Despre mine

Scortisoara

Pe chipul ei se citeau durere şi nedumerire, încurcătura unui copil răsfăţat care a făcut întotdeauna tot ce-a vrut şi care acum, pentru prima oară, s...

Blogs Home » Personal » Personale » Încurcătura unui copil răsfăţat

Încurcătura unui copil răsfăţat

Pe chipul ei se citeau durere şi nedumerire, încurcătura unui copil răsfăţat care a făcut întotdeauna tot ce-a vrut şi care acum, pentru prima oară, se lupta cu neplăcerile vieţii.

Articole Blog

01. Mărturisirea se face până la capăt - Jun 10, 2013 9:49:00 PM
Aici nu mai poate fi vorba despre jumătăţi, despre lucruri pe care vrei să le ţii pentru tine. Mărturiseşte despre împliniri, despre înfrângeri, despre nopţi, dimineţi şi întâmplări. Mărturiseşte şi mergi mai departe, fără să te uiţi îndărăt, fără să te opreşti. Şi când lucrurile încep să se aşeze... respiră.
02. Mamei - Mar 8, 2013 11:13:00 AM
Dăruiesc
inimioara cu lalele,
mamei-
primăvara zâmbeşte!
03. 2012 + 1 - Jan 3, 2013 7:16:00 PM
Ziceam că nu mai scriu. Cineva m-a întrebat de ce, iar eu n-am ştiut ce să-i răspund. Poate pentru că sunt lucruri care nu se spun. Dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea lor ar scădea. Poate pentru că zâmbetul lui, ca o avangardă pe obraz, în lumina cuvintelor s-ar destrăma. Iar eu nu i-aş mai fi desenat în vis un trandafir în colţul gurii... Poate pentru că atunci când îţi scuturi de pe pleoape visele rele, nu mai rămâne nimic de spus. Poate pentru că viaţa ne pune adesea în genunchi şi atunci, ca să ne amintim verticalitatea noastră în spirit, cum spune Kierkegaard, avem nevoie să căutăm în artă uitarea. Poate că pentru a-ţi feri de uzură forţele sufleteşti, îţi reprimi sensibilitatea şi îţi trimiţi credinţele şi convingerile în adâncul sufletului. Sau poate pentru că atunci când ai parte de cel mai minunat lucru din viaţa ta, când zâmbeşti fără motiv, înspăimântându-ţi prietenii, când îţi aminteşti lucruri de mult uitate, vrei să le păstrezi numai pentru tine. Poate pentru că dezbrăcându-te de trecut, întinzi degetele spre viitor. Da, poate pentru că... dragă prietene, uneori e bine să laşi anii să treacă, iar vântul să scrie.



04. Deloc întâmplător... - May 30, 2012 10:19:00 PM
Am ars tot combustibilul din suflet şi am păşit peste încă un an refăcând visele din poveştile copilăriei într-o pagină de aduceri aminte în gând. Nu e cine ştie ce, dar e un început. Am redescoperit sensul vieţii şi asta doar pentru că am stat o clipă. Am închis lumina din tren şi eternitatea m-a cuprins într-o plăcere absurdă de durere până când, în noapte, nu s-a mai văzut decât conversaţia sclipind. Şi ăsta a fost cel mai frumos cadou primit... un schimb de zâmbete ritmate cu un străin, într-un tren fără drum, fără popas, un tren de noapte.
Deloc întâmplător mi-a şoptit: unele lucruri nu pot fi văzute cu ochiul liber...

05. 21 de ani, 21 de luni şi 21 de zile - Mar 20, 2012 3:06:00 PM

06. Dinspre sfârşit înapoi: eternă transformare sentimentală - Jan 14, 2012 4:28:00 PM
14 ianuarie 2012
Eternul meu Jurnal,
Ştiu că s-ar fi cuvenit să aştept mai puţin ca să mă hotărăsc să-ţi scriu adio, însă mi-era teamă că înţelesul cuvintelor se va pierde. Sunt foarte schimbată, îţi spun. Îmi aduc aminte că viaţa mă scotea din răbdări şi că, la un moment dat, o înduram ca pe un rău care mai avea să dureze numai câteva luni. Dar această amintire îmi pare acum c-ar fi a cuiva neavând nicio legătură cu mine. Nu văd de fel de ce să plec, după cum nu văd bine de ce să stau locului. Sunt obosită, dar în oboseala mea mi se pare că nu e rău când mă odihnesc. Viaţa mă plictiseşte şi mă distrează. Să te naşti, să creşi mare, să faci tărăboi, să pui la inimă totul, să măsori orbita cometelor şi, după un răstimp, să te culci acolo, în iarba unui cimitir. Piesa îmi pare îndeajuns de caraghioasă ca să fie văzută până la sfârşit. Cândva credeam, că obişnuinţa cu necazurile ori nenorocirea de a fi o fire sumbră stingheresc, încurcă dorinţele şi viziunile noastre, ne schimonosesc însăşi viaţa prin acel sentiment de deşărtăciune. Ei bine, acum sunt de părere că eşecul înseamnă întârziere, nu înfrângere. Iar întârzierea asta îmi prieşte... timpul îmi prieşte. Dragul meu, nu numai că sunt mulţumită, nu numai că voi fi mulţumită, dar dacă presupunerile admisibile pe care le-aş putea face s-ar împlini, voi fi şi atunci mulţumită. :)Se vorbeşte despre oameni care se îndestulează cu sine, se nutresc din propria înţelepciune... Dacă au eternitatea înaintea lor, îi admir şi îi invidiez, dar dacă n-o au, nu-i înţeleg. Cât despre mine... eu încetez să-ţi mai împărtăşesc ceea ce simt, ceea ce aş dori, ceea ce sunt. Nu-ţi voi mai dezvălui nevoile, secretele, abia îmi vei mai cunoaşte dorinţele. Probabil te vei întreba unde este acela care nu mă mai are? Unde este prietenul care n-a mai răspuns la telefon? Iată răstimpul întunecat pe care tristeţea lui şi l-a dorit. Cum îl foloseşte? Oare se plimbă? Se gândeşte la părerile mele de rău şi la golul anilor săi? O fi ascultând pe la scăpătatul soarelui, ca şi cum sonurile pianului urmează să-i ajungă la urechea-i singuratică? Vede aievea iasomiile împrăştiate pe terasa mea? Îmi vede boneţica trecând pe după rămurelele lor înflorite? Priveşte pe nisip urma pantofilor mei? Se întinde să respire adânc adierea nopţii?
Deşarte visuri, îţi spun. Căci într-o zi, am deschis o gaură în cer şi viaţa s-a strecurat. O frunză lipită pe geam m-a schimbat. Nu ştiu când am să mă mai întorc la tine, prieten etern, îţi voi aparţine mereu ca un vis nocturn. Dar azi, pe ultima ta filă, eu întruchipez fericirea.


07. Mi s-a întâmplat şi altfel - Nov 24, 2011 10:07:00 PM

08. Toamna, o căruţă de cărat melancolii - Oct 7, 2011 1:55:00 AM
Şi nimeni nu a observat atunci că, dintre toate locurile, acolo, într-o lume în care unu plus unu refuza să mai facă doi, în acea solitudine particulară, personală, care mă înconjura, m-am îndreptat către dansul viselor uitate. Toate amintirile mele îmi vorbesc pe măsură ce dansez, la fel cum scoicile de mare se sfărâmă sub picioarele mele pe plajă. Fiecare val care se sparge trezeşte în mine reverberaţii la distanţă. Aud răsunând în mine zilele de mult apuse şi în mintea mea întreaga serie nesfârşită de vechi pasiuni se avântă înainte ca valurile mării. Îmi amintesc spasmele, suferinţele, dorinţele în rafală, care şuierau ca vântul în pânze şi tânjirile mari şi ambigue care se răsucesc în întuneric ca un stol de pescăruşi într-un nor de furtună.Şi când lumea pleacă fără să îmi spună, o las în braţele verii, iar mintea mea rătăcitoare se întoarce pentru împrospătare la toamna fără iluzii, aşa cum un călător prăfuit se scufundă într-o iarbă moale şi stufoasă, făcându-se linişte.Cunosc liniştea asta... o linişte foarte înaltă şi liniştită.


photo
09. Do you know what the perfect superhero power would be? - Sep 26, 2011 8:46:00 PM

For me it would be the ability to get back all the time I wasted on people who eventually let me down.
photo
10. Tratament pentru prelungirea viselor - Sep 16, 2011 9:56:00 AM

11. Dacă n-ai talent la scris, desenează - Sep 7, 2011 2:41:00 PM
Totdeauna m-au fascinat desenele pe care le fac copiii pe trotuar. E acolo o lume mirifică pe care, din păcate, o spală prima ploaie... Aţi văzut vreodatp cum "lucrează" micii artişti? Cu creta, cu creionul colorat sau cu pensula muiată în acuarele, ei par să intre în desen, să ia parte la acţiunea înfăţişată care, pentru ei, devine mai reală decât realitatea. Şi au dreptate... ce e mai artificial şi mai neverosimil decât realitatea?!La toate acestea mă gândeam privind cum desenează Mălina, pe care mi-au adus-o părinţii ei pentru câteva ceasuri. Nu poţi refuza nişte vecini simpatici, care te-au mituit cu un platou de clătite, să ţii la tine un ghem blond de cinci ani până dau ei o fugă cu maşina la Iaşi.Eu tot scriu şi ea va sta liniştită şi va desena... Şi chiar aşa s-a întâmplat. Atâta doar că mie, nevenindu-mi inspiraţia, am vrut să văd dacă, în schimb, colegei mele de creaţie îi mergea mai bine. Pe colile mari de hârtie se îngrămădeau tot felul de linii şi pete care, privite de la înălţimea mea, încă nu prindeau niciun contur, n-aveau nicio semnificaţie... - Ce faci acolo, Mălina?- De-se-nez, mi-a răspuns cu întreruperi de respiraţie.- Asta văd. Dar ce?- O grădină zoologică... Ca să vezi! Ce interesant.- Mă conduci şi pe mine în grădina ta zoologică? am întrebat-o cu tonul acela fals cu care vorbesc întotdeauna adulţii cu copiii.- Te conduc...Şi ca să-i arăt că ştiu să iau totul în glumă, i-am întins o bomboană, ce o aveam pregătita dinainte, pentru orice eventualitate.- Ce-i asta? m-a întrebat.- Biletul de intrare, am spus.A luat bomboana şi a băgat-o în gură.- În grădina asta zoologică se intră fără bilet...Am râs şi m-am aşezat lângă ea, gata să primesc explicaţii. Am pus degetul pe un "animal" cu patru picioare, foarte pestriţ, care avea şi ochelari şi un fel de pălărie.- Asta ce e?- Ăsta este papacalul. Vorbeşte toată ziua... Eu îl iubesc pe papacalu'. Dacă îl rog, mă duce şi în spate...Am devenit atentă. Iată un experiment complex de semiotică! Trebuia să investighez mai departe cu grijă, să nu rup convenţiile.- Şi ăsta cine e? am întrebat arătând un alt "animal".- Ăsta este mototanu. Îl cheamă Bogdan...Bogdan e fratele ei mai mare. Are şase ani.- Unde-l pui acolo stă, spuse ea matur, repetând probabil cuvintele părinţilor auzite în casă.O pată mare galbenă cu ceva ce era evident o trompă mi se păru cunoscută. Poate pentru că am fost şi eu copil.- Cum se numeşte ăsta?- Se numeşte telefantul.Mi-am ascuns zâmbetul.- Dar de ce se numeşte aşa?- Pentru că el nu trăieşte decât la televizor, îmi explică fetiţa, mirată că nu ştiu.Alături era o pată verde, lunguiaţă, tot cu patru picioare.- Ăsta este croconilul.Am dat din cap. Nu-mi trebuia nicio explicaţie. Atâta lucru înţelegeam şi eu.Au venit la rând alte mamifere necunoscute mie, dar care, acum ştiu, există!. Mai întâi baluna sau balona, semănând cu un balon, dar, pentru că ieşea din mare, putea să fie şi un fel de lună care însă înoată şi azvârle apă din cap. Apoi Mălina îmi vorbi despre nişte animale foarte primejdioase care fac rău oamenilor. Am înţeles că unul se numeşte hipopotancul şi cel'alt urangotunul. Leoparcul era şi el rudă cu leul, dar trăia prin parcuri. Pe creanga unui copac era agăţată un fel de pasăre care ţinea în cioc un sac. Pe semne, ecoul "plastic" al vreunei poveşti ce i s-a citit.- Şi cioara asta, ce e? am întrebat.- Nu e cioară, îmi spune fetiţa vizibil agasată. E o hoţofană.Evident. Cine a inventat cândva titlul "Coţofana hoaţă", n-a făcut altceva decât să comită un pleonasm.Eram cu adevărat femecată de această nouă zoologie care spune mult despre posibilităţile creierului uman înainte ca acesta să fie îndopat cu diferite programe "logice".- Şi ăsta ce-i?- Cu ăsta se astupă găurile pământului, îmi spuse mica artistă. Este dopândăul...
...Când au venit părinţii Mălinei, le-am spus că am petrecut foarte plăcut împreună "plimbându-ne pe aleile parcului ei zoologic". Cei doi părinţi i-au aruncat o privire alarmată. Pe semne că ştiau ei de ce trăznăi e în stare "aia mică", iar eu aş putea să cred că nu e bine dezvoltată... Am zâmbit şi le-am spus:- Ori de câte ori mai aveţi nevoie şi sunt în oraş, o primesc cu plăcere...După ce familia a plecat, m-am uitat şi eu la ornictoringul din perete. Nici nu observasem cum a trecut timpul...
photo
12. Despre muchii - Aug 23, 2011 11:39:00 AM
 
Îmi amintesc că am făcut o lungă călătorie. Nu sufeream, pluteam în mijlocul vocilor, izolată în spatele unei cuşti de sticlă. Vocile se ciocneau încet de pereţii mei, uşoare ca fulgii. Le recunoşteam pe ale voastre, care mă chemau, dar nu puteam să mă grăbesc. Trăiam un coşmar din care nu mă puteam trezi, voiam să fug, dar nu mă puteam mişca. Nu-mi era frică... De mai multe ori am fost tentată să vă părăsesc, mă chemau pe tărâmul celălalt, acolo unde întinderi nesfârşite de lumini irizate se succed la infinit şi de unde răzbat, înăbuşite, cânturi foarte frumoase, translucide, recviemuri care-ţi pătrund în suflet. Gândeam... gânduri lichide şi calde ca un lapte liniştitor circulând în venele mele: ar fi atât de uşor să alunec în lumea cealaltă, dar auzeam vocea ta plină de teamă din nou şi am ales. Uneori se spune că te întorci din mormânt, e adevărat. Eram foarte departe, dar m-am gândit la gângurelile tale, la primii paşi făcuţi, prima zi de şcoală, primul zece, primul trei, prima dragoste, prima decepţie... M-am gândit la ochii tăi umezi şi la câte mai ai de îndurat şi atunci m-am întors la viaţă, m-am întors în corpul meu.(Mama, august 2011) photo

13. O iubesc cu pasiune - Aug 7, 2011 11:28:00 AM
Nu ştiu ce sunt necazurile copilăriei, acele evenimente imperceptibile cărora ne place să le zicem mai târziu traumatisme încercând să ascundem în spatele lor emoţiile de care suntem asaltaţi. Acele mici întâmplări care dau naştere unor copii lipsiţi de apărare, acele drame mărunte de importanţă capitală cărora mai târziu le facem recensământul încercând să explicăm adultul din noi. N-am cunoscut aceste necazuri. Şi totuşi cred că am plâns, dar n-am păstrat gustul acestor lacrimi. Întocmai ca desenele, frescele, ghirlandele care împodobesc primii ani din viaţă şi pentru care pierdem atât de repede îndemânarea, ca personajele feerice pe care le inventăm ca să refuzăm lumea prozaică a adulţilor şi care se destramă de îndată ce începem să ne jucăm de-a oamenii mari, lacrimile mele şi-au lăsat secretul lor în muzeul copilăriei. Evenimente numeroase au străbătut copilăria mea şi ar fi putut să deterioreze iremediabil velele ei fragile, dar am avut noroc: dramele se jucau în spatele uşilor închise, în încăperi în care adulţii se regăseau seara vorbind cu voce scăzută. N-am adormit niciodată fără un cântec, fără un surâs, fără o mângâiere. Nu, aceste mici supărări care fac răni adânci sau aceste şocuri care doboară inima, aceste accidente fără importanţă nu m-au atins. Dacă au existat totuşi, eu le-am uitat.
Sau poate le-am înecat pentru totdeauna în apa adâncă a ochilor ei? Căci eu trăiam fericită alături de o femeie, de o mamă, care îşi luase asupra ei toate supărările, încetinindu-şi mersul pentru ca eu să alerg mai iute, ascunzându-şi lacrimile pentru ca eu să nu uit să râd. Ea era încă tânără pe când eram copil. Câteva fire albe se amestecau cu cele castanii pe la tâmple, mi se părea frumoasă şi era într-adevăr. Frumoasă şi tristă. Trăindu-şi tristeţea ca pe o vocaţie. Dintotdeauna. Neluând decât ca să piardă. Iubind doar ca să sufere. Încercam s-o fac să râdă, zburdând în jurul ei, sâcâind-o adesea. Uneori surâsul ei era forţat şi-i puteam număra suspinele scăpate printre fraze, în mijlocul conversaţiilor cu alţii. Nu înţelegeam pe atunci şi am aflat-o abia de curând. Nu se vorbeşte despre soarta oamenilor decât după moartea lor sau, în timpul vieţii, atunci când se frâng sub povara prea grea a nenorocilor, a necazurilor. Nu s-a prăbuşit încă, s-a încovoiat doar sub o oboseală în faţa căreia am fost neputincioasă, o oboseală pe care nu ştiam cum s-o gonesc.
S-a întâmplat în mod brutal. Trebuia să merg la Bucureşti, dar dimineaţă a sunat telefonul. Impasibilă, am ascultat o voce care-mi anunţa că zburase ca vântul copilăria mea, că adolescenţa mea intra într-un tunel din care nu va mai ieşi, că nu voi mai crede niciodată în Dumnezeu şi în nimic, că de acum voi fi singură dimineaţa, singură seara, singură cu sau fără ceilalţi, dar că nu trebuia să mă descurajez, căci aşa e făcută viaţa, vocea continua... Continua, unduia, scuipa, povestea întâmplarea, întreruptă de tăceri, mă auzi?, alo, mai eşti?, înţelegi?, fără îndoiala că durerea, nor alb, vibraţie sufocantă, marea durere care răstoarnă totul, care devorează, care loveşte, se infiltra asurzitoare în urechea mea, înconjura ca un fulger creierul şi apoi se scurgea peste tot, din adâncul inimii în vârful degetelor, densă şi arzătoare ca o lavă, asemenea cafelei din ceaşca spartă pe gresia bucătăriei. Cum? Nu, nu, nu asta! Nu se poate... De ce? Trebuie să fie o greşeală... Vă rog repetaţi.
Au chemat un medic. Care a chemat o ambulanţă şi ambulanţa a condus-o la un spital. Un spital ca toate spitalele, halate albe, camere albe, eter, formol, cantină, cărucioare în lungul culoarelor albe, comă. 51 de ani fulgeraţi de un accident. Şi acum aud uneori, ca prin vis... La vârsta ei oare îşi va reveni, doctore? Nu-i sigur, nu-i sigur... Dacă îşi va reveni, ştiţi, e posibil să rămână urme. Da, e simplu, închipuiţi-vă o furtună care izbucneşte, torenţială, râul se revarsă, înecând câmpiile, smulgând arborii, într-o zi se retrage în matca lui şi apele sale sunt înghiţite de pământul noroios, dar e nevoie de timp şi pagubele sunt numeroase. Creierul ei este acest câmp inundat. Ceva a pocnit în fundul ochiului, acolo, un dig s-a rupt. Probabil nu va muri din această cauză, dar probabil îi va rămâne ca de lemn jumătate din corpul ei. În termeni medicali se cheamă hemiplegie, de la cuvântul grecesc „hêmiplêgês”: pe jumătate paralizată. Aşa e făcută natura, într-o zi te loveşte fără să te anunţe şi-ţi ia jumătate din corp. Descurcă-te cu restul.
Zile îndelungi n-a ştiut ce se întâmplă cu ea. O ceaţă deasă i-a cuprins întreaga fiinţă. Făceam cu rândul la căpătâiul ei, pândind un semn, un cuvânt, o privire. Nu voiam să înţeleg, nu-mi repetam decât: mi-au frânt femeia pe care o iubeam. Nimic nu va mai fi la fel, o pată apăruse pe cerul meu şi ea nu se va mai şterge niciodată. Stăteam pe marginea patului, cu mâna ei inertă în pumnul meu. Deodată un deget s-a mişcat ca şi cum ar fi vrut să ciocănească la uşa mea, o pleoapă s-a ridicat, ca şi cum ar fi vrut să tragă draperiile, apoi alta, ca şi cum ar fi vrut să deschidă fereastra şi i-am auzit glasul plin de bunătate: O să-mi revin... Am crezut-o şi ea s-a ţinut de cuvânt. Zi după zi, s-a întors la viaţă.
O iubesc cu pasiune.

14. În mine aglomerat - Jul 14, 2011 3:13:00 PM
...iar tu nu mai încapi.Când vreau să scriu despre tine nu mai ştiu cum se face. :)photo
15. Oh da! - Jul 8, 2011 10:27:00 AM

16. Despre dificultatea de a te elibera de sârma ghimpată - Jul 5, 2011 8:07:00 PM

Când timpul te înfăşoară cu un ghem de sârmă ghimpată, eliberarea se face treptat. Pentru că la plecare e la fel ca la venire, doar că cerul e dantelat cu sârma ghimpată. Şi mai ai nevoie de un pat. Un alt pat. Ce stupid e să te gândeşti că există un pat anume care dă mai multă savoare iubirii ce se împlineşte. Abia ieri am priceput, părul meu ca mierea, tequila, Weezer şi, după cum vezi, există întotdeauna ceva de învăţat. Pentru că noaptea pretrecută, această sublimă noapte limpede, acră, sărată şi fără nicio adiere, pentru mine a însemnat o înălţare, în sensul cel mai pământesc al cuvântului. Deoarece am urcat cu sandale negre de lac în al şaptelea cer, acolo unde plăcerea este totală şi absolută.
17. Din resturi de timp - Jun 29, 2011 3:28:00 PM

Pe un sentiment, la vale, m-am întors prin timpuri îndepărtate. M-am făcut mică şi am trecut cu ochi sclipitori prin poze, dincolo de ziduri, pereţi şi aşa mai departe. Undeva se rupeau bucăţi de lună, eu traversam clipele pe diagonală  şi în odaia goală din nou mi-a fost urât. Uneori nu poţi defini totul, aşa cum uneori nu-mi aduc aminte decât că am râs. Am râs mult împreună.
Dar poate că altădată, într-o altă viaţă...
photo
18. Sometimes alcohol is the answer for a goodbye letter - Jun 28, 2011 10:51:00 AM
Dacă m-ai vedea/ cum stau şi nu respir,/ uscat şi imobil,/ umbra mea ar fi cadoul de o zi,/ la ghemul fără fir ţesut din inutil.// Dar, deodată, am fumat un nor... /Şi, de-atuncea, mă prefac că zbor...
Senzaţia nu mi-e deloc stranie, captivă în inutil am fost vreme îndelungată. În nenumărate zile m-am plimbat singură prin Cluj, vizitând catedrala şi alte clădiri destinate celebrării cultelor creştine, petrecând ceasuri întregi pe câte o bancă din umbra copacilor Parcului Central. Am pierdut o după-amiază întreagă în Casa Mauksch–Hintz privind în gol o inscripţie cu majuscule, încadrată de un chenar cu linii curbe, alcătuit din rocaille-uri. M-am refugiat sub bolta semicilindrică a clădirii, boltă cu penetraţii de factură barocă, decorată cu medalioane ovale oarbe şi ghirlande de flori. Îmi plăcea să mă dizolv în timp pe treptele bibliotecii şi soarele să îmi alinte gândurile.S-au scurs ore întregi urmărind trenurile care intrau şi ieşeau din gară în speranţa că... imposibilul se va întâmpla. Într-o după-amiază ploioasă m-am aşezat la o masă din cafeneaua gării, am cerut o cafea şi am început să butonez telefonul. E ciudat cum în anumite împrejurări omul este obligat să facă totul pentru a da impresia că este în stare normală, mai ales atunci când această stare nu-l interesează câtuşi de puţin şi în special atunci când este preocupat de un gând nemărturisit. Într-o cafenea din centru, de exemplu, nu aş fi putut zăbovi atât, fără să atrag atenţia personalului asupra mea, dar aici, în cafeneaua gării, toţi erau convinşi că aştept sosirea unui tren. Oamenii aşteaptă de multe ori ceasuri întregi sosirea câte unui tren, dar ca să-ţi limpezeşti gândurile, nu e nevoie să stai atât. Şi cu toate acestea aşteptam tocmai din motivul ăsta.Aşteptam revelaţia care m-a lovit azi-noapte, când îmi trăiam viaţa la 40 de grade în faţa frigiderului, şi pe care am trăit-o azi-dimineaţă, simplu şi pur în faţa Messengerului. N-aş putea să o descriu mai bine decât melodia următoare.

19. Desenez... - Jun 25, 2011 5:32:00 PM
... un curcubeu înalt şi-l trimit spre tine.


20. Moartea face linişte - Jun 24, 2011 8:32:00 PM


Într-o clipă n-a mai fost decât ea. Nările ei uscând aerul, ea luând în stăpânire pământul... Înt-o clipă el nu mai putea trăi fără ea.

În absenţa gravitaţiei, parcă ar fi ieşit dintr-o pereche de ghete prea mari şi pline de ură. Lumina o slefuieşte, o rotunjeşte, îi dă rang de întâmplare perfectă. Laolaltă cu ea, în aer, mai multe întâmplări perfecte proliferează pe traiectorii anapoda. Undeva sus, dar şi undeva jos, proiecţia unei imagini perfecte: sângele ei roşu la marginea lacului, ea arcuindu-se peste trupul lui într-un gest de supremă libertate, mândră de sângele ei roşu spălat de picurii reci de apă veniţi parcă de dincolo... Mândră de cum iubitul i s-a supus lăsând să-i cadă din mână cireşile.
Coliziunea... singura revelaţie de care el avea nevoie să-i mărturisească: te iubesc, Luiza.
In memoriam Luiza Caia


21. Perspective failibile - Jun 22, 2011 7:49:00 AM

Pe planul imaginaţiei, stăpânesc. Pe planul experienţei, mă tem.photo


22. Singură la răsărit - Jun 17, 2011 6:22:00 PM

Dragă Jurnalule,Am continuat să lupt. Dacă virtutea consistă într-un şir de eforturi, purtarea mea a fost ireproşabilă. Am înţeles primejdia renunţărilor subite. Am încetat să cred că respectarea oarbă a unui jurământ ne garantează perfecţiunea...Ca şi viaţa, înţelepciunea mi s-a părut făcută din progrese continue, din relurări, din răbdare. Credeam că o vindecare lentă poate fi mai durabilă. M-am mulţumit, cum fac săracii, cu biete mici câştiguri. Am încercat să răresc crizele şi am ajuns la calcul maniac al lunilor, al săptămânilor, al zilelor. Fără să recunosc, înduram perioadele de disciplină excesivă doar susţinută de speranţa clipei când voi putea din nou păcătui. În felul acesta ajungeam să cedez primei ispite ieşite în cale doar pentru că mă stăpânisem prea multă vreme. Îmi fixam dinainte, cu aproximaţie, sorocoul proximei căderi. Mă abandonam, de fiecare dată puţin prea repede, nu atât din nerăbdarea de a trăi extazul acela lamentabil cât de a mă cruţa de oroarea de a aştepta accesul şi de a-l îndura...Te scutesc de relatarea precauţiilor pe care le-am luat împotrivă-mi. Mi se par acum mai înjositoare decât păcatul însuşi. Mi-am imaginat la început că trebuie să evit prilejurile, însă repede am înţeles că actele noastre nu sunt decât nişte manifestări şi ceea ce ar trebui să schimbăm este chiar natura noastră. M-am temut până la o vreme de evenimente, dar am ajuns să mă tem chiar de trupul meu. Îmi devenise limpede că instinctele ne năpădesc sufletul şi întreaga fiinţă. Şi atunci n-am avut unde să mă adăpostesc, să aflu un răgaz. Găseam în gândurile cele mai inocente germenele unei ispite, nu era unul să nu rămână multă vreme necorupt. Păreau că putrezesc în mine, iar de suflet, când l-am cunoscut mai bine, mi s-a făcut la fel de teamă ca şi de trupul meu.Singură la răsărit... dar până la urmă tot o să mă trezesc.
23. celmaitu al meu - Jun 16, 2011 11:08:00 AM
celmaitu al meu aduce persoane noi în viaţa mea, mă duce în vieţile zbuciumate ale altora, duce departe oameni mai mult sau mai puţin dragi mie sau plec cu el fără să mă uit înapoi. E ca şi un cufăr plin de amintiri ţinut sub pat, însă celmaitu e mereu în mişcare pe liniile vieţii. Ultima mea experienţă cu celmaitu are loc într-o seară geroasă de ianuarie...
Trenul de persoane celmaitu nr. 1821 în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor. Vă dorim călătorie plăcută.
El se aplecă repede spre mine şi mă sărută scurt... ultimul sărut înainte de plecare, dar îmi dădui numaidecât seama că sărutul acesta al lui însemna mult mai puţin decât strângerea de mână din ziua primei noastre întâlniri:- Noapte bună, dragule, îi spusesem din nou.- Să mă suni...
După ce trenul dispăru în întunericul orizontului şi am rămas singură în mijlocul grupului de călători străini de pe peron, m-am simţit copleşită de un sentiment de neagră deznădejde şi pustietate. În primul moment m-am speriat şi nu mai ştiam ce să fac, dar am reuşit să alung acest sentiment, întocmai ca atunci când vezi că ţi s-a urcat pe haine un gândac respingător, pe care îl azvârli şi-l calci sub talpa piciorului. Acasă, toată noaptea m-am zvârcolit şi de fiecare dată când aţipeam, eram trezită de câte un tren care trecea bubuind în lungul terasementului liniilor. Dar nu zgomotul acesta mă înspăimânta. Adevăratele motive ale spaimei care îmi paralizau trupul erau grijile din sufletul meu, dar propriu-zis nici acestea în întregime, în clipa când în faţa gării reuşisem să-mi stăpânesc groaza de a rămâne singură.Îmi dorisem această singurătate, deoarece eram convinsă că acesta va fi mijlocul cel mai indicat pentru a-mi pune la încercare puterea de voinţă de care aveam nevoie. Cu toate acestea, eram convinsă că va veni şi ziua când voi reuşi să ajung în stăpânirea acestei puteri de voinţă, fără să mai simt nevoia de a fi singură... Încă o aştept.
Trenul de persoane celmaitu nr. mereualtul în direcţia fărăcaledeîntoarcere va pleca de la linia prezent. Trenul va opri în toate staţiile până la viitor, destrămând umbrele din suflet şi adunând anii uitaţi într-un tot, care face legătura între trecut şi viitor.Vă dorim călătorie plăcută.
Acum aş vrea să aud poveşti despre celmaitu al Giuliei, al Cristinei şi celmaitu al lui Zamfy. :)
photo

24. ~ - Jun 9, 2011 7:15:00 AM

Eşti ceea ce visezi, şi prea puţini vizualizează dorinţele, sau acestea sunt de natură inferioară. a scris Octavian Coifan.

25. Oscar et la dame Rose - Jun 5, 2011 4:27:00 PM

Aşa începe antologia de 11 scrisori pe care Oscar, un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, doreşte să le trimită lui Dumnezeu, în ciuda resentimentelor şi a neîncrederii în acesta. Nu vreau să vă spun mai multe, pentru că aşa cum spune Oscar mai sus, scrisul e un fel de minciună frumoasă, ceva pentru oameni mari... şi, oricum, găsiţi multe recenzii online, iar cei care aţi citit Monsieur Ibrahim et le fleurs du Coran vă puteţi face o idee asupra însemnătăţii cărţii. Eu vreau doar s-o recomand, nu vă ia decât o oră şi poate câteva lacrimi. Ce-i drept, eu am plâns încontinuu chiar şi când am recitit-o a doua zi, dar mi-a oferit atâta linişte... :)
read this book online