funcţie de numărul lor, calculată din întreaga masă succesorală, respectiv 1/8 dacă există un singur părinte si 1/4 dacă există ambii părinţi ; colateralii  ordinari vor primi diferenţa, adică 7/8 dacă au venit în concurs cu un părinte al defunctului si  respectiv 3/4 dacă au venit în concurs cu ambii părinţi ai defunctului . 
Caracterele dreptului la moştenire al colateralilor ordinari.
a.sunt moştenitori legali, drepturile lor fiind consfinţite în virtutea rudeniei cu defunctul b.nu sunt moştenitori rezervatari, astfel încât ei vor fi înlăturaţi de la moştenire dacă defunctul a dispus de bunurile sale prin testamentc.nu sunt moştenitori sezinari, astfel încât pentru a intră în posesia moştenirii vor fi obligaţi sa ceară emiterea certificatului de moştenitord.vin la moştenire numai în nume propriu, iar nu  prin reprezentare, ceea ce determină fără discuţie împărţirea moştenirii între ei  numai în mod egal


DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA


24. ASCENDENTII ORDINARI - Jun 27, 2012 8:18:00 AM

Sediul materiei îl reprezintă art 982 NCC  1. Noţiunea de ascendenţi ordinari şi modul de operare al vocaţiei succesorale a acestora  "Sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia"- după cum spune alin 1 al art.  982.  Făcând aplicarea  art. 963 alin 2,  vom putea spune că în această categorie de moştenitori vor intra bunicii, străbunicii, stră-străbunicii, la infinit. Fiind vorba de o rudenie în linie dreaptă, chiar dacă legea nu pune nici o oprelişte referitor la gradul de rudenie limita, ca în cazul colateralilor, trebuie totuşi să remarcăm că , obiectiv vorbind, luând în considerare vârstele celor implicaţi, ne vom opri totuşi foarte aproape de gradul 4 de rudenie. Diferenţa stă în aceea că, dacă sunt întrunite condiţiile pentru a moşteni, gradul 4 de rudenie va putea fi depăşit, mergându-se la gradele următoare, iar limitarea este de natură obiectivă, naturală, iar nu de natură legală.  Ca şi în cazul celorlalţi moştenitori legali, nu se face nici o deosebire după cum este vorba de  rude fireşti sau de rudenia rezultată ca urmare a adopţiei. În acest ultim caz, vocaţia la moştenire va aparţine bunicilor sau străbunicilor rezultaţi în urma adopţiei, deci celor cărora  adoptatul le-a devenit rudă ca efect al adopţiei, iar nu bunicilor sau străbunicilor fireşti, cu care, în urma adopţiei, a pierdut legatura de rudenie.  Atunci când la moştenirea unui defunct sunt chemaţi la moştenire ascendenţii ordinari, vom lua în calcul ambele linii ale moştenirii , atât cea maternă cât şi cea paternă. Prin urmare, moştenitori vor fi atât bunicii sau străbunicii  din partea mamei defunctului, cât şi bunicii sau străbunicii din partea tatălui defunctului. Deci, dacă  moştenitori  sunt bunicii, atunci vom vorbi despre patru persoane, iar dacă moştenitori sunt străbunicii, atunci vom vorbi despre opt persoane cu vocaţie succesorală generală .  Ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire pe poziţia a treia în ordinea claselor de moştenitori legali. Astfel, ei vor veni la moştenire  dacă  descendenţii, ascendenţii privilegiaţi ori colateralii privilegiaţi nu există, nu pot moşteni sau nu doresc să moştenească.  Prin urmare, în cazul în care defunctul nu a avut descendenţi,  părinţii îi sunt decedaţi anterior, nu a avut fraţi sau surori, precum  în cazul în care oricare dintre aceştia sunt nedemni sau renunţători, astfel încât nici un moştenitor aparţinând claselor I sau a II a nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru a moşteni, se va stabili vocaţia concretă la moştenire a ascendenţilor ordinari   Este posibil ca ascendenţii ordinari să vina în concurs cu moştenitori aparţinând clasei I, a descendenţilor , sau cu moştenitori aparţinând clasei  a II a, respectiv cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului .  Această  situaţie reprezintă aplicarea practică a art. 964 alin 2, care face referire la situaţia dezmoştenirilor dispuse de defunct cu privire la descendenţi sau ascendenţii privilegiaţi, care sunt moştenitori rezervatari.  Regula conform cu care sunt chemaţi la moştenire succesibili aparţinând claselor subsecvente, va funcţiona numai în cazul în care defunctul nu a dispus prin testament de cotitatea disponibilă . În plus, în cazul ascendenţilor ordinari, dacă exheredarea se referă la descendenţi, este necesar ca nici  succesibilii aparţinând clasei a II a să nu vrea sau să nu poată moşteni, iar dacă exheredarea se referă la ascendenţii privilegiaţi este necesar ca nici colateralii privilegiaţi să nu vrea sau să nu poată moşteni .  Astfel, dacă defunctul a exheredat descendenţii, fără să dispuna cu privire la atribuirea bunurilor moştenirii, se va cerceta mai întâi dacă există sau nu ascendenţi privilegiaţi  ori colaterali privilegiaţi  care să poată fi chemaţi la moştenire. Numai dacă aceştia nu există sau nu pot ori nu doresc să primească moştenirea, abia atunci vor fi chemaţi la moştenire ascendenţii ordinari . În această situaţie, ei vor veni la moştenire în concurs cu descendenţii - moştenitori aparţinând clasei I - care vor primi rezerva lor succesorală, ascendenţii ordinari având dreptul să culeagă restul moştenirii .  În cazul în care defunctul a dispus exheredarea ascendenţilor privilegiaţi,  se va cerceta existenţa şi vocaţia succesorală a colateralilor privilegiaţi si  numai dacă aceştia nu există sau nu pot ori nu doresc să primească moştenirea, abia atunci vor fi chemaţi la moştenire ascendenţii ordinari. În această situaţie ei vor veni în concurs cu ascendenţii privilegiaţi - moştenitori aparţinând clasei a doua - care vor primi rezerva lor succesorală, ascendenţii ordinari având dreptul să culeagă restul moştenirii.  Ascendenţii ordinati pot veni la moştenire singuri sau în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. În acest caz, cota cuvenită soţului supravieţuitor se va atribui cu precădere, cu întâietate, iar cota ascendenţilor ordinari se va atribui abia după aceea.  În cazul ascendenţilor ordinari, funcţionează regula proximităţii gradului de rudenie, astfel încât ei vor fi chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul, astfel cum se stabileşte în art 982 alin 3 NCC, moştenitorii de grad mai apropiat înlăturând de la moştenire pe cei de grad mai îndepărtat. Aşadar, dacă la moştenirea unui defunct, în rândul ascendenţilor ordinari există atât bunici cât  străbunici, primii chemaţi vor fi bunicii, ca  moştenitori de gradul 2, iar abia apoi, dacă aceştia nu pot sau nu vor să moştenească, vor fi chemaţi la moştenire străbunicii, în ordinea celorlalte grade de rudenie. Chemarea la moştenire se va opri la  moştenitorii din acel grad care îndeplinesc condiţiile pentru a putea moşteni, fără a mai avea relevanţă dacă există sau nu alţi moştenitori, din gradele următoare.  În cadrul clasei a III a de moştenitori legali, între cei care o compun, moştenirea se va împărţi în părţi egale, între moştenitorii de acelaşi grad. Astfel, dacă defunctul a avut  patru bunici care vin la moştenire , aceştia vor împărţi moştenirea în patru părţi egale, iar dacă a avut numai trei bunici care vin la moştenire, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, fără a conta linia maternă sau paternă din care fac parte .  
2. Împărţirea moştenirii în cazul ascendenţilor ordinari   a. În cazul în care ascendenţii ordinari vin la moştenire singuri, ei  vor culege întreaga moştenire. Se va aplica regula împărţirii în cote egale între moştenitorii care vin împreună  efectiv la moştenire, astfel încât întreaga masa succesorală va fi împărţită în atâtea părţi câti moştenitori sunt. Prin urmare, dacă la moştenire vin bunicii defunctului - rude de gradul 2 – moştenirea se va împărţi în funcţie de numărul lor. Dacă la moştenire vin străbunicii defunctului - rude de gradul 3 – moştenirea se va împărţi de asemenea în funcţie de numărul lor. Regula împărţirii pe linii , maternă  paternă, nu va avea nici o relevanţă şi nu se va aplica în nici un caz în cazul ascendenţilor ordinari . b.  În cazul în care ascendenţii ordinari vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor,  ei vor culege o cotă de un sfert din moştenire, conform art 982 alin 4 NCC. Cota soţului supravieţuitor, care este în acest caz de 3/4 din moştenire, se va calcula cu precădere, iar cota ascendenţilor ordinari, respectiv 1/4 din moştenire, se va atribui abia după aceea. c.În cazul în care ascendenţii ordinari vin la moştenire în concurs cu descendenţi ai defunctului, ca urmare a exheredării acestora , vom distinge după cum  există sau nu concursul soţului supravieţuitor . -  Dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor, descendenţii ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi ascendenţii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : soţul supravieţuitor va primi cota ce i se cuvine ca şi cum ar veni în concurs cu clasa I de moştenitori, respectiv 1/4; descendenţii vor primi rezerva la care au dreptul, calculată din întreaga masă succesorală, respectiv  1/2x3/4=3/8; ascendenţii ordinari vor primi restul moştenirii, adică 1/1-(1/4+3/8)=1/1-5/8=3/8.- Dacă la moştenire vin descendenţi ai defunctului ca  moştenitori rezervatari exheredaţi si ascendenţii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel: descendenţii îşi vor primi rezerva succesorală, respectiv 1/2 din moştenire, iar ascendenţii ordinari vor primi restul, respectiv  1/2 din moştenire d.În cazul în care ascendenţii ordinari vin la moştenire în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, vom distinge de asemenea după cum există sau nu concursul soţului supravieţuitor .- dacă la moştenire vine soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi ca  moştenitori rezervatari exheredaţi şi ascendenţii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : soţul supravieţuitor va primi cota ce i se cuvine ca şi cum ar veni în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv 1/2 din moştenire; ascendenţii privilegiaţi îşi vor primi rezerva la care au dreptul, calculată din diferenţa rămasă, adică din 1/2; deci, dacă există un singur părinte, rezerva sa va fi de 1/8x1/2 deci 1/16, iar dacă există 2 părinţi, rezerva lor va fi de 1/4x1/2 deci 1/8; astfel, cotele deja atribuite vor fi  următoarele : 1/2+1/16=9/16 dacă există un singur părinte  sau  1/2+1/8=5/8 dacă există doi părinţi ; prin urmare, partea cuvenită ascendenţilor ordinari va fi de 7/16 atunci când la moştenire a venit un singur părinte rezervatar sau  de 3/8 atunci când la moştenire au venit ambii părinţi rezervatari . - dacă la moştenire vin ascendenţii privilegiaţi ca  moştenitori rezervatari exheredaţi impreuna cu ascendenţii ordinari, moştenirea se va împărţi astfel : ascendenţii îşi vor primi rezerva la care au dreptul în funcţie de numărul lor, calculată din întreaga masă succesorală, respectiv 1/8 dacă există un singur părinte  si 1/4 dacă există ambii părinţi ; ascendenţii ordinari vor primi diferenţa, adică 7/8 dacă au venit în concurs cu un părinte al defunctului si respectiv 3/4 dacă au venit în concurs cu ambii părinţi ai defunctului . 3.Caracterele dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari .   a. sunt moştenitori legali, drepturile lor fiind consfinţite în virtutea rudeniei cu defunctul b.nu sunt moştenitori rezervatari, astfel încât ei vor fi înlăturaţi de la moştenire dacă defunctul a dispus de bunurile sale prin testamentc.nu sunt moştenitori sezinari, astfel încât pentru a intra în posesia moştenirii vor fi obligaţi sa ceară emiterea certificatului de moştenitord.vin la moştenire numai în nume propriu, iar nu  prin reprezentare, ceea ce determină fără discuţie împărţirea moştenirii între ei  numai în mod egal

DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA


25. ASCENDENTII PRIVILEGIATI SI COLATERALII PRIVILEGIATI - partea a doua - Jun 21, 2012 5:39:00 AM

Cotele in care se imparte mostenirea in cazul clasei a doua de mostenitori legali
Regulile  dupa care  culeg mostenirea ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati sunt stabilite de art 978-981 NCC. Distingem mai multe situatii. a.daca ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati vin la mostenire singuri, ei vor culege intreaga masa succesorala impreuna, dupa  regula atribuirii intai a cotei parintilor si apoi a cotei colateralilor privilegiati. Astfel :-daca la mostenire vine un singur parinte, el va primi 1/4 din mostenire iar colateralii, impreuna, indiferent de numarul lor,  3/4 din mostenire ( aceasta impartindu-se intre ei in mod egal , pe linii sau pe tulpini, dupa regulile analizate anterior)- daca la mostenire vin ambii parinti, ei vor primi impreuna 1/2 din mostenire iar colateralii, impreuna, indiferent de numarul lor, 1/2 din mostenire (aceasta impartindu-se intre ei in mod egal, pe linii sau pe tulpini, dupa regulile analizate anterior)b. daca ascendentii privilegiati si colateralii privilegiati vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor,acesta va primi o cota fixa de 1/3 din mostenire, calculata cu prioritate din intreaga masa succesorala, iar clasa a doua de mostenitori va imparti restul de 2/3 din mostenire, dupa aceleasi criterii pe care le-am enuntat mai sus. Astfel:- daca la mostenire vine un singur parinte, el va primi 1/4 din 2/3, respectiv 2/12 din mostenire, iar colateralii privilegiati vor primi impreuna 3/4 din 2/3, respectiv 6/12 mostenire- daca la mostenire vin ambii parinti, ei vor primi impreuna 1/2 din 2/3, respectiv 2/6 din mostenire, iar colateralii privilegiati vor primi impreuna restul de 1/2 din 2/3, respectiv 2/6 din mostenire c. daca ascendentii privilegiati vin singuri la mostenire, ei vor culege intreaga masa succesorala, care fie se va atribui integral parintelui venit singur la mostenire  fie se va imparti in mod egal intre cei doi parinti care vin impreuna la mostenire d.daca ascendentii privilegiati vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor, acesta din urma va primi o cota fixa de 1/2 din mostenire, iar cealalta cota de 1/2 se va atribui parintilor defunctului. Daca mostenitor este un singur parinte, el va culege intreaga parte ramasa, respectiv 1/2. Daca mostenitori sunt ambii parinti, ei vor culege cate 1/2 din 1/2, respectiv 1/4 fiecare. e. daca numai colateralii privilegiati vin la mostenire, singuri, fara concursul altcuiva, ei vor imparti intreaga masa succesorala, dupa regulile pe care le-am analizat anterior.f.daca la mostenire vin colateralii privilegiati in concurs cu sotul supravietuitor, acesta din urma va primi o cota fixa de 1/2 din mostenire, iar cealalta cota de 1/2 se va imparti intre colateralii privilegiati, asa cum am spus, urmand regulile impartirii egale, pe linii sau pe tulpini, dupa caz. g. in situatia speciala a concursului dintre clasa I si clasa a doua de mostenitori,intervenita in mod exceptional in urma exheredarii descendentilor, vom putea intalni in practica urmatoarele situatii :- exista concursul sotului supravietuitor, al descendentilor rezervatari, al unui parinte si al colateralilor privilegiati: cota sotului supravietuitor va fi de 1/4 = 8/32; rezerva descendentilor va fi de  1/2x3/4=3/8=12/32; cota parintelui va fi de 1/4x3/8=3/32; cota colateralilor privilegiati va fi de 3/4x3/8=9/32-exista concursul sotului supravietuitor, al descendentilor rezervatari, a doi parinti si al colateralilor : cota sotului supravietuitor va fi de 8/32 (1/4); rezerva descendentilor va fi de 1/2x3/4=3/8=12/32; cota parintilor va fi de 1/2x3/8=3/16=6/32; cota colateralilor privilegiati va fi de 1/2x3/8=3/16=6/32.- exista concursul sotului supravietuitor, al descendentilor rezervatari si numai al ascendentilor privilegiati ori numai al colateralilor privilegiati : cota sotului supravietuitor va fi de 8/32( 1/4); rezerva  descendentilor va fi de 1/2x3/4=3/8=12/32; cota parintilor sau a colateralilor privilegiati va fi de 12/32-exista concursul descendentilor rezervatari, al unui parinte si al colateralilor privilegiati : rezerva descendentilor va fi de 1/2x3/4=3/8=12/32; cota parintelui va fi de 1/4x5/8=5/32; cota colateralilor privilegiati va fi de 3/4x5/8=15/32- exista concursul descendentilor rezervatari, a doi  parinti si al colateralilor : rezerva descendentilor va fi de 1/2; cota ambilor parinti va fi de 1/2x1/2=1/4; cota colateralilor privilegiati va fi de 1/4- exista concursul descendentilor rezervatari si , separat, fie al ascendentilor privilegiati, fie al colateralilor privilegiati : rezerva descendentilor va fi de 1/2; cota atribuita ascendentilor privilegiati sau colateralilor privilegiati va fi de 1/2.
              Temeiul juridic al drepturilor succesorala ale ascendentilor si colateralilor privilegiati:Ascendenti privilegiati si colaterali privilegiati : -         Daca vin singuri la mostenire : art. 976 si  art. 978 -         Daca vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor : art. 976, art. 977 alin 1 si art. 978Ascendenti privilegiati : -         Daca vin singuri la mostenire : art. 976 ,  art. 979 alin 1 si  art. 980-         Daca vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor; art 976,  art. 977 alin 2, art.  979 alin 1 si art 980Colateralii privilegiati : -         Daca vin singuri la mostenire : art. 976,  art. 979 alin 2, art. 981-         Daca vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor : art. 976, art. 977 alin 2, art. 979 alin 2 si art 981
Caracterele juridice ale clasei ascendentilor privilegiati si colateralilor privilegiati  
Ascendentii privilegiati a. sunt mostenitori legali : Drepturile lor sunt stabilite prin efectul legii, ca si in cazul celorlalti mostenitori legali. Temeiul instituirii ascendentilor privilegiati ca si mostenitori legali il constituie rudenia, fie cea izvorata din filiatie, indiferent ca este vorba de cea din casatorie, din afara casatoriei sau in urma reproducerii umane asistate medical cu tert donator,  fie cea rezultata in urma adoptiei. b. sunt mostenitori sezinari Sezina este un alt beneficiu pe care legea il acorda ascendentilor privilegiati.  In temeiul sau, acestia au posibilitatea de a primi stapanirea de fapt a patrimoniului succesoral anterior emiterii certificatului de mostenitor. In acelasi timp, ei vor putea administra acest patrimoniu si  vor putea exercita depturile si actiunile defunctului. c. sunt mostenitori rezervatariConform art.  1088  NCC, coroborat cu art  978 NCC, rezerva ascendentilor privilegiati va fi de:- 1/2 din 1/4, respectiv de 1/8, daca la mostenire vine un singur parinte - 1/2 din 1/2, respectiv 1/4, daca la mostenire vin ambii parinti . Cum se va calcula aceasta rezerva ? Raspunsul se va da functie de situatia concreta in care ne aflam . Astfel :- In cazul in care  ascendentii vin la mostenire fara a suporta concursul sotului supravietuitor, rezerva lor se va calcula din intreaga mostenire, intocmai cum se calculeaza in aceasta situatie si cota care le revine ascendentilor privilegiati . Prin urmare, situatia se va rezolva simplu, atribuindu-se rezerva ascendentilor    ( de 1/8 sau 1/4 )  si diferenta atribuindu-se conform vointei defunctului exprimata prin testament- In cazul in care ascendentii vin la mostenire in concurs cu sotul supravietuitor, indiferent daca acesta  beneficiaza de cota sa  ca si mostenitor legal sau  numai de rezerva ce i se cuvine, din intreaga mostenire se va atribui cota sotului cu intaietate, iar rezerva ascendentilor privilegiati se va calcula numai din diferenta. Concluzia aceasta se impune, practic, avandu-se in vedere reglementarea art. 977 NCC care stabileste cota cuvenita clasei a doua de mostenitori in cazul concursului cu sotul supravietuitor. Analizand textul, observam ca partea pe care legea o da clasei a doua este de doua treimi din mostenire – daca vocatia succesorala concreta apartine atat ascendentilor cat si colateralilor privilegiati – sau  de o jumatate din mostenire – daca sunt chemati la culegerea acesteia numai ascendentii privilegiati sau numai colateralii privilegiati. Facand raportul cu  reglementarea legala a rezervei ( care spune ca aceasta este  jumatate din cota cuvenita ca si mostenitor legal ) consideram ca, atata vrema cat cota este stabilita dintr-o parte de 1/2 sau de 2/3 din mostenire , si rezerva trebuie calculata in acelasi mod. Astfel, putem avansa mai multe ipoteze de lucru:-daca defunctul care era casatorit, avand unul sau doi parinti in viata, a lasat un testament  altor persoane instituindu-le legatari universali, acesta se va reduce, la cererea rezervatarilor mentionati, in limita cotitatii disponibile. Nu va avea importanta daca vocatie succesorala generala au si colateralii privilegiati intrucat acestia, nefiind rezervatari, sunt exlusi de la mostenire, fiind lipsiti de vocatie succesorala concreta prin vointa autorului. Daca respectivii colaterali privilegiati sau unii dintre ei sunt tocmai beneficiarii testementului, ei vor avea vocatie succesorala testamentara, de cea legala fiind lipsiti prin vointa defunctului. Acest lucru nu este de natura, insa , sa-i prejudicieze pentru ca, beneficiind de testament, cota pe care o primesc in concret este mai mare decat cea care li s-ar fi cuvenit ca si mostenitori legali. Prin urmare, se va calcula rezerva sotului supravietuitor in functie de cota ce i s-ar fi cuvenit acestuia in concurs numai cu ascendentii privilegiati, adica 1/2x1/2=1/4 din masa succesorala . Rezerva ascendentilor privilegiati se va calcula numai din diferenta de 3/4 intrucat si cota sa legala, in concurs cu sotul supravietuitor, se stabileste numai din ceea ce ramane dupa scaderea cotei cuvenite sotului. Asadar, daca este un singur parinte rezerva sa va fi de ½ din ¼, respectiv 1/8, dar raportat la diferenta de ¾, ceea ce inseamna ca rezerva de care beneficiaza el este de 1/8 din 3/4, respectiv 3/32. Daca sunt doi parinti, rezerva lor va fi de ½ din ½ respectiv 1/4, bineinteles raportat tot la diferenta de ¾, ceea ce inseamna ca rezerva de care vor beneficia ei va fi de ¼ din ¾, respectiv 3/16. Cumuland rezervele sotului supravietuitor si ale ascendentilor ajungem la urmatorul rezultat : 1/4+3/32=11/32, daca este un singur parinte; 1/4+3/16=7/16=14/32, daca sunt doi parinti. Prin urmare, cotitatea disponibila de care poate dispune defunctul este de 21/32 daca la mostenire vine sotul supravietuitor si un parinte, ca si mostenitori rezervatari, si respectiv 18/32 daca la mostenire vine sotul supravietuitor si doi parinti ca si mostenitori rezervatari. Un alt mod de calcul, respectiv acela in care rezerva ascendentilor se scade tot din intreaga masa succesorala este pe de o parte neconform cu prevederea legala si pe de alta parte de natura sa incalce vointa dispunatorului intrucat diminueaza cotitatea disponibila. In aceasta varianta, rezerva sotului supravietuitor va fi de 1/2x1/2=1/4,  rezerva unui parinte, raportata la intrega masa succesorala, va fi de 1/8, iar rezerva a doi parinti, raportata tot la intreaga masa succesorala va fi de 1/4. Rezulta ca cele doua rezerve cumulate vor fi de 1/4+1/8=3/8, daca exista un singur parinte si respectiv 1/4+1/4=2/4=4/8 daca sunt ambii parinti. Prin urmare, cotitatea disponibila va fi de 5/8=20/32 daca la mostenire vine sotul si un singur parinte ca si mostenitori rezervatari, si respectiv de 4/8=16/32 daca la mostenire vine sotul supravietuitor si ambii parinti. Se observa, comparand, ca se diminueaza cotitatea disponibila cu 1/32 respectiv cu 2/32  fata de modul de calcul anterior. -daca defunctul, casatorit fiind si avand unul sau doi parinti in viata, lasa testement sotului supravietuitor, instituindu-l legatar universal, acesta se va reduce in limita rezervei cuvenite ascendentilor. Deasemeni nu va avea importanta daca exista sau nu colaterali privilegiati intrucat acestia sunt inlaturati de la mostenire prin existenta unui testament care nu le beneficiaza. In aceasta situatie, din intreaga masa succesorala se va scadea cota cuvenita sotului in concurs cu ascendentii privilegiati, respectiv 1/2 din mostenire, ramanand partea care legal  s-ar atribui clasei a doua, respectiv 1/2 din masa succesorala. Din aceasta se calculeaza rezerva ascendentilor privilegiati, in functie de numarul lor, respectiv 1/8x1/2=1/16 daca este un singur parinte si 1/4x1/2=1/8=2/16 daca sunt doi parinti. Cotele deja atribuite astfel vor insuma 1/2+1/16=8/16+1/16=9/16 daca exista un singur parinte in concurs cu sotul supravietuitor si respectiv 1/2+2/16=8/16+2/16=10/16 daca exista doi parinti in concurs cu sotul supravietuitor. Prin urmare, cotitatea disponibila de care va beneficia sotul supravietuitor in calitatea sa de legatar al defunctului este de 7/16 daca vine in concurs cu un singur parinte si respectiv de 6/16 daca vine in concurs cu ambii parinti. Impartirea finala va avea urmatorul aspect: un singur parinte primeste rezerva sa de 1/16 iar sotul supravietuitor 1/2+7/16=15/16; ambii parinti primesc rezerva lor de 2/16 iar sotul supravietuitor primeste 1/2+6/16=14/16. Celalalt mod de calcul, in care rezerva parintilor se scade din intreaga masa succesorala ar oferi urmatoarele rezultate. Partea cuvenita sotului supravietuitor este de 1/2 din mostenire, deductibila din intreaga masa succesorala. Rezerva ascendentilor, daca o deducem tot din intreaga masa succesorala este de 1/8 pentru un parinte si 1/4 pentru ambii parinti. Inseamna ca cele doua cote deja atribuite ar cumula 1/2+1/8=5/8 daca este un singur parinte si respectiv 1/2+1/4=3/4 daca sunt doi parinti. Cotitatea disponibila ar fi deci de 3/8 daca este un singur parinte si de 1/4 daca sunt doi parinti. Aceasta, evident, redusa, se va atribui sotului supravietuitor in calitatea sa de mostenitor testamentar. Impartirea finala a masei succesorale va fi urmatoarea: un parinte primeste 1/8 din mostenire, iar sotul care este si legatar al defunctului primeste 1/2+3/8=7/8; doi parinti primesc 1/4 din mostenire iar sotul supravietuitor care este si legatar primeste 1/2+1/4=3/4.  Repeta, aceasta a  doua varianta de calcul nu ni se pare cea mai potrivita intrucat nu se afla in deplin acord cu prevederile legale si este de natura sa incalce vointa defunctului lasand o cotitate disponibila mai mica. Ipoteza analizata mai sus este aplicabila si atunci cand prin testament defunctul si-a exheredat numai ascendentii privilegiati, numind un legatar care este o alta persoana decat sotul supravietuitor. d. vin la mostenire in  nume propriuFaptul ca ascendentii privilegiati vin la mostenire numai in nume propriu este o chestiune fireasca. Reprezentarea , in cazul lor, ar fi insemnat chemarea la mostenire a colateralilor privilegiati in alta calitate decat aceea pe care, practic, o au in virtutea legii . e. Reprezinta unul dintre subiectii prezumtiei instituita de art 1091 alin 4 NCC, conform careia, "instrainarea cu titlu oneros catre un descendent ori un ascendent provilegiat sau catre sotul supravietuitor este prezumata a fi donatie daca instrainarea s-a facut cu rezerva  uzufructului, uzului ori abitatiei sau in schimbul intretinerii pe viata ori a unei rente viagere". Este vorba de o prezumtie relativa, care functioneaza "pana la dovada contrara" si care  este deasemenea ineficienta in cazul in care beneficiarii sai au consimtit la instrainare.  In temeiul acestei prezumtii, categoriile de acte precizate de lege vor fi analizate ca si donatii, aplicandu-li-se regimul acestora in tot ceea ce priveste procedura notariala a desbaterii mostenirii.
Colateralii privilegiatia. sunt mostenitori legaliSunt, evident, dupa descendenti si parinti, socotiti a reprezenta categoria de rude cea mai apropriata de defunct. Prin urmare, chemarea lor la mostenire este stabilita prin lege, ca efect al rudeniei cu cel care a lasat mostenirea. b. nu sunt mostenitori sezinariIn conformitate cu prevederile art 1127 NCC, colateralii privilegiati, in calitatea lor de mostenitori  legali nesezinari, vor  dobandi stapanirea de fapt asupra patrimoniului succesoral precum si dreptul de a administra acest patrimoniu numai in urma eliberarii certificatului de mostenitor, dar cu efect retroactiv  din ziua deschiderii mostenirii .  c. nu sunt mostenitori rezervatariAceasta va insemna ca, in cazul existentei unor testamente facute de defunct in favoarea altor persoane, colateralii privilegiati pierd drepturile pe care le au, in virtutea legii, de a culege mostenirea, neavand beneficiul rezervei pe care mostenitorii legali analizati anterior il au. d. vin la mostenire un nume propriu si prin reprezentarePentru a acoperi nevoia de echitate intre colateralii privilegiati ai  unui defunct, in cazurile in care unul dintre acestia este impiedicat a mosteni in nume propriu din cauza predecesului sau a nedemnitatii, legea acorda  beneficiul reprezentarii. Prin urmare, colateralii privilegiati vor putea culege mostenirea defunctului atat venind in nume propriu, caz in care mostenirea se va imparti egal intre ei, cat si prin reprezentare, caz in care mostenirea se va imparti pe tulpini . Este de retinut deasemenea faptul ca, in cazul reprezentarii, aceasta nu va opera decat pana la gradul 4 inclusiv . 


DANIELA NEGRILA
Notar public coordonator
Birou Notarial CONCORDIA