Despre mine

Snitzel91

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE SI CREŞTINĂ!

Blogs Home » Edu » Cultura » Uniristu

Uniristu

basarabia romania unire 1918 1 decembrie 1989 1859 eminescu petre tutea dan puric eliade cioran noica gyr goma mija bjoza purcarea fosti detinuti politic codreanu vulcanescu pitesti gherla aiud sighet Dumnezeu credinta crestin ortodox limba romana istorie daci decebal burebista transilvania bucovina timoc

Articole Blog

01. Dan Puric despre naţionalismul de bună-credinţă, naţionalismul comunist şi legionarism. Fără comentarii! - Feb 16, 2010 5:02:00 PM
Cu-asta s-a ocupat ideologia comunistă: cu ocultarea istoriei, a memoriei şi cu imaginea. O imagine care de multe ori a confiscat un naţionalism de bună-credinţă şi s-a transformat într-un naţionalism comunist uşor isteric, uşor ţâfnos, legionar, un fel de buric al pământului, pe care românul nu-l credita pentru că românul are o armonie, are un echilibru, are un ritm, are un rost, el nu e propagandist.

(fragment din conferinţa susţinută de Dan Puric luni, 15 februarie 2010, la Braşov)
http://vlad-mihai.blogspot.com/
file audio Dan Puric:



02. Încălzire globală sau minciună globală ... - Feb 14, 2010 1:54:00 PM
Profesorul Phil Jones, aflat în centrul unui scandal privind acurateţea datelor privind încălzirea globală, admite că după anul 1995 nu s-au înregistrat creşteri "semnificative" ale temperaturii, recunoscând că vremea ar fi putut fi mai caldă în Evul Mediu, informează publicaţia Mail on Sunday. 
Încălzirea globală, o farsă? (Imagine: Mediafax Foto/AFP)Profesorul implicat în scandalul supranumit "Climategate", ale cărui date sunt considerate esenţiale pentru a dovedi teoria încălzirii globale, recunoaşte că are probleme cu actualizarea informaţiilor.
Colegii lui cred că profesorul Phil Jones a refuzat să dea curs cererilor formulate în baza Legii privind accesul la informaţii pentru că nu are studii relevante.
Într-un interviu acordat BBC, Jones a recunoscut că este adevărat ce spun colegii lui, în sensul că nu are aptitudini organizatorice, precizând că pe biroul său sunt mii de studii pe care nu le poate analiza corespunzător.
Datele deţinute de profesor sunt considerate cruciale pentru susţinerea teoriei încălzirii globale.
În plus, profesorul Phil Jones admite că este posibil ca temperatura Terrei să fi fost mult mai ridicată în Evul Mediu decât acum, sugerând că fenomenul încălzirii globale ar putea să nu fie rezultatul acţiunilor umane.
Potrivit profesorului, în ultimii 15 ani nu există "statistici semnificative" care să ateste o încălzire la scară planetară.
 http://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/incalzirea-globala-o-farsa-5516910/
03. BRAŞOV - 14 FEBRUARIE: CONFERINŢĂ DICTATURA PSEUDO-ŞTIINŢEI CU PROFESORUL IOAN VLĂDUCĂ - Feb 13, 2010 1:01:00 PM

Asociaţia Tinerilor Creştini Ortodocşi Români (A.T.C.O.R.) şi revista “Veghea” organizează duminică, 14 februarie, ora 17, la Facultatea de Silvicultură, Corpul S, sala S I 1, conferinţa publică cu tema: Dictatura pseudo-ştiinţei. Conferenţiar va fi Ion Vlăducă, om de ştiinţă şi profesor de apologetică ortodoxă.

Profesorul Ioan Vlăducă, autor al mai multor cărţi dedicate apărării adevărurilor fundamentale ale religiei creştine, va vorbi despre dictatura minciunii în ştiinţele naturii (mitul evoluţiei speciilor, mitul efectului de seră, mitul efectului de seră etc) şi în medicină (Codex Alimentarius, organisme modificate genetic, aditivi alimentari, droguri legale, vaccinuri etc). Conferenţiarul avertizează că anticreştinismul comunismului marxist şi evoluţionismul darwinist pregătesc ceva mult mai rău: un creştinism antitradiţionalist care «să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi », după cum spunea şi Sfântul Serafim Rose.

Cu acest prilej, va avea loc şi lansarea cărţii Dictatura pseudo-ştiinţei, editată de Fundaţia Petru-Vodă.


04. HOMOSEXUALII din Romania si Republica Moldova il ataca pe senatorul Iulian Urban pentru un text cu Parintele Tanase de pe Blog Roncea - Feb 12, 2010 10:34:00 PM
Dupa ce Iulian Urban a preluat articolul despre conferinta ortodoxa de la Chisinau, publicat de mine dupa Flux, cu titlul PARINTELE NICOLAE TANASE: "Postesc pentru ca Eminescu a postit!". Presedintele Asociatiei Pro Vita afirma ca in Romania s-au ucis peste 18 milioane de copii in 20 de ani. VIDEO - homosexualii din Romania si Republica Moldova s-au dezlantuit pe site-ul senatorului. Desi parlamentarul roman propunea o dezbatere, homosexualii au reactionat cu agresivitate la afirmatiile bunului Parinte Nicolae Tanase, de la Pro Vita: "Tu eşti liber să fii homosexual. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Iubirea nu exclude toleranţa. Adică, „te iubesc şi te tolerez”. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o, intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant, asta înseamnă cu nu sunt prost, pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie."
Astfel, homosexualii din Moldova au replicat intr-un comentariu printr-un material de propaganda, in care se afirma ca vor obtine casatoriile intre inversionisti cu ajutorul lesbienelor si poponarilor din Parlamentul European, respectiv:
Fundatia Accept said February 12 2010 @ 5:53 pm Vom obtine prin lege recunoasterea drepturilor noastre
http://www.gay.md/rom/story.php?sid=238

Homosexualii de la noi au fost si mai duri in prostia lor amenintandu-l pe senator cu CNCD si somandu-l sa retraga articolul. Asa da "libertate de exprimare"! Ce-ar fi sa ne pupe undeva? Aoleo, dar le-ar placea!
Fundatia Accept said February 12 2010 @ 5:57 pm
D-le senator
Retrageti acest material de pe site-ul dvs. altfel va vom reclama la CNCD!
ACCEPT monitorizeaza constant mass-media scrisa din Romania in privinta felului in care trateaza subiectul homosexualitatii si trimite cotidienelor monitorizate feedback personalizat pozitiv sau negativ, precum si informatii folositoare jurnalistilor pentru a trata acest subiect intr-o maniera profesionala si non-discriminatorie. In viitor ACCEPT isi propune sa devina si un furnizor de subiecte pentru articole si reportaje despre LGBT ziarelor interesate sa preia aceste stiri.
ACCEPT emite comunicate de presa si organizeaza conferinte de presa cu ocazia unor evenimente speciale (declaratii oficiale vis-à-vis de actiuni ale guvernului, promovarea festivalului gay, etc.). Reprezentanti ai ACCEPT se pun la dispozitia jurnalistilor si reporterilor pentru a comenta evenimente sau pentru a exprima luari de pozitie.
Reprezentanti ai ACCEPT participa deseori la emisiuni radio si TV care abordeaza tema homosexualitatii si ocazional intermediaza contactul reporterilor si jurnalistilor cu persoane LGBT a caror prezenta sau punct de vedere sunt solicitate.
Campanii de reducere a homofobiei si educare a publicului larg cu privire la LGBT si campanii de crestere a constiintei politice printre LGBT: GayFest.

Dupa care au revenit cu propaganda popo anti-crestina:
NU fundamentalismului religios - Fundatia Accept said February 12 2010 @ 6:01 pm
Scrisoare deschisa a ACCEPT catre Patriarhul Teoctist
4 septembrie 2000
Parinte Patriarh,
Aceasta scrisoare va este destinata in calitatea pe care o slujiti de responsabil spiritual al unei Biserici in care Dumnezeu construieste si reface continuu comuniunea cu omul care sufera, spera si moare. Semnatarul ei este parte, prin botez si prin marturisirea credintei, a aceleiasi comunitati de credinta in care a ascultat pentru intaia data Evanghelia Iubirii. Aparte-nenta mea la Biserica Ortodoxa a fost, in acelasi timp, un act de optiune pe care l-am facut alaturi de toti cei care, slabi si pacatosi, au cerut cu inima sincera vindecare interioara si viata in Hristos, milostivirea tatalui.
Am citit cu atentie si respect scrisoarea pe care ati adresat-o parlamentarilor romani, intr-o incercare ultima de a bloca abrogarea articolului 200 Cod Penal privitor la relatiile intre persoanele de acelasi sex. Ati considerat ca acest apel, ce invoca autoritatea lui Hristos, va putea sa exprime cel mai fidel dragostea Sa pentru societatea noastra in asamblul ei, cat si pentru aceasta minoritate. Efectele antrenate de aplicarea aces-tui articol de lege, bine cunoscute in intreaga lume civilizata, nu va sunt straine: oameni aflati sub urmarire politieneasca, anchetati si supusi detentiei, numeroase sinucideri si prabusiri psihice, marginalizare profesionala si sociala. Justitia „cresti-na” nu poate ascunde o cutremuratoare realitate: persecutati si condamnati sub regimul Ceausescu, beneficiind de acelasi tratament sub conducerea lui Ion Iliescu, homosexualii romani risca a fi condamnati la aceeasi soarta prin interventia si binecuvantarea Bisericii Ortodox.
Nimic in Scriptura sau in invatatura Bisericii nu justifica discriminarea acestor persoane. Valoarea si demnitatea acestora, create dupa chipul lui Dumnezeu si iubite de El, cu care impartiti aceeasi umanitate si calitate de copil al Domnului, nu pot fi reduse la orientarea ori comportamentul lor sexual, dupa cum sexualitatea insasi nu poate fi redusa la procreere. Fiecare dintre aceste persoane este o categorie spirituala cu o valoare infinita. „Dumnezeu iubeste pacatosul si nu pacatul” – afirma Biserica. Aceste persoane au, intr-adevar, nevoie de iubirea lui Dumnezeu care este in primul rand incredere si iertare. Este Biserica Ortodoxa un spatiu al increderii si iertarii pentru homosexuali
Purtarea publica a unor crestini, preoti si laici, dovedes-te ca prea putin credem in puterea lui Dumnezeu de a ne iubi unii pe ceilalti. Biserica intarzie sa fie vocea acestor victime ale injustitiei societatii care le poate intemnita trupul, le zdrobeste inima si spiritul, ii condamna la izolare si marginalizare. Indiferenta Bisericii la problemele specifice ale membrilor ei homosexuali ii determina la replierea in sine sau la parasirea credintei. Se rostesc discursuri moralizatoare si simpliste de la inaltimea amvonului, inainte de a asculta si dialoga cu cei stig-matizati sau exclusi de catre societate. Asociatii aflate sub patronajul Bisericii ii denunta si ii agreseaza in calitatea prezu-mata de potentiali agresori, intretinand si difuzand prejudecati si informatii distorsionate despre homosexualitate. Aceste mar-turisiri strambe sau din nestiinta impotriva aproapelui lor, homosexualul, nu au parut Bisericii un pacat grav, ba, mai mult, i-a acordat prea adesea girul sau. Nu mai putin, ratarea intalnirii cu cei care, frati si surori in Hristos, impartasesc o alta orientare sexuala, va sfarsi prin a micsora credibilitatea slujirii Bisericii. O asemenea pozitie nu va putea convinge celelalte Biserici membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca slujirea justitiara de tip penal a ortodoxilor romani va da roade si este bineplacuta lui Dumnezeu. Dealtfel, in toate celelalte tari asa-numit ortodoxe – ma gandesc la Rusia, Grecia, Serbia, Bulgaria, Moldova – o asemenea legislatie represiva la adresa homosexualilor nu a fost considerata drept conforma cu morala ortodoxa sau cu specificul national, ci a fost abrogata cu multi ani in urma cu respectarea distinctiei dintre morala si lege penala.
Care este alternativa spirituala pe care o propuneti? Curatirea trupeasca, castitatea cu alte cuvinte. Cum ar putea fi impus un asemenea ideal unei intregi categorii a populatiei? Neacceptand teologic separatia trup-spirit, ortodoxia a evitat intelept „desexualizarea” fiintei umane. Este poate si motivul pentru care nu a impus celibatul preotilor sai. O vocatie impusa insa celor care nu au aceasta calitate spirituala da nastere unui contrasens ce anuleaza dimensiunea morala si spirituala a liberei alegeri. Suprimarea erosului nu poate fi in sine o solutie crestina valida. Homosexualitatea nu este in sine o problema de natura sexuala si a o reduce la o asemenea manifestare inseam-na a rata plasarea acestui fenomen al naturii umane in plan spiritual. A te accepta pe tine insuti asa cum esti este o prima conditie in a accepta dragostea si iertarea lui Hristos. Si cine va cunoaste mai bine sufletul omului decat Dumnezeu?
Nu cred ca iubirea pentru persoanele de orientare sexuala diferita, pe care Biserica o proclama, poate fi afirmata in Parlament sau prin presiuni stradale de tip ASCOR sau Alianta Evanghelica. Ea cere sa fie practicata cu intelegere, compasiune si spirit de dialog. Dorul dupa Dumnezeu al multor barbati si femei apartinand minoritatilor sexuale le marturiseste credinta ca o necesitate a sufletului lor, ce se cuvine a fi actualizata si cultivata alaturi si cu sprijinul fratilor de credinta. In definitiv, cine ii va putea desparti de iubirea lui Hristos? Dumnezeu vrea si cere un viitor pentru acesti oameni. Legea penala nu va putea fi niciodata mai mult decat o nefericita ipoteca a acestui viitor.
Cu nedezmintita speranta,
Florin Buhuceanu

Plus durerea lor cea mare:
Someone said February 12 2010 @ 6:14 pm
Eu sunt gay, nu mi-e jena sa recunosc asta, dar pana acum am dat numai de idioti, deci fetelor nu va dezamagiti pentru ca nu pierdeti nimic .
Biserica si toti cei care nu vor sa ne recunoasca drepturile vor dispare.
Nu-l vom ierta pe acest senator sub[urban] care nu a dorit sa lase in codul civil sectiunea care ne dadea dreptul sa ne casatorim.

Si, scandal la max:
Vrem drepturi said am February 12 2010 @ 6:20 pm
Cati mai multi gay invitati sa semneze aceasta petitie initiata la 1 feb anul acesta ca sa promovam legea care ne va apara drepturile.
Dusmanii nostri sunt senatorul Urban si deputatul Buda
http://www.petitieonline.ro/petitie/drepturile_homosexualilor_din_romania-p63635048.html
Drepturile homosexualilor din Romania
01/02/2010
destinatar: Parlamentul Romaniei, Presedintia Romaniei, Guvernul Romaniei, CEDO, OEDO, ILGA, APADor
Principalul scop al acestei petitii este de a ne exprima dezacordul cu privire la adoptarea noului Cod Civil al Romaniei, cod ce DISCRIMINEAZA fatis o anumita categorie de cetateni romani: persoanele cu orientare homosexuala.
In acest sens, va rugam sa va alaturati noua in a ne face cunoscuta prezenta si pentru a ne apara demnitatea de OAMENI LIBERI. Oricine este binevenit.
CONSTITUTIA ROMANIEI (MEMBRU AL UE)
Art. 20:
“Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE
Art. 21
“Nediscriminarea
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazat? pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnic? sau social?, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice alt? natur?, apartenen?a la o minoritate na?ional?, averea, na?terea, un handicap, vârsta sau orientarea sexual?.”
Prin raportul Giusto Catania din data de 14 ianuarie 2009, Parlamentul European a votat raportul care recomand? ??rilor UE, inclusiv României, s? accepte mariajele gay oficiate în spa?iul ??rilor unde este permis? c?s?toria.
În statele UE, cuplurile gay se bucur? de drepturi egale cu familiile heterosexuale: pot adopta copii, î?i pot cump?ra ?i împ?r?i egal bunurile, au drept de pensie alimentar? în caz de divor?, au beneficii la impozit ?i dreptul la mo?tenire.
Cu toate acestea, in Romania lucrurile se petrec astfel:
In timpul dezbaterilor parlamentare, a fost introdusa o prevedere prin care incheierea casatoriei intre persoanele de acelasi sex este interzisa in Romania, iar cele incheiate in strainatate nu sunt recunoscute. Potrivit proiectului, nu sunt recunoscute nici parteneriatele civile incheiate in strainatate, indiferent daca acestea au fost incheiate intre persoane de acelasi sex sau de sex opus.
Mai jos aveti un comentariu fata de cele petrecute in Comisia Juridica:
“Dl. Buda si colegii lui UITA (sau n-au stiut niciodata) ca Romania de azi e un stat eminamente LAIC. Asta inseamna ca el a ajuns intr-un Parlament si nu intr-un Sinod, iar acolo trebuie sa primeze interesele cetatenilor, oricare ar fi orientarile lor religioase sau sexuale, iar un cod civil trebuie sa se intemeieze pe realitati sociale, nu pe dogme religioase. De asemenea constat ca dl. Buda& co.& creatorii acestei aberatii de Cod Civil& populatia care numai manifestari crestine nu are, ignora faptul ca, casatoria a fost intai de toate, chiar inainte de inventarea crestinismului, un angajament/ aranjament social, si asa este si in prezent, si de asemenea faptul ca homosexualii EXISTA si vor exista chiar daca asta nu convine habotniciei lor. A suprima un DREPT eminamente CIVIL al unei categorii de cetateni, nu inseamna crestinim ci nazism, care este cu atat mai periculos cu cat e practicat de IGNORANTI. PS. Sunt hetero.”
Daca o persoana hetero are asemenea opinii, atunci este cazul sa ne facem si noi auziti!


http://victor-roncea.blogspot.com/

05. EMINESCU – POET NAŢIONAL CU VIZIUNE RELIGIOASA - Feb 11, 2010 9:28:00 AM

Marele nostru poet national a generat, dintotdeauna, analize si aprecieri din partea multor împatimiti ai stiintei literelor si cunoscatori ai tainelor sufletesti/spirituale, însa de putine ori am vazut discutându-se de aplecarea „Luceafarului poeziei românesti” spre partea religioasa a fiintei nationale. De prea putine ori s-a vorbit de iubirea, în sensul deschiderii spre cunoastere, pe care acesta a împartasit-o istoriei, traditiilor si teritoriului românesc.În operele sale, Eminescu a plâns dramele poporului român, dintre care s-a distins pierderea a doua teritorii cu suflet românesc, Basarbia si Bucovina, dar a si slavit actul sfânt al Învierii, cautând refugiu în linistea duhovniceasca, pentru a putea simti româneste, chiar si dupa moarte. Putem din aceasta perspectiva sa-l întelegem pe Eminescu ca „un poet national cu viziune religioasa”.Marele nostru poet poate fi considerat un vizionar, deoarece s-a angajat în istorie cu credinta ca existenta fiecaruia are un sens si lumea înainteaza spre o finalitate luminoasa. El a intrat în lupta de zi cu zi pentru a aboli raul si minciuna, nepasarea si scârba, ura si necinstea. Ca poet vizionar nu s-a dat batut nici în ruptul capului de a înfaptui cu dragoste, de a se jertfi de bunavoie spre propasirea unei comunitati de frati români, oriunde s-ar afla acestia.Pentru a-l întelege din postura de poet national, este de ajuns sa reluam cugetarile sale, sustinute de date istorice de netagaduit, privind soartacelor doua teritorii românesti, Bucovina si Basarabia.În 11 aprilie 1878, poetul evidentia fara tagada ca „Bucovina a fost despartita de la trupul Moldovei, de stapânire nemteasca, iar românul îsi va aduce aminte fara de jignire vremea nenorocita, în care s-a petrecut aceasta rupere în doua bucati a Moldovei. Atunci tara era secata de puteri, dezorganizata, parasita si lipsita de povata unui domn firesc. Chiar si în aceste împrejurari însa, fruntasii ei si-au facut, dupa putinta timpului, datoria si nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfintenia morala.(... )Fara de învoirea lor, moldovenii au fost dezbinati si pentru aceea pâna în ziua de astazi ei si-au pastrat dreptul de a se simti uniti.Bucovina a ramas înca o tara româneasca, o parte din Moldova. Si nimeni nu poate sa-i învinovateasca pe moldoveni pentru aceasta, fiindca ei niciodata nu au renuntat la dreptul de a se simti membri ai aceleiasi individualitati sociale.Cu totul altfel ar fi daca moldovenii ar fi consfintit, prin învoirea lor, fapta împlinita. Atunci moldovenii din Bucovina, priviti ca o parte pierduta, sar privi însisi ca o parte parasita a poporului român.Nu avem dreptul de a ceda, ori de a consimti la cedare sau sta la târguiala asupra vetrei stramosilor nostri. Daca nu am putut pastra întreaga mosia ramasa de la parintii nostri, ne-am pastrat si voim sa ne pastram constiinta întaritoare ca ne-am facut datoria si ca nu din vina noastra, nu cu învoirea noastra a fost stirbita”.Cu claritatea unui poet national cu viziune religioasa, Eminescu ne îndeamna spre pastrarea simtirii românesti si respingerea încercarilor de a mânji cu vina conducatorii din acea perioada grea, cum ca ar fi renuntat la credinta româneasca de unitate, chiar el sustinând, cu responsabilitatea conferita de o buna întelegere a timpurilor, ca suntem un popor care „am stat aici între turci si rusi, mereu am fost zguduiti si mereu suntem apucati de puternicul curent. (…)Am fost mereu un zid de despartire între apus si rasarit”, devenind astfel tinta marilor puteri.Din aceasta perspectiva, citindu-l pe Eminescu ne dam seama ca poetul vizionar este cel ce nu dispera ca lumea este nedreapta si s-a abatut de la eroism si echilibru, este cel ce cauta cu toata fiinta bucuria de a fi în lumina, de a vedea cerul înstelat si stejarii pe pamânt, de a auzi vântul. Este cel ce, biruind atât disperarea, cât si exaltareabucuriei, se ridica la întelepciunea senina si curata, la echilibrul stelelor, iar cânturile ( poemele) lui sunt putere purificatoare care naste nadajduire, singura ce poate genera iubirea între oameni.Elocventa este credinta poetului în neamul românesc: „Iesim întotdeauna la iveala ca un popor întinerit si plin de putere. N-am cerut niciodata decât putinta dezvoltari pacinice, sa fim un strat de cultura în aceasta parte înasprita a Europei. Nu staruim decât ca popoarele de la apus sa se încredinteze ca interesele noastre sunt identice cu ale civilizatiunei si ca suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovada ne este trecutul, pe care l-am putut purta fara a fi pierdut ceva din individualitatea si trainicia noastra( …)”.Revenind la postura sa de poet religios, trebuie spus ca lui Eminescu nu-i erau straine sfintele slujbe religioase si iubea imnul „Lumina lina”, unul din cele mai frumoase din cadrul vecerniei Ortodoxe. Acest fapt reiese dintr-un material publicat sub titlul „Ipostaze Lirice Eminesciene”, în „Telegraful Român” (Sibiu, 11 ianuarie 1889 ), în care Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania aminteste de însemnarea unui preot: „În ziua de Sfintii Voevozi, din anul 1886, m-a chemat la mânastirea Neamtului si l-am spovedit, l-am împartasit pe poetul Mihai Eminescu. Era limpede la minte, numai ca tare posac si trist. ‹Parinte, sa ma îngropi la malul marii si sa fie într-o manastire de maici si sa ascult în fiecare seara cum cânta Lumina lina›, mi-a zis”.De asemenea, poezia „Învierea”, în care sunt prezentate antitezele atât de dragi poetului, este un exemplu de viziune religioasa. Clipele care preced cea mai mare minune – Învierea din morti a Domnului – stau sub pecetea tensiunii dintre contraste, întuneric si lumina, frig si viata, punând deci în opozitie nimicimea umana cu maretia divina.Într-un cadru mistic, poetul descrie atât frumos momentul mult asteptat, dupa ce orologiul suna chemarea „Veniti de luati lumina/ Un clopot lung de glasuri vii de bucurie/ Acolo-n altar se uita si preoti si popor/ Vad biruinta Mântuitorului/ Lumina ducând-o celor din morminte/ Cu moartea pe moarte calcând-o/ Cântari si laude-naltam/ Noi, Tie, Unuia/ Primindu-l cu psalmi si ramuri/ Cântând Aleluia.// Cristos a înviat din morti/ Cu cetele sfinte/ Cu moartea pe moarte câlcând-o/ Lumina aducând-o celor din morminte”.Desi cunoscutul tropar al Învierii foloseste verbul „a darui”, poetul utilizeaza altul, mai dinamic, „a aduce”. Domnul însusi „duce” celor din morminte lumina, adica viata, cu referire clara la dogma crestina ortodoxa a pogorârii la iad a Mântuitorului, ceea ce face din acest poem un tratat de teologie a Învierii.În toti marii poeti religiosi „nationali”, transpare o rânduiala a spiritualitatii, o cosmogonie ce se limpezeste în jurul Tatalui Ceresc, Parintescului. Cosmogonicul este însa, numai un moment în evolutia marelui poet, si anume momentul intrarii în putere, în stapânirea Logosului (Dumnezeirii ) din care se contureaza graiul. Ca sa ajunga aici, el trebuie sa puna stapânire pe univers prin cuget si simtire, prin cunoasterea care la marepoet este necesitate. El trebuie sa devina familiar, sa-si apropie toate marile viziuni din graiurile ce au lasat semn în istorie, el trebuie sa se simta acasa în univers, sa se miste în civilizatiile si culturile lumii.Mai mult, poezia „Luceafarul” poate fi vazuta ca o poezie religioasa. Initial a avut trei variante, deoarece poetului i-a fost foarte greu sa gaseasca „o prea frumoasa fata”, spiritual frumoasa si nu trupeste.Rugaciunea ( vezi rugaminte în poem ) este un dialog cu Dumnezeu. Însa cu „Pronia Cereasca”, cu „Demiurgul” nu poti intra în dialog, daca ai sufletul încarcat si nu esti curat ca „fecioara” descrisa de Eminescu. Pe de alta parte „Erosul” capata un alt înteles decât cel obisnuit, se identifica prin „Iubire”, prin acel ceas unic în viata omului, al linistirii, când tot ce-l înconjoara îi este apropiat.Eminescu întelegea ceasul nuntii si proslavirii. El nu a vazut femeia ca pe un obiect al placerii si desfatarii, ci ca pe o fecioara cu fata stravezie, cu mâini subtiri si reci, ce-i rasare poetului în cale precum icoana virginei Marii, „fecioara de trei ori/ Înainte de nastere, în timpul nasterii si dupa nastere/ Pe fruntea ei purtând coroana/ Este mireasa sufletului înger, rege si femeie”.Pentru poet, femeia este posibilitatea dialogului pe pamânt. Prin ea Eminescu iese din sine întru creatie si grai, iar iubirea este izvorul graiului, al cautarii: „Unde nu-i iubire, nu-i nici cântec/ Fara cuvânt nu-i nimic cu putinta/ Amorul este un lung prilej pentru durere/ Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere/ A plânge înseamna iubire/ A da izvorul plânsului, caci dincolo de izvorul plâns se afla temelia lucrurilor/ Când înceteaza plânsul piere si cuvântul”.Asadar, iubirea în viziunea poetului are o putere uriasa care-l poate aduce pe cel nemuritor în vesmântul muritorilor, de dragul acestora. Luceafarul prezinta aceasta lupta a întruparii, putinta întruparii din apa si din nefiinta, din vesnicie în istorie, în vremelnicie. Luceafarul, „Logosul” coboara în istorie pe pamânt si ctitoreste aici salasul blând si nadajduitor al muritorilor. În puterea iubirii întrupate, plecând de la icoana iubitei, Eminescu devine marele poet national, purtatorul unui mesaj în istorie, si din aceasta perspectiva poate fi foarte critic. El stie cum trebuie intrat în istorie, cu lumina iubirii creatoare: „Tu trebuie sa te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Si noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pamânt”.Pr. Dr. Radu ILASArticol publicat în revista "Veghea"
http://vlad-mihai.blogspot.com/

06. Toni Tecuceanu, ucis de o bacterie contractată în spital - Feb 10, 2010 9:32:00 AM


Dosarul medical al lui Toni Tecuceanu a ajuns într-un final în mâinile familiei. Paul, fratele lui Toni Tecuceanu, a reuşit să intre în posesia fişei medicale, aşa cum îşi dorea de la început.

În dosarul lui Toni se menţionează că acesta a contractat bacteria acinetobacter, un germen întalnit în aparatele de ventilaţie de la Terapie Intensivă. Paul Tecunceanu îşi doreşte ca cei din spital să plătească pentru fapta lor. "Urmează să mă văd cu un avocat. Apoi voi şti dacă merg sau nu mai departe", a declarat Paul Tecuceanu.

Dosarul medical a ajuns la familia Tecuceanu la 31 de zile după decesul acestuia, după ce cererea fratelui său a fost iniţial refuzată. Iniţial, medicii de acolo mi-au zis să fac o cerere şi mi se va da dosarul. Şi secretara de la Institut mi-a spus să fac o solicitare scrisă. Acum primesc un refuz. Nu înţeleg de ce", declara atunci îndurerat fratele lui Toni, Paul Tecuceanu.


Doctorul Adrian Streinu, secretar de stat în Ministerul Sănătăţii, a motivat atunci refuzul prin faptul că actele reprezintă documente medico-legale şi, în conformitate cu Legea privind drepturile pacientului, acestea nu pot fi eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.

Toni Tecuceanu, cunoscut pentru rolurile sale de la „Cronica Cârcotaşilor", a decedat la 5 ianuarie, la Institulul de Boli Infecţioase „Matei Balş". Actorul s-a confruntat cu virusul A(H1N1), dar a suferit şi alte complicaţii pulmonare care i-au adus decesul.

Ce este bacteria acinetobacter?

Acinetobacter baumanii este o bacterie întâlnită de obicei în infecţiile intraspitalicești.
Acinetobacter este un germen care preferă mediile apoase şi este întâlnit frecvent în secţiile de terapie intensivă.
http://vlad-mihai.blogspot.com/
07. CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici. Drama celor doi Gavrilă - Feb 9, 2010 3:21:00 PM

Ascensiunea organizaţiei bolşevice subversive a viitorului Partid Comunist din România (PCdR) sub protecţia tancurilor şi a baionetelor sovietice a însemnat aplicarea principiului leninist, după care trecerea de la capitalism la socialism se operează prin aşa-numita dictatură a proletariatului, care în viziunea lui Lenin însemna „violenţă neîngrădită de lege“. Aplicarea acestui principiu în România a însemnat zdrobirea statului de drept, a românismului, a elitelor culturale şi naţionale şi instaurarea unei dictaturi diabolice. De la plutoanele de execuţie până la îngrozitoarele experimente antiumane coordonate în temniţele comuniste direct de agenţii NKVD, totul a fost folosit pentru a zdrobi rezistenţa poporului şi a-i atenta la fibra naţională. Românii au încercat dintotdeauna să se descăpuşeze de paraziţii veniţi din toate colţurile lumii să sugă din bogăţiile naturale ale acestui pământ, ultimii de culoarea ploşniţelor, roşii. Uneori a existat, în istorie, aparenţa reuşitei deparazitării. În realitate, căpuşele s-au infiltrat şi mai adânc, aşteptând venirea „luminii de la Răsărit“.
Odată cu insurecţia tinerilor anticomunişti din decembrie 1989, se spera că anularea efectelor martirajului suferit de cei care luptaseră împotriva comunismului se va realiza atât pe plan moral, cât şi material. Ştergerea daunelor morale trebuia făcută imediat prin anularea hotărârilor date de tribunalele militare sau civile împotriva membrilor celei mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din Europa. Se ştie că legendarul Ion Gavrilă Ogoranu şi soţia sa, Ana, s-au dus la ceruri abătuţi, neabsolviţi de „crimele“ de „duşmani ai poporului“ de către „justiţia“ de pe pământ, pe atunci diriguită de celebra „luptătoare pentru drepturile omului“ Monica Macovei. Şi astăzi, Gavrilă Rusu, la fel ca şi camaradul său de rezistenţă, încearcă singur, la peste 80 de ani, să-şi caute dreptatea prin tribunale, după ce i s-a tăiat pensia de persecutat al regimului comunist, fără drept de apel. Daunele morale şi materiale suferite de singura elită anticomunistă reală a ţării trebuiau reparate de către stat, imediat. Miile de bătrâni, ca brazii care se frâng dar nu se îndoiesc, sunt supuşi azi de justiţia post-comunistă la aceleiaşi umilinţe ca şi în regimul trecut. Unii sunt siliţi de sărăcie să-şi ceară drepturile, alţii însă refuză cu demnitate orice despăgubire şi îşi aşteaptă, senini, dreptatea cerească.

O lege strâmbă

În 2009, a apărut Legea care prevedea despăgubirea foştilor deţinuţi politici pentru daunele materiale şi, în primul rând, morale, pe care le-au suferit. Dacă principiul în sine care a condus la această lege trebuie socotit ca fiind legal şi corect, nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea în practică a acestui decret. În primul rând, nu există un criteriu clar pe care-l prevede această lege. Fostul deţinut se adresează tribunalului care îşi are competenţa pentru locul în care domiciliază, şi un judecător oarecare apreciază de la sine cuantumul despăgubirii. Se cer o serie de dovezi şi acte absolut inutile. Apoi, Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al statului în acest domeniu prin Administraţia financiară locală, introduce automat „apel“ sau „recurs“. Astfel, fostul deţinut politic ajunge - dacă mai ajunge - din diferite colţuri ale ţării pe treptele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti. Aici, hotărârile sunt absolut neunitare, cu diferenţe de zeci de ori mai mari sau mai mici. Se impune deci ca decretul să fie completat printr-o Ordonanţă de Urgenţă care să reglementeze criteriile şi toate aspectele juridice ce decurg din această problemă, cel mai exact criteriu fiind perioada petrecută în detenţie sau în rezistenţa din munţi. De acest lucru ar fi trebuit să se ocupe pseudo-institutele de „investigare“ a crimelor comunismului, nu de dezgropat şi plimbat morţii de sub crucea lor pe la televizor.

Profitorii tuturor regimurilor

A trebuit să treacă aproape 20 de ani de la căderea comunismului pentru ca preşedintele Traian Băsescu să înfiereze, simbolic, crimele regimului. Ridicol, cei care l-au îmbrobodit pe Băsescu, bine instalaţi, la lojă, pentru spectacolul acestui act, sunt chiar reprezentanţii noului Komintern, profitori ai tuturor regimurilor care au reuşit, în ciuda adevărului istoric, să deturneze condamnarea comunismului ca regim bolşevic impus de fosta URSS prin agenţii şi tancurile ei. Cu maşini guvernamentale la scară şi salarii pe măsură, de secretari de stat, impostori ca Marius Oprea - el însuşi şi „fost“, şi „actual“, cu legături „de gradul întâi“ în Securitate, cerşetor şi la uşa lui Tăriceanu, şi a lui Boc - îşi fac cu tupeu propagandă în blăniţe de oaie, pentru a confisca toate instituţiile statului care ar trebui să se ocupe de crimele comunismului. La CNSAS, alt exemplu, un fost activist UTC al USR din RSR, Mircea Dinescu, teleportat la „revoluţie“ direct din Crimeea şi de la Academia PCR, împarte certificate de „bună purtare“. Emblematic, nici la CNSAS, nici în parascovenia de „Comisie Tismăneanu“ plină de turnători ai Securităţii şi propagandişti PCR, nici la aşa-zisul IICCR confiscat de delatorul fără ORNISS şi o fostă activistă de Partid în presa comunistă, nu se află la conducere NICIUN FOST DEŢINUT POLITIC. Iată cum regimul de după 1989 a reuşit să ducă la capăt condamnările regimului bolşevic eliminând total foştii luptători anticomunişti reali, de la 1947 la 1987, pedepsiţi cu zeci de ani de închisoare şi chinuri. Noul Komintern desăvârşeşte misiunea vechiului Komintern. Şi, totuşi, deţinuţii politici, de la generaţia 1947 la minerii anului 1977 şi muncitorii anticomunişti ai Braşovului lui 1987, nu au murit cu toţii. Şi ştiu că, vorba poetului temniţelor, Radu Gyr, „ne vom întoarce într-o zi“...

Victor RONCEA

http://victor-roncea.blogspot.com/
http://vlad-mihai.blogspot.com/


CNSAS, IICCR şi Justiţia îi aruncă pe drumuri pe foştii deţinuţi politici
Curentul - miercuri, 03 februarie 2010
© Curentul
08. Fiecare copil testat vaccinul A(H1N1) va primi 550 de euro. Atât costă viaţa unui copil? - Feb 9, 2010 9:26:00 AM

Părinţii unui copil care este prins în studiile clinice pe care firma IFE Romania le face la Timişoara şi Arad pe vaccinul împotriva A(H1N1) primesc, pentru aceasta, în jur de 550 de euro, a informat ieri conducerea Institutului Cantacuzino.

Preţul plătit unui adult care a testat vaccinul pe propria piele înainte de a fi oferit populaţiei a fost de 350 de euro. Suma pentru voluntarii copii este mai mare întrucât, în cazul lor, se inoculează două doze şi perioada de studiu este mai lungă, a precizat directorul Institutului, Radu Iordăchel.

Pentru ca un copil să fie prins în testele clinice, trebuie acceptul scris al ambilor părinţi. Din cauza campaniei antivaccin din ultimele săptămâni, testarea vaccinului a fost întârziată, au precizat medicii, astfel că vaccinul va putea fi oferit copiilor între 10 şi 16 ani abia la sfârşitul acestei luni.

„Deocamdată avem, pentru această categorie de vârstă, doar 35 de subiecţi şi avem nevoie de 100 pentru ca testarea să fie făcută ca la carte", a precizat Iordăchel.

Sursa: Adevarul
http://vlad-mihai.blogspot.com/

09. BĂDIA OGORANU ŞI REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ la Festivalul de Film de la Berlin. „Portretul luptătorului la tinereţe“ al regizorul Constantin Popescu jr - Feb 8, 2010 9:07:00 AM

Povestea Grupului Gavrilă primul film al trilogiei „Apoape linişte“ despre Rezistenţa Anticomunistă. „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin. Regizorul Constantin Popescu jr. a relatat în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş greutăţile prin care a trecut pînă la realizarea peliculei. Ion Gavrilă Ogoanu este interpretat de actorul Constantin Diţă. Personajele au numele reale ale luptătorilor anticomunişti ai Grupului Gavrilă care au activat în Munţii Făgăraşului


Filmul de lungmetraj „Portretul luptătorului la tinereţe“ a fost selectat şi va fi prezentat la Festivalul Filmului de la Berlin care se va desfăşura în perioada 11-21 februarie 2010. Este unul dintre filmele româneşti cele mai aşteptate în cinematografe încă din toamna anului trecut. Subiectul este unul de excepţie şi se referă la activitatea grupului de partizani din Munţii Făgăraşului condus de Ion Gavrilă Ogoranu.
Regia şi scenariul sînt semnate de Constantin Popescu jr, reprezentant al noului val de regizori. Foştii luptători anticomunişti vor fi interpretaţi, într-o distribuţie exclusiv masculină, de către actori tineri precum Constantin Diţă aflat la primul său rol principal într-un lungmetraj, Alin Mihalache, Cătălin Babiuc, Vasile Calofir, Bogdan Dumitrache, Alexandru Potoceanu şi Mihai Constantin. La Festivaul Filmului de la Berlin, „Ursul de Aur“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ va fi prezentat la secţiunea „Forum“.

Drama luptătorului anticomunist
“Portretul luptătorului la tinereţe” este prima parte a trilogiei „Aproape linişte” al cărui subiect îl constituie lupta anticomunistă din România. În această primă parte, regizorul Popescu a ales să prezinte activitatea Grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului. Conform relatărilor regizorului, nu lipsesc din scenă cele mai dure momente ale luptei anticomuniste ale Grupului Gavrilă. Nefericitul eveniment petrecut în curtea lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cînd Remus Sofonea, zis Brâncoveanu, din Drăguş s-a împuşcat, iar Laurean Haşu, zis Leu, din Breaza, a fost rănit grav de glonte. A fost încrustată pe pelicula filmului o scenă dramatică dată de confruntarea luptătorilor cu trupele de securitate într-un şopron din Ileni în care a fost implicat Toma Pirău, zis Porâmbu. Partea a doua a trilogiei care se va denumi „Elisabeta“ se va referi la activitatea revoluţionară a Elisabetei Rizea şi a soţului ei Gheorghe Rizea. Ultima partea cea care a dat denumirea trilogiei „Aproape linişte“ se va referi la lupta dusă de fraţii Arnăuţoiu de pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, grupul denumit „Haiducii Muscelului“. Regizorul Constantin Popescu jr. a stat de vorbă cu Monitorul de Făgăraş, oferind, în exclusivitate, povestea filmului „Portretul luptărorului la tinereţe“. Totodată a acceptat, ca după „Ursul de Aur“ de la Berlin să prezinte filmul, în premieră, şi la Făgăraş, acţiune organizată de Monitorul de Făgăraş.

„O lume care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei“
„Portretul luptătorului la tinereţe"este primul film din cele trei pe care intenţionez să le regizez despre rezistenţa anticomunistă. Primul film prezintă grupul de partizani conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Cred că este important să discutăm despre perioada anilor '50 şi despre grupurile de partizani români, chiar dacă unele dintre nume sînt, într-un fel sau altul, mai puţin cunoscute ori într-o oarecare măsură controversate. Decizia de a face acest film nu a fost uşoară. Am luat-o greu, pentru că nu ştiam multe lucruri despre acea perioadă. Nu mă identificam cu o imagine pe care nu o înţelegeam. Am citit însă lucruri care m-au zdruncinat. Exemple despre oameni care au suferit cumplit şi care şi-au dedicat viaţa unei idei mai întâlnisem, dar păreau în mintea mea doar nişte personaje şi atât. Oamenii despre care am citit au rămas vii în mintea mea mult după ce am închis cărţile, chiar dacă ştiam că aproape niciunul nu mai era în viaţă. Poveştile lor au reuşit să mă facă să-mi pun întrebări legate de curaj, rezistenţă, eroism şi despre puterea de a îndura. Ce simţeau, cum trăiau, ce tristeţi ori frustrări au adunat în toţi anii aceia, cât de singuri s-au simţit, cât de greu le-a fost? Ce i-a determinat să nu accepte, să ia deciziile pe care le-au luat? Aş fi fost oare în stare să mă comport asemeni lor, în condiţii asemănătoare măcar? Mi se pare şi astăzi atât de greu de înţeles puterea lor interioară, caracterele lor tari (şi peste ani va fi la fel, sunt sigur, am să mă tot întreb lucrurile astea). Nu ştiu dacă am priceput pe deplin totul, mă îndoiesc. Nu sunt întru-totul de acord cu toate hotărârile lor ori cu toate opţiunile lor. Dar măsura în care au acceptat să lupte şi să dea piept cu necunoscutul m-a făcut să mă hotărăsc să spun aceste poveşti, aşa cum m-am priceput mai bine. Acestea au fost câteva dintre motivele care m-au îndemnat să fac acest film. Au urmat apoi luni de documentare, vizionări de filme de arhivă şi interviuri, poveşti despre canal şi despre grupurile de rezistenţă, anchete, stenograme. Am descoperit o lume care îmi era străină, dar care m-a impresionat prin puterea tăcerii ei. Nişte oameni care au suferit într-o tăcere adâncă, într-o linişte aproape desăvârşită, fără să se bată cu pumnul în piept şi care au murit (mulţi dintre ei) neştiuţi de nimeni, îngropaţi de securitate în locuri rămase până astăzi necunoscute“ a povestit regizorul Constantin Popescu jr. pentru Monitorul de Făgăraş.

Este un film despre demnitate
„Am hotărât să fac un film despre nişte tineri, nu neapărat despre o ideologie. Despre anii deciziilor ciudate, grăbite, dar poate fundamentale şi drepte. Despre demnitate, despre puterea unui om de a face ceea ce crede de cuviinţă, în viaţă, aşa cum îi dictează conştiinţa şi buna măsura a lucrurilor, valori pe care le întâlnesc astăzi atât de rar, cu adevărat, în jurul meu. Cu siguranţă, filmul va fi o experienţă diferită. Ne-am străduit, toată echipa, (în primul rând actorii, care m-au sprijinit enorm şi cărora le mulţumesc pentru răbdare şi abnegaţie) să facem ceva diferit, care să impresioneze, într-un fel sau altul, dar fără să inovăm, de fapt. Rămâne de văzut dacă am reuşit sau nu.
Filmul nu este realizat într-o manieră tradiţională. Este cinema-ul meu şi nu ştiu cum o să fie acceptat de către public. Este o privire personală asupra acelei perioade, nu este o imagine hagiografică şi nici un bestiar. M-am străduit să fiu onest, cum spuneam şi să redau faptele, nimic mai mult, fără să comentez, fără să judec. Întâmplările sunt în proporţie de peste 90% autentice, am intervenit cât se poate de puţin asupra lor, asupra locurilor unde s-au petrecut şi pe cât posibil am păstrat anotimpul şi datele reale. Schimbările pe care le-am făcut în poveste apar din raţiuni de producţie, pur şi simplu. Cu toate că producătorul filmului (Titi Popescu, tatăl meu) a fost mai mult decât înţelegător şi m-a sprijinit din răsputeri (ca şi domnul Mihai Constantinescu, vicepreşedintele AFDPR), timpul, programul actorilor şi partea financiară a producţiei nu ne-au permis, uneori, să filmăm tot ce mi-am propus. Filmările au durat mult, din primăvara anului 2008 până în primăvara anului 2009, cu întreruperi, desigur. Am filmat în apropierea Braşovului, Făgăraşului, Sibiului şi în Bucegi. A fost o producţie dificilă, cu peste o sută de actori şi peste trei sute de figuranţi. Costumele şi toate armele sunt strict autentice, din perioada respectivă, ba chiar am avut parte de un ajutor nesperat din partea rudelor unora dintre luptători care ne-au ajutat cu haine autentice din vremurile acele şi cu sprijinul lor moral, în unele locuri pe unde am filmat“a adăugat regizorul.

„N-am făcut filmul cu gîndul la vreun festival“
„Occidentul a mai văzut, însă, astfel de filme, poate mai bine realizate şi cu buget mai mare decât am avut eu. În afară de asta, filmul va putea fi judecat cu adevărat doar atunci când vor fi gata şi celelalte două părţi, pentru că pe de-o parte personajele din cele trei filme interacţionează, se regăsesc din poveste în poveste şi pe de altă parte pentru că stilistic, vizual şi narativ filmele vor fi foarte diferite între ele, astfel că experienţa cinematografică va fi completă doar atunci când vor putea fi vizionate toate trei. Nu am făcut filmul cu gândul la vreun festival. A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că am fost selecţionat în Forum-ul Berlinalei. Am vrut să vorbesc despre o parte a istoriei cunoscută mai puţin, cum spuneam, dar maniera în care am realizat filmul este una dificilă. Totul este oarecum supărător, poate chiar agasant la acest film. Solicită atenţia spectatorului din multe puncte de vedere. Dar aşa am dorit să fie, pe de o parte pentru că nu cred că pot privi lejer şi cu umor un astfel de subiect, pe de altă parte pentru că asta este impresia cu care am rămas după lunile de lectură a unor arhive şi a materialelor memorialistice. Nu am reţinut doar imagini, ci şi senzaţii, o suită de fragmente, mai mult sau mai puţin impresionante, unele supărătoare, de care nu reuşeam să scap, altele mai puternice, altele agasante. Ei bine, amestecul acesta de imagini, sunete şi senzaţii mi-a dictat cum ar trebui să arate filmul. Şi recunosc că nu este uşor de privit, în primul rând pentru că este ceva mai lung, nu pentru că ar fi violent sau agresiv. Cred că este un film care va intriga, cu siguranţă. Dar dacă poate răspunde unor întrebări, este îndeajuns“ povesteşte tînărul regizor.

Personajele filmului au numele reale ale luptătorilor
„Am încercat să folosesc actori tineri în distribuţie, oameni care să aibă vârsta luptătorilor la vremea aceea, lucru care m-a ajutat foarte tare. I-am rugat să se folosească şi de propriile lor personalităţi în conturarea fiecărui personaj în parte şi acest lucru a dat o notă proaspătă, veridică, în multe ocazii, secvenţelor filmate. Am încercat să imaginez, pornind de la fotografiile pe care luptătorii şi le-au făcut în păduri, o imagine cât mai exactă a acelor zile şi nopţi grele prin care au trecut. Am folosit şi peliculă alb-negru, pe 16 mm, care să aducă o imagine şi mai aproape de nişte momente îndepărtate în timp, dar puternice. Lipsa sonorului, în anumite momente, marchează şi mai puternic momentele triste. Am încercat să imaginez şi unele momente în care zâmbeau, râdeau şi se simţeau liberi, tineri şi puternici, dar şi momentele de singurătate şi dezamăgire, momentele în care aproape că nu mai vedeau ieşirea din acest infern. Am folosit în film numele reale ale luptătorilor, dar am modificat biografiile lor şi unele dintre locurile unde s-au întâmplat unele dintre evenimente. La urma urmelor este un film inspirat de întâmplări reale, dar este o operă de ficţiune. Subiectul are un specific local, nu ştiu câtă lume este interesată de un asemenea subiect, abordat într-o manieră frustă, simplă şi directă. Mă refer în primul rând la publicul european, nu la cel din ţară. Dar poate mă înşel şi filmul va prinde. Poate că lumea va fi curioasă. Naraţiunea nu este neapărat lineară, clasică, nu este nici un film de acţiune, nu urmăresc cu obstinaţie un singur personaj, ci un grup de oameni, filmul este portretul unui grup, al unei perioade, al unei senzaţii, nu al unui personaj, e dificil de explicat. Am în permanenţă îndoieli în privinţa muncii mele, aşa că mi-e greu s-o calific just sau s-o descriu“ spune regizorul.

„Am prezentat o bucată din istoria ţării mele“
Ştiu că unii poate nu vor fi de acord cu unele secvenţe, cu unele hotărâri regizorale pe care le-am luat. Dar povestea aceasta a trecut prin mine, unele lucruri le-am înţeles dincolo de rândurile cărţilor pe care le-am citit despre rezistenţa armată anticomunistă din România. Şi reprezintă şi punctul meu de vedere. Mai sunt puţini dintre cei care cu adevărat ştiu sau înţeleg cum a fost atunci. Mărturisesc că aştept cu emoţie premiera filmului. Mi-e tot timpul teamă că lumea va spune că lucrurile nu au stat aşa. Dar munca la acest film a fost cel mai dificil lucru pe care l-am făcut până acum şi sper ca imaginea mea despre anii aceia şi despre evenimentele acelea să nu fi fost una greşită. Şi dacă este aşa, filmul acesta nu este decât un prim pas. Poate cei care se vor apleca asupra acestor poveşti, peste ani, vor reuşi să afle mai multe şi să înţeleagă - poate mai bine decât am făcut-o eu - aceste întâmplări dramatice.
Consider că am făcut un film onest, fără părtinire, neatins de patimă. Am prezentat o bucată din istoria ţării mele despre care eu unul nu ştiam mai nimic cu şase ani în urmă. Am încercat, după puterile mele, să arunc o privire obiectivă şi liniştită asupra unor momente învăluite într-o aură de necunoaştere dintr-o perioadă neliniştită a istoriei. Măsura în care am reuşit rămâne sa fie luată în seamă sau nu. Cred că este, însă, un început. Şi asta este bine. Şi mai cred că dincolo de orice discuţii sau opinii, multora dintre cei care au rezistat cu arma în mână în munţi trebuie să le fim cu toţii recunoscători, fie şi numai pentru demnitatea de care au dat dovadă în viaţă“şi-a încheiat povestea în exclusivitate pentru Monitorul de Făgăraş, regizorul Constantin Popescu.

Luptătorii din munţi, Grupul Gavrilă
Ion Gavrilă Ogiranu, zis Moşu
Remus Sofonea, zis Brâncoveanu
Laurean Haşu, zis Leu
Gheorghe Haşu, zis Ghiţă
Andrei Haşu, zis Baciu
Ion Chiujdea, zis Profesorul
Toma Pirău, zis Porâmbu
Victor Metea
Jean Pop, zis Fileru
Nelu Novac
Gelu Novac
Silviu Socol
Ion Ilioi
Nicolae Mazilu
Ion Mogoş

Sursa si comentarii: Monitorul de Fagaras
http://vlad-mihai.blogspot.com/


10. CREDINTA LUI EMINESCU - Feb 1, 2010 10:55:00 PM

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet pă gân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine. Mihai Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor. Gazetarul ia în discuţie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucureşti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse şi în afara ţării) şi al demersurilor pentru înfiinţarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza şi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieţii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaţiei europene a românilor. „... Foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii şi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea..., în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, Publicistică, 1989, p. 373). Aşa s-a întâmplat, de exemplu, când s-a introdus limba naţională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opţiuni şi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnificative la Noul Testament. Nu aşa au procedat şi alţii. Eminescu numeşte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ştiut să scoată până şi din biserică limba românească, deşi pravoslavia ar fi trebuit să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (Ştim prea bine..., Ibidem, p. 89). Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89). Românii au fost „în toţi timpii un model de toleranţă religioasă”, pentru că au admis înfiinţarea de episcopii „atârnătoare de Scaunul papal”, au îngăduit „petrecerea f ără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare”, fapte reflectate şi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn”. Eminescu notează în acelaşi articol că „la sărbători mari, Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă” (s. n. - O. M., Ibid., p. 89.). În 1881, românii ortodocşi iau iniţiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romanocatolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti prin intermediul loteriei naţionale. (La 27 iunie a apărut..., Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranţa românilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de făcut decât observaţii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaşurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului şi al naţiunii”. (Ibid., p. 229). Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301). Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii” (V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.). „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!” (Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii). Aceste cuvinte deschid o meditaţie creştină a lui M. Eminescu despre Sfintele Paşti, scrisă în 1878 ( Paştele, în Opere, ediţia Perpessicius, vol. X, p. 78 ş i urm.). La Paşti „inimile a milioane de oameni se bucură”, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, „războaiele presură pământul cu sânge şi cenuşă”, violenţa merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărţi despre Iisus, „de mai suntem noi creştini sau ba”. Faptele creştinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har. Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nuL urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria Învierii (exprimată atât de convingător în postuma Învierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faţa lui Dumnezeu, pentru că, deşi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuţile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare”. Cu atât mai grav este că „omenirea ştiutoare”, „omenirea cultă” (adică a ştiinţei şi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creştine. Oamenii de ştiinţă şi artă , „creierul omenirii”, prin atâtea descoperiri care arată măreţia Creaţiei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ştiutoare, mai bună decât cea neştiutoare? După câte ştim din trecut şi vedem azi, nu”. Şi aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereşti”, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!” Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr mic este”, însă pentru „acea neagră mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu”. Decât ateii, necredincioşii „omenirii ştiutoare”, mai bine aceia care, după ce au greşit, cad înaintea lui Dumnezeu şi cer iertare, conştienţi că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai urâcioase ale mulţimii sunt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decât Faust; poate că , după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu”. Sensul articolului este unul optimist şi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: Paştile anunţă „veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni” şi „trebuie să rămâie datina în înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult”, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii: «Hristos au înviat!»". Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

http://vlad-mihai.blogspot.com/

11. Parintele Arsenie Boca – Profetii despre Romania - Jan 31, 2010 10:50:00 PM

Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, Sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost impuşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.
Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.
Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. ( dupa spusele Parintelui Ilarion Argatu, aceasta se va intampla dupa ce va fi acceptata casatoria intre persoane de acelasi sex. Dumnezeu nu va permite sodomizarea unei tari ortodoxe – n. n. ) Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul – oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi – nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-l otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort – în culisele puterii, Editura Daksha)

Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi l-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo – prin America – şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne ( turnuri ) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică ( vezi cele două turnuri din „11 septembrie” ).
Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea PărinteluiArsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» – Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.
Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.
Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-l cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)


Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)

Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea)


Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş)

Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)


Sursa: parintelearsenie.bloggerul.ro
http://vlad-mihai.blogspot.com/

12. Profesorul Raul Volcinschi protestează faţă de atacul Evenimentului Zilei la adresa Mitropolitului Bartolomeu Anania. - Jan 30, 2010 9:57:00 PM
Un punct de vedere

Cu consternare şi indignare am luat act de apariţia unui articol vitriolic sub semnătura ziaristei Mirela Corlăţean în cotidianul „Evenimentul Zilei” referitor la IPS mitropolitul Bartolomeu Anania. Mă voi referi la un singur vers a unui poet a puşcăriilor comuniste: „Voi n-aţi fost cu noi în celule”. Acest vers nu este îndreptat împotriva acelora care nu au fost deţinuţi, ci doar avertizeazã că despre anumite probleme nu pot vorbi decât cei îndreptăţiţi să o facă.
Nu ştiu ce a dorit să obţină numita ziaristă: o senzaţie mediatică, care s-o propulseze în zona notorietăţii prin scandal sau manipularea opiniei publice printr-o informare eronatã.
În orice caz articolul conţine douã ingrediente insuportabile: minciuna şi lipsa de informare. Amândouă se constituie într-un material exploziv care urmăreşte dărâmarea monumentelor naţionale. Vai de poporul care îşi dărâmă statuile şi monumentele. Or, Mitropolitul Anania este un asemenea monument prin mai multe înfãţişãri: teolog ilustru, om de mare cultură, promotor al idealurilor creştine, pe care unii înţeleg astăzi să le atace.
Oricum articolul care implică în afara ziaristei şi redacţia ziarului care l-a promovat deschide o reală problemă şi anume vigilenţa cu privire la asemenea articole.

Prof. Univ. Raul Volcinschi, fost deţinut politic


Mitropolitul Bartolomeu: O faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit la sfârşitul anului trecut, în cadrul mesajului de Crăciun adresat românilor, despre o faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu, aceea de fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române. “Istoricii şi criticii noştri literari au avut grijă să o ascundă şi să facă din el un ateu”, a declarat acesta. Ierarhul ortodox şi-a amintit că la cimitirul Bellu, din cauza acestui curent ateist predominant în ultimele decenii, nu exista o cruce la mormântul lui Eminescu: “Am fost de atâtea ori acolo ca să-i aprind o lumânare şi eu cred că un creştin sau o creştină a scrijelit o cruce pe piatră, ca să aibă şi Eminescu o cruce la cap. Trebuia să se demonstreze că noi, poporul român, avem ca poet naţional un ateu”.

Mitropolitul Anania a mai spus că “au încercat unii să-l prezinte pe Eminescu ca pe un descreierat, un nebun sau un seminebun. Am citit atâtea biografii ale lui şi s-a dovedit că nu era nebun. Către sfârşitul vieţii devenise melancolic, pentru că era un suflet împovărat. El avea o viaţă complexă în interiorul lui, nu era un zurbagiu. Eminescu a fost crescut în credinţa ortodoxă a părinţilor lui. Era împovărat de singurătate. Ca orice geniu, era încărcat de istoria neamului său, şi trecută, şi viitoare. Dar asta nu ne împiedică să-l iubim, să-l stimăm. În biblioteca mea de la Mănăstirea Nicula păstrez o ediţie îngrijită de istoricul literar Murăraşu, pe care o răsfoiesc din când în când”.

La afirmaţiile lui Horia Roman Patapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E o măgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptam ca un intelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoria poetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da in gropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“.

IPS Anania a prezentat o poezie creştină a lui Eminescu – Colinde, colinde. “Este o poezie mai rară. Dar eu o ştiam de ani de zile. O ştiam şi pe de rost pentru că este scurtă şi este şi foarte frumoasă. Arată de fapt adevărata faţă a lui Eminescu, care nu era un mistic, nu era un bisericos, dar nu era un ateu. Asta este clar. Era un foarte bun român, iar românii sunt credincioşi. Era de un neam bun şi mama lui era foarte credincioasă, foarte evlavioasă, avea şi o soră călugăriţă la mănăstirea Agafton. Ştim asta din biografie. Căutăm să ne facem o datorie de suflet faţă de poetul nostru naţional”, a adăugat IPS Bartolomeu înainte de a da citire poeziei.

Colinde, colinde de Eminescu

„Colinde, colinde,/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.
În noaptea de astăzi/ Copiii şi fetele/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei/ Şi-al Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.
- ştire preluată din revista Veghea
http://vlad-mihai.blogspot.com/
13. Imunizarea cu Eminescu - Jan 27, 2010 9:29:00 AM
În ultimele zile se vorbeşte tot mai mult despre pandemia de gripă porcină. O fi, n-o fi, Dumnezeu ştie. Dar nu despre ea vreau să vorbesc, ci de o altă pandemie, după părerea mea mult mai gravă, cu atât mai mult cu cât e veche, eu aproape că m-am născut cu ea. Este vorba despre campania deşănţată dusă împotriva lui Eminescu. Mi-e greu să aud în jurul meu „m-am săturat de Eminescu”, „nu-mi veniţi cu siropuri á la Eminescu” ş.a., venite chiar din partea unora dintre profesorii mei. Efectul de bumerang funcţionează perfect: toate acestea m-au trimis către „victimă”, aşa cum era firesc. De ce ne mai este teamă de Eminescu? De ce numai de Eminescu? N-am auzit, spre exemplu, nicio remarcă negativă la adresa lui Sadoveanu. Nu că mi-aş fi dorit, Doamne fereşte. Dar de ce nu trebuie să mai citim noi Eminescu?
Ar fi foarte interesant dacă la o astfel de întrebare am avea de răspuns la olimpiadele de limba română, în loc să fim nevoiţi să studiem „organul voinico-receptor” al lui Cărtărescu. Dar ce vorbesc eu despre un subiect Eminescu, când nici măcar olimpiada în sine, de zeci de ani numită „Concursul naţional de limba şi literatura română Mihai Eminescu”, nu se mai numeşte astfel. „Toate-s vechi şi nouă toate - îmi spun părinţii mei. Citeşte-l pe Eminescu şi vei înţelege de ce ţi se spune că nu trebuie să-l citeşti”.
Interesant şi foarte provocator îndemnul. Eu l-am urmat, dacă pot spune astfel. De fapt, îl urmez, sper, şi de acum înainte. Şi, culmea, mă apucă brusc revolta. Ce se întâmplă cu şcoala românească? Şi-a pierdut rolul de edu-cator? Sau educaţia şi-a modificat coor-donatele? Unde ne sunt profesorii? Au luat şi ei calea exilului “intelectual” ? De data aceasta chiar nu mai înţeleg nimic!
În aceste circumstanţe, lansez şi eu, la rândul meu, un apel colegilor de generaţie. Dacă tot e pandemie, de data aceasta cât se poate de serioasă, de subcultură, de anticultură, de spirit manelist, haideţi să ne vaccinăm cu Eminescu! Are efecte garantate nu numai împotriva celor mai sus menţionate, ci şi a indolenţei, a lenei, a prostiei, a antiromânismului, a ateis-mului, a minciunii, a laşităţii, a... nu este, oare, suficient? Mai pot spune şi altele, dar mai bine haideţi să facem coadă la bibliotecă, acolo se găseşte vaccinul. În cazul în care se observă ceva simptome, se poate folosi şi în caz de boală deja contactată, căci e un panaceu universal. Şi e gratis. Nici măcar pe statul român aflat în plină criză economică nu l-ar afecta foarte tare. Ba dimpotrivă, ar căpăta şi el o Coloană (vertebrală) Infinită. Sau tocmai aceasta este problema?!...
Mă iertaţi, nu vreau să pară că glumesc pe seama lui Eminescu. Îmi exprim doar revolta, în felul meu, faţă de o atitudine pe care nu o înţeleg. Căci pentru mine, astăzi, la 160 de ani de la răsăritul său pe bolta sfântă a cerului românesc, Eminescu este dovada vie a demnităţii, unicităţii şi credinţei noastre!

Să fim sănătoşi întru Eminescu!


Ioana PALAS
Colegiul Naţional de Informatică
„Grigore Moisil”, Braşov
http://vlad-mihai.blogspot.com/

14. UNIREA MICA. 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut. Dr George Enache despre esenta sarbatorii n - Jan 24, 2010 10:48:00 PM
Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 Ianuarie pentru români?
Proclamarea Unirii Principatelor la 24 Ianuarie 1859 Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 Ianuarie pentru români? dr. George ENACHE Duminică, 24 Ianuarie 2010 La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, la propunerea lui Vasile Boerescu, l-a ales în unanimitate domn pe Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859. De atunci, an de an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre. Însă, după 1989, perioadă în care sistemul nostru de valori a fost supus unei permanente revizuiri, s-a pus întrebarea de ce trebuie totuşi sărbătorit 24 Ianuarie şi care ar fi modalitatea cea mai potrivită de celebrare a acestei date. Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să definim ce înţelegem prin termenul „sărbătoare“ şi ce tipuri de acţiuni ar trebui să intre în cuprinsul acestei noţiuni.

Într-o concepţie tradiţională, sărbătoarea este strâns legată de ideea de timp sacru şi, în subsidiar, de cea de repetiţie. Este meritul lui Mircea Eliade de a fi readus în conştiinţa modernităţii ritmurile diferite ale timpului, în lucrarea sa clasică „Sacrul şi profanul“. „Timpul, spune savantul român, nu este, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu“, împărţindu-se într-un timp comun şi unul sacru. Timpul obişnuit este timpul istoric, cel care „curge“ în mod ireversibil, de niciunde către nicăieri, cuprinzând toate actele lipsite de semnificaţie religioasă. Născând adesea spaime prin vastitatea lui necuprinsă, „demon al lucrurilor ce trec“, cum îl pomenesc popoarele orientale, timpului obişnuit i s-a opus timpul sacru, timp prin natura sa reversibil pentru că este „un timp mitic primordial, devenit prezent“. Egal cu sine însuşi, neschimbător şi nesfârşit, el este circumscribil pentru că poate fi „arătat“, însă „limitele“ lui ne deschid trepte către o altă existenţă, aproape de zei. Căci, aşa cum spune Eliade, „creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii întemeiau, totodată, timpul sacru, căci timpul contemporan unei creaţii era, în mod necesar, sanctificat de prezenţa şi activitatea divină“. Or, sărbătorile oamenilor nu făceau decât să reactualizeze, să repete faptele zeilor cuprinse în mituri.

Sărbătoarea, repetarea unui „nerepetabil“

Termen extrem de uzat de practica didactică, „a repeta“ a căpătat în concepţia unor gânditori o semnificaţie superioară. Astfel, pentru Gilles Deleuze (în „Diferenţă şi repetiţie“), a repeta înseamnă „a te comporta, însă în raport cu ceva unic sau singular, care nu-şi are seamăn sau echivalent“. „A repeta“ nu înseamnă a însuma noi gesturi, ci a ridica gestul fondator la puterea „n“. Repetiţia este o „universalitate a singularului“. O poezie este ceva singular şi ea nu poate fi decât repetată. De ce repetăm o anumită poezie, şi nu alta? Pentru că ea este probabil ecoul unei vibraţii tainice, al unei repetiţii lăuntrice. Or, nici sărbătoarea nu este altceva decât a repeta un „nerepetabil“. Aici concepţia lui Deleuze se întâlneşte cu cea a lui Eliade, timpul sacru fiind un timp al repetiţiei.
Lumea a fost întemeiată de zei odată, însă acel timp mitic este „repetat“ cu ocazia fiecărei sărbători. Omul sare din prezentul istoric în acest timp sacru, circular, reversibil şi recuperabil, în care se integrează periodic prin intermediul riturilor. Circularitatea, reversibilitatea şi recuperabilitatea sunt trăsăturile acestui timp, la care se mai adaugă una, interioritatea, căci este un timp subiectiv, asumat de fiinţa umană.

Timp istoric - timp creştin

Treptat, timpul circular, al eternei reîntoarceri, timpul „înspaţiat“, va fi tot mai subminat de timpul istoric, deschis şi nelimitat, care a devenit la rându-i sacru, sub influenţa creştinismului, care continuă tradiţia vetero-testamentară a căutării manifestărilor sacrului tocmai în „accidentele“ istoriei, pentru a se identifica singularitatea, în sensul afirmat de Deleuze, care să fie repetată. Crucificarea lui Domnului nostru Iisus Hristos nu mai este un eveniment mitic, ci e unul istoric, tocmai acesta fiind rostul cuvintelor din Crez „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat“, dar el este „repetat“ în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paşti. Sau Cina cea de Taină, „repetată“ în fiecare duminică cu ocazia Sfintei Liturghii. Prin urmare, şi un eveniment istoric poate fi repetat, înspaţiat într-un timp sacru. Or, această dialectică creştină între timpul circular şi timpul linear, între sacru şi profan, este mult mai complexă decât hierofaniile tradiţionale. Ele au în comun ideea de sărbătoare ca repetiţie, însă nu numai evenimente petrecute in illo tempore pot fi repetate, ci şi evenimente istorice, care pentru noi, cei de azi, sunt considerate irepetabile.

Când naţiunea devine Dumnezeu

Modernitatea a combătut creştinismul, însă i-a preluat multe din structuri, printre care şi concepţiile despre sărbătoare. A fost alungat Dumnezeu, însă, după cum spune Guy Hermet în „Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa“, în locul său a fost pusă „naţiunea“, concept de bază al modernităţii.
Aici trebuie făcută o precizare. Există o istorie a formării unei naţiuni, cât se poate de stimabilă şi obiectivă, dar şi ceea ce ar putea fi calificat drept o istorie inventată. „Inventarea naţiunii“ este un concept curent în istoriografia occidentală. La noi a fost receptat cu reticenţă, asta şi din cauza faptului că nu a fost explicat în modul cel mai fericit. „Inventarea naţiunii“ nu este altceva decât căutarea singularităţilor în istoria naţională, menite să creeze un ciclu de sărbători secularizate, care, în anumite contexte istorice, trebuia să înlocuiască sărbătorile religioase. Revoluţia franceză, bunăoară, a căutat să substituie în mod total sărbătorile tradiţionale cu cele ale naţiunii. Astfel, parada de 14 Iulie devine pentru francezi nu o simplă comemorare a celor petrecute în 1789, ci, în logica sărbătorii, 14 Iulie 1789 este actul care anticipează orice 14 Iulie următor, la fel cum crucificarea lui Iisus a anticipat repetarea acestui gest în fiecare Paşte. Prin urmare, o sărbătoare naţională cinsteşte un fapt istoric măreţ din trecutul unei naţiuni, ridicându-l la puterea „n“. Timpul lui 14 Iulie este înspaţiat, prin riturile secularizate ale depunerii de coroane, prin defilări, fiind „repetat“ timpul sacru al lui 14 Iulie 1789, când naţiunea franceză a cunoscut un moment astral a existenţei sale. În acea zi, fiecare francez se întoarce spre sine, se interiorizează, identificându-se cu strămoşii săi. Evenimentul respectiv devine mai întâi o parabolă, alunecând treptat spre mit. Un asemenea eveniment nu mai este prezentat în logica istoriei, ci în cea a mitului, care nu poate decât să fie repetat, şi nu supus criticii. Aceste sărbători au pretenţia că sunt adevărate în sensul istoric, ceea ce este fals, ele fiind adevărate în sens moral. De asemenea, liderii politici au modificat adesea, în funcţie de interese, calendarul sărbătorilor.

Sărbătorile naţionale la români

Liderii români moderni nu au făcut excepţie de la modelul european, preluând, la rândul lor, logica serbărilor naţionale, printre care se numără 24 Ianuarie, 9 şi 10 Mai, 1 Decembrie.
Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost percepută ca un moment de glorie pentru neamul românesc care, după secole de asuprire, s-a ridicat, prin propriile forţe, la o nouă viaţă naţională. Morala ei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, era că în unire stă puterea naţiunii. În timpul domniei lui Al. I. Cuza, ea era practic principala sărbătoare naţională. Însă, tocmai pentru că prea era legată de numele lui Cuza, în timpul domnitorului (ulterior regele) Carol I ea a trecut pe planul al doilea, locul fiind luat de 10 Mai, deoarece pe 10 Mai 1866 principele Carol a depus jurământul în faţa Parlamentului României. Ulterior, va exista o preocupare ca şi alte momente importante din istoria naţională să fie legate de 10 Mai.
Mai târziu, evenimentele legate de Marea Unire şi intrarea în conştiinţa naţională a lui 1 Decembrie 1918 au ocultat şi mai mult data de 24 Ianuarie, deşi evenimentele pe care cele două date le simbolizează nu se suprapun decât la o privire generală.
Comunismul românesc, în prima lui fază, a combătut orice sărbătoare naţională tradiţională, deoarece ele erau strâns legate de monarhie şi detestata clasă a „burghezo-moşierimii“. În plus, ele semnificau prea mult ideea unităţii naţionale, fapt care, în concepţia comuniştilor internaţionalişti, nu era de acceptat. Marea sărbătoare naţională a devenit aniversarea datei de 23 august 1944, considerată primul pas al României spre „democraţia populară“ şi început al colaborării cu „marele vecin de la Răsărit“.
Mai târziu, în etapa naţionalistă a dictaturii ceauşiste, s-a reintrodus calendarul tradiţional al sărbătorilor naţionale. 24 Ianuarie trebuia să fie cinstită ca o manifestare a unităţii neamului, ca şi 1 Decembrie, anticipând unitatea în jurul partidului, într-o atmosferă profund mitificată, care a condus de altfel întreg sistemul de sărbători naţionale româneşti în derizoriu. Chiar şi 23 August devine simbol al independenţei naţionale, prin sublinierea faptului că eliberarea de „fascişti“ s-a produs prin forţe proprii, fără ajutorul nimănui. Treptat, spre sfârşitul anilor â80, sărbătoarea naţională de facto a României devine 26 ianuarie, ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu. Fiind la concurenţă cu o dată atât de „importantă“, 24 Ianuarie este, încet-încet, tot mai ocultată. Cei mai în vârstă îşi amintesc că, de 24 Ianuarie, era difuzată la televiziunea naţională, în mod invariabil, aceeaşi piesă de teatru care vorbea despre Cuza Vodă şi Unirea. Talentul actorilor şi lipsa varietăţii programelor de televiziune din România comunistă a anilor â80 făceau ca această piesă să fie aşteptată de fiecare dată cu mare interes. La un moment dat, piesa nu a mai fost difuzată, fiind înlocuită cu nesfârşitele tirade despre „iubitul conducător“, care începeau astfel cu mult mai devreme decât 26 ianuarie.
24 Ianuarie devenea astfel o sărbătoare „subversivă“ deoarece oamenii, pe măsură ce erau mai nemulţumiţi de regim, mai abitir îşi aminteau de „adevărata sărbătoare“.

Sărbătorile naţionale după 1989

După 1989 a fost recuzat sistemul de sărbători naţionale instaurat de regimul comunist, iar modul în care s-a purtat discuţia în ceea ce priveşte noul calendar al sărbătorilor naţionale la începutul anilor â90 arată că, la acel moment, societatea românească încă era interesată de propriul profil identitar. Semnul elocvent al acestui interes este reprezentat de proclamarea zilei de 1 Decembrie (Marea Unire) drept Zi Naţională, nu printr-un decret oficial, ci pentru că în acel moment aşa simţeau oamenii. Dar disputele nu au pregetat să apară. Ce sărbători trebuiau repuse pe tapet? Unii voiau restaurarea integrală celor de dinainte de 1945, alţii în schimb considerau că 10 Mai, fiind sărbătoare „monarhistă“, nu ar avea ce căuta în calendarul nostru. Alţii, mânaţi de un spirit deconstructivist, tindeau să recuze toate sărbătorile, pe motiv că au fost pervertite de comunism. Combaterea „naţionalismului“ care a devenit un cuvânt de ordine la sfârşitul anilor â90 a pus sub semnul întrebării deopotrivă istoria naţională, dar şi anumite sărbători considerate ca potenţând spiritul „naţionalist“, printre care, evident, şi sărbătoarea 24 Ianuarie.
Dincolo de aceste atacuri, postmodernismul şi, în general, spiritul vremurilor de azi au făcut să se răspândească ideea că o „sărbătoare“ este doar o ocazie de odihnă şi de distracţie. Acest lucru, trebuie spus, a afectat şi modul în care sunt celebrate sărbătorile religioase.
Până la instaurarea regimului comunist, România nu a cunoscut o înlocuire a sărbătorilor religioase cu sărbătorile naţionale, ci cele două tipuri de sărbători au coexistat în calendarul oficial acceptat de stat. Evident, odată cu preluarea puterii de către comuniştii atei, sărbători precum Paştele sau Crăciunul au ieşit din lista oficială, ele fiind sărbătorite însă de facto de toată populaţia.
După 1989, s-a revenit la calendarul mixt de sărbători naţionale şi sărbători religioase, însă toate încep să fie sărbătorite la fel. Sărbătorile naţionale şi-au pierdut semnificaţia istorică şi naţională, iar pentru mulţi Paştele şi Crăciunul sunt doar noi ocazii pentru a merge la discotecă sau restaurant. În general, oamenii tind spre sărbători mai „umane“, provenite de regulă din vechi sărbători religioase cvasisecularizate, precum Mărţişorul sau recent importata „Zi a îndrăgostiţilor“, sau sărbători „cetăţeneşti“ precum 8 Martie sau 1 Mai. Cât priveşte celelalte sărbători, celor religioase li se reduce treptat caracterul sacru, în timp ce sărbătorile naţionale tind să-şi piardă caracterul solemn.
În ceea ce priveşte sărbătorile religioase, Biserica face eforturi ca oamenii să nu uite că Sfintele Paşti reprezintă de fapt Învierea Domnului, iar nu cadourile aduse de Iepuraş, iar Crăciunul este de fapt Naşterea Domnului, şi nu doar zi pentru daruri în familie. Însă cum ar putea fi salvate de la pierderea semnificaţiei lor sărbătorile naţionale? Iar această salvare chiar are un sens?

Cum regăsim 24 Ianuarie?

Aşa cum am spus mai sus, sărbătorile naţionale au reprezentat un sacru pervertit inspirat din sărbătoarea creştină. Însă în epoca noastră, postmodernă, nici acest lucru nu mai există. Timpul liniar, omogen, a triumfat asupra rivalilor săi. Istoria a intrat până şi în explicarea universului, care, conform teoriei „Big Bang“, are un început, o desfăşurare şi un sfârşit. Timpul este irepetabil, iar oamenii se pare că s-au obişnuit cu asta. S-au obişnuit cu vertijul, ar spune Cioran. Nu prea mai sunt repetări, iar sărbătoarea este „sacră“ numai prin faptul că atunci te odihneşti şi te întâlneşti cu prietenii. În plus, discursurile înfocate, despre identificarea cu strămoşii, stârnesc chiar zâmbete, asta pentru că naţionalismul, aşa cum era înţeles în secolul al XIX-lea, se îndreaptă spre amurg.
Din acest punct de vedere, manifestările din 1989 din Franţa legate de marea revoluţie au constituit un moment de cotitură. Mulţi au fost şocaţi să constate că nu se mai folosesc discursurile patriotarde, ci se discută, chiar foarte critic, despre cele petrecute acum 200 de ani. O cauză este derapajul constatat de istorici între realitatea faptelor şi discursul despre Revoluţia franceză, intrată în mit. Dar asta nu înseamnă că francezii au uitat să cinstească şi pe mai departe date de 14 Iulie.
Istoricii francezi au „distrus“ vechea sărbătoare de 14 Iulie, dar tot ei au recuperat-o, sub forma aniversării. Pentru a înţelege mai bine, să facem o analogie cu ziua de naştere a omului. Din perspectiva timpului fără graniţe obiective, ziua de naştere a unei persoane este o convenţie menită să dea inteligibilitate timpului persoanei respective. Omul o dată se naşte şi a sărbători ziua de naştere în sensul discutat la începutul articolului e un semn de paranoia. Şi totuşi alegem ziua de naştere, pentru că este mai importantă pentru noi decât alte zile, pentru a marca intervale regulate din viaţa noastră. Ea este un moment de bilanţ, a ceea ce am fost cu un an în urmă şi ceea ce suntem azi. Aici timpul nu mai este înspaţiat, ci devine dimensiunea principală, pentru că faptul istoric are patru dimensiuni: numai una spaţială şi trei temporale - trecut, prezent şi viitor. Or, când facem bilanţul existenţei noastre vedem că anumite date sunt mai semnificative decât altele şi, conştienţi fiind că nu se pot repeta, dorim să le aniversăm, adică se ne amintim de ele, regândindu-le însă din perspectiva prezentului. Ne aniversăm ziua de naştere în fiecare an, dar altfel o trăim la 10, la 20 sau la 80 de ani.
Un asemenea model se poate extinde la nivelul „aniversărilor“ naţiunii române. Studiind istoria neamului, istoricul constată că sunt momente mai deosebite în viaţa neamului, care merită să fie reamintite şi aniversate. Însă nu în forma repetării rituale de până acum, ci regândite critic cu fiecare an, rămânând evenimente istorice, şi nu mituri.
Iar 24 Ianuarie este un asemenea eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă. În acelaşi timp, această sărbătoare reprezintă o ocazie de a ne întreba cât de actuală mai este moştenirea generaţiei Unirii şi ce reprezintă generaţia de azi în lungul şir al istoriei naţionale. Prin urmare, 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut.
Evident, oamenii vor căuta în continuare să repete o vârstă primordială de aur sau o epifanie a unei lumi mai bune. Însă, pentru sărbătorile naţionale, singura şansă - „blestem“ este dată de istorie şi memoria ei, a evenimentelor irepetabile.
Preluat din Lumina de Duminica
http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/unirea-mica-24-ianuarie-este-un-moment.html#more
15. EMINESCU si SOCIETATEA CARPATII. 24 ianuarie 1882: Infiintarea serviciul secret roman al "Daciei Mari" - Jan 24, 2010 10:27:00 PM

Un grup de tineri ziaristi a solicitat intregii bresle jurnalistice romanesti, de ziua lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, sa se mobilizeze pentru a afla adevarul asupra vietii si mortii Romanului Absolut, dupa cum il numea ganditorul Petre Tutea. Rezultatul investigatiilor asupra acestui subiect delicat si ocultat – istoria nefalsificata despre inaintasul lor, gazetarul si aparatorul drepturilor romanilor Mihai Eminescu - s-a concretizat prin lansarea, anul trecut, a lucrarii profesorului Nae Georgescu "Adevarul despre boala si moartea lui Eminescu" si a site-ului Mihai-Eminescu.ro, unde se va desfasura si activitatea unei Catedre virtuale Mihai Eminescu, si publicarea anul acesta a "Omagiului" lui Corneliu Botez, la 100 de ani de la aparitie, in cadrul Conferintei academice "Pentru Eminescu". Am tinut sa amintim ca astazi, de ziua Unirii, in urma cu 148 de ani, Mihai Eminescu participa la infiintarea societatii secrete "Carpatii", care avea ca deziderat unirea tuturor provinciilor romanesti in Dacia Mare. Eminescu mai contribuise la organizarea unor societati similare, Balcanii si Matei Basarab (vezi raspunsurile sale cu cheie la interogatoriul judecatorului Ghita Brusan: "Sunt Matei Basarab; am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare...”)

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.
Image
Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. „Stapan pe limba neaosa“ si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

De la Nistru pan’ la Tisa
Image
Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie“) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu!“). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?“ Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari


In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca“. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii“ ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri (peste 20.000), care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Image Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpatii“ a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente“. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invata-mant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei "Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii“, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. |n contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele „Societatii Carpatii“, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat... spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala“).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Image
Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de «network» care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii“, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „Romania juna“, la Cernauti „Junimea“,„Dacia“, „Bucovina si Moldova“, in Transilvania societatea „Astra“ si, in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie“, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea „iridenta“ a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. |n 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Image
Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. |n 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. |n cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

„Directiva de sus“ s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat“ l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. |n manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active“ specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul ,,operativ“.

Otravit cu mercur

Image
Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. |n 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. |n manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuscule elitiste“ - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.
George RONCEA / Civic Media
http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/eminescu-si-societatea-carpatii-24.html#more

16. CONFERINTA PENTRU EMINESCU - Jan 13, 2010 3:49:00 PM
Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.
Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad.
Invitat special: Grigore Lese.
La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita.
Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.
www.mihai-eminescu.ro




http://victor-roncea.blogspot.com/
17. EDITORIAL RONCEA IN CURENTUL. LECTIA DE PATRIOTISM: Batranul si steagul - Jan 5, 2010 1:20:00 AM
„În lutul greu din care am plecat / Am frãmântat simţire. / Din urã am clãdit iubire. / Între seninul din Înalt / Şi jalnicul de jos / Mereu m-am întors / În lutul greu din care am plecat. / N-am fost învins, dar nici n-am câştigat. / Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã. / Pãrinte, o sã vin curând acasã”. (21 Decembrie 1989)

Era acum 20 de ani, pe 21 decembrie. Luasem bataie deja, pe bulevardul Magheru, de la primii scutieri pe care-i vedeam pe viu in viata mea. Fugisem spre centru impreuna cu prietenii mei tonitzisti, ingramaditi vreo sapte intr-o Dacie, la risc. Lucram la un mozaic la Combinatul Fondului Plastic. Impropriu spus lucram. Ne invarteam in cerc, frematand in jurul unui aparat de radio din centrul unei hale imense. In momentul in care s-a intrerupt transmisia, am zbughit-o ca din pusca. L-am imbrancit pe portarul care, deja avizat, incerca sa ne impiedice si, cu artistul plastic care ne coordona la volan, am gonit-o pe strazile pustii, din zona Casei Scanteii, pana la prima baricada. Pe drum, nici picior de militian. Normal, cu totii erau acum in fata noastra, intre Romana si Universitate. Ajunsi si noi in prima linie, ne-am bucurat sa ne regasim alti prieteni si colegi, inclusiv pe frate-miu cel mare, George, care-l tinea in spate, pentru a face poze mai bune, cand pe Pascal Ilie Virgil cand pe Titi Calistru, deveniti apoi fotografi la “Romania libera”. Era ca o intrunire de gasca, extinsa apoi la Universitate cu toate cunostintele mele din Bucuresti, toti artistii, nebunii si rebelii Capitalei, de la “Tonitza” si Institutul “Nicolae Grigorescu” pana la rockerii din “Lido” si “Cina”.
Pe moment ne blocasem pe Magheru, in dreptul terasei “Gradinita” – acum McDonald’s, pentru cei mai tineri - si cantam, din rarunchi si in genunchi, “Desteapta-te, romane!”. Din cand in cand incercam sa vorbim cu pustanii in uniforma din fata noastra, cu ochii de sub vizeta castii dilatati. Eram de-o varsta. In spatele lor, se vedeau barosanii din Militie, civili si, mai departe, restul trupelor, inarmate si sprijinite de mijloacele speciale de interventie. Armata, ca sa fie foarte clar. Noi, turbulentii linistii publice, incercam sa ne unim cu cei de la Universitate. Dupa un du-te–vino intre grupul de nebuni din mijlocul strazii – vreo 50-70 de oameni – si scutierii, care pareau mai inspaimantati ca noi, a urmat brusc, atacul. Langa mine, chiar in primul rand, era un tatic cu un copilas de trei anisori pe umeri, care strigase incontinuu “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!”. Fiul meu cel mare e generatia 1989; avea aproape un an in decembrie. Era acasa, dar, cand ma uitam la camaradul meu de revolta, parca il vedeam pe el, cam ingrozit la gandul a ce va urma. Dupa ce-am luat primele “bulane” in cap m-am repezit la copil si l-am prins inainte de a cadea si a se izbi si el, ca tatal lui, de asfaltul de-acum stropit cu sange. In timp ce taica-sau si prietenii mei erau cam calcati in picioare, eu, cu copilul la piept, am reusit sa fug pe straduta care duce spre Piata Amzei, acum “Take Ionescu”, si-am intrat, pe bajbaite, in primul magazin intalnit. Zdrang, s-a auzit zavorul dupa intrarea mea. Era un “Vanatorul si Pescarul” si vanzatoarele ma stiau, fiind cam amator de efecte militare. Mi-am lipit fata de geamul rece de la intrare in timp ce doamnele au inceput sa-l mangaie pe copilas. Ca printr-o minune a trecut si tatal, in goana. L-am tras in magazin, refugiindu-ne apoi cu totii, pe podea, dupa tejghea. L-am reintalnit zilele si lunile urmatoare pe iubitorul de libertate, in CC, pe 22 decembrie, cu arma in mana, apoi prin structurile de conducere ale “Frontului”. Ajunsese mare. Mereu ma imbratisa si-mi multumea c-un evluviu de recunostinta pentru ca i-am protejat, atunci, copilasul. La cateva luni, ne-am intalnit intamplator pe strada. M-a tras deoparte si, rotindu-si ochii in toate partile, mi-a spus, soptit: “Victor, plec ‘afara’. Si nu ma mai intorc. E de rau. Am vazut prea multe…”. Si s-a dus. Sper c-o fi bine acum…
Dupa ce a trecut primul val de scutieri, ne-am refacut grupul de golani strangandu-ne de pe stradute – ca izvoarele care se varsa intr-un lac - in Piata Romana, unde, mi-aduc aminte, trona un cilindru mare de ciment, pe care Ceausescu vroia sa inalte un monument. Cu forte proaspete si nervi cu carul ne-am asmutit noi asupra pifanilor. De data asta au luat-o ei la fuga. Incet, incet, strigand, scandand si cantand, am castigat metru cu metru pana la “Scala” si, apoi, am “cucerit” si intersectia. Deja puteam sa ne-auzim fratii de la Universitate. Dar pan-aici ne-a fost.
Dincolo de trupeti duduiau TAB-urile, se invarteau turelele cu mitraliere si straluceau baionetele pe deasupra castilor de razboi ale militarilor insirati de-a latul bulevardului. Mai multi oameni pe trotuare: curiosii si fricosii. In plina strada, aceeasi mana de nebuni de la Romana. In fruntea noastra, parca de nicaieri, aparuse un batran. Cu parul si barba alba. Avea o figura de dac liber. Ochii ii straluceau in seara care se lasa. Se vedea ca astepta momentul asta de vreo 45 de ani. Schiopata, sau cel putin asa imi aduc eu aminte. Intr-o mana avea un baston. In cealalta un steag: Tricolorul. Flutura deasupra noastra, curat, fara stema si fara gaura. Cand au inceput sa se indrepte spre noi militarii cu baionetele la arma si TAB-urile dupa ei, trei sferturi dintre noi am tulit-o automat inapoi, in pas grabit, chiar alergand. Cand ne-am uitat in spate, intre noi si militari, in mijlocul drumului, acum pustiu de partea noastra, batranul. Singur. Nu se miscase nici un centimetru. Tinea steagul sus de tot, cu o singura mana, intinsa, si cu cealalta se sprijinea bine in baston, pregatit de infruntare, ce putea sa-i fie fatala. Unii dintre noi ne-am oprit, rusinati dar si speriati la ce putea sa i se intample batranului. Cativa ne-am intors si am fugit la batran. Cu forta, l-am tras deoparte, schiopatand si fugind apoi pe strazile adiacente pana ne-am regasit la Universitate. Cand a inceput sa se traga cu trasoarele, m-am retras, cu gandul la pustanul meu de acasa. Dar si la batran. Oare va reusi sa scape?, ma intrebam.
Zilele au trecut rapid, ca clipele: gloante si sange, flacari si intuneric. Apoi iar gloante si flacari si tot asa. Am intalnit alti nebuni frumosi, s-au legat prietenii de viata si de moarte. Traiam ca-ntr-un film in care totul se succede mult prea rapid, pe repede inainte. Pana cand am spus noi “stop”: atunci cand ne-am dat seama ca am fost pacaliti. Pe 28 decembrie am devenit, eu si prietenii mei, teroristi, conform “Frontului Salvarii” lui Iliescu si Televiziunii Romane ocupate. Pentru ca am organizat, dupa 21 decembrie, prima demonstratie anti-comunista, anti-FSN si anti-Iliescu. Era, deja, prea tarziu.
Din cand in cand imi revenea in minte imaginea batranului anonim, cu drapelul sau tricolor. Ma rugam sa nu fi murit, dupa cum il impingea spiritul lui de sacrificiu. Si asa a si fost. Ne-am reintalnit in Piata Universitatii, unde a stat aproape zi si noapte, printre zecile de mii de romani care au facut de garda pentru Romania in cele 53 de zile ale manifestatiei-maraton anti-comuniste. Apoi l-am revazut, din noi in fruntea demonstrantilor, la “marsul alb” al sutelor de mii de bucuresteni iesiti pe strazi pentru eliberarea studentilor inchisi in urma interventiei trupelor si minerilor lui Iliescu in 13-15 iunie. Batranul dac era neinfrant.
Un astfel de exemplu luminos am mai intalnit, apoi, la fratii nostri basarabeni, Alexandru Lesco, Tudor Popa si Andrei Ivantoc, care, la eliberarea din temnitele rusesti din Transnistria, dupa 12 si 15 ani de inchisoare nedreapta, pentru tara lor, au spus, cu o modestie supraomeneasca: “daca s-ar intoarce timpul inapoi, am face exact acelasi lucru”. La fel, veteranii anticomunisti si monahii soldati ai Romaniei, cu 10, 15 si 20 de ani de ocna sub regimul de ocupatie bolsevic, ca bunii si marii duhovnici ai Ortodoxiei Arsenie Papacioc si Justin Parvu. Daca-i intrebi iti spun fara sa pregete ca fiecare clipa de schingiuiala sau de chin, la munca de exterminare de la Canal sau din minele de plumb, a meritat: “iaca, am stat si noi acolo, pentru mantuirea neamului romanesc…” Acesti luptatori sunt caramizile vii ale Romaniei noastre, de pe pamant si din ceruri. Ei sunt cei ce fac sa dainuie aceasta natiune, dragostea de tara, patriotismul. Oricand va indoiti de puterile voastre, ganditi-va si voi la batranul ce tinea steagul sus, singur si darz, in fata unei Armate strambe, de bieti oameni sau chiar de neoameni. Atunci, in acea clipa lunga din 21 decembrie 1989, el era Romania.
Numele lui este Ernest Maftei. Badia. Badia era Romania si Romania era Badia.


Victor Roncea
http://victor-roncea.blogspot.com/

Lectia de patriotism: Batranul si steagul
Curentul - duminică, 03 ianuarie 2010
© Curentul
18. Gânduri pentru mama România - Jan 3, 2010 6:16:00 PM

Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre. - Grigore Vieru


Puţini dintre voi cred că aţi auzit de Grigore Vieru, dar poate şi mai puţini i-aţi citit poeziile pentru că sunteţi mult prea ocupaţi să căutaţi versurile de la ultima melodie a lui Beyonce, sau Blaxy Girls sau mai ştiu eu care altele.
Aţi uitat ce înseamnă diacritice, aţi uitat cum să pronunţaţi corect si răspicat "România" şi i-aţi uitat pe ei, cei care v-au lăsat atâtea moşteniri.Şi când veţi citi "moşteniri", vă veţi gândi imediat la bani pentru că v-aţi înnecat sufletul în miros de acetonă, l-aţi vopsit cu fond de ten şi cu ojă colorată.Şi vi se pare că arată frumos.Poate arată, însă doar pe dinafară.Înauntru aveţi aceleaşi riduri şi sunteţi murdari.
Ceea ce voi nu înţelegeţi este că trăiţi într-o lume falsă.Lumea adevărată este cea în care înveţi.Înveţi pentru minte şi pentru suflet.De asta vă este ruşine că trăiţi în România.Pentru că nu ştiţi pe ce lume sunteţi.Am fost şi eu odată ca voi, dar acum nu mai sunt.Şi sunt mândră.Acum iubesc orice român care ştie că trăieşte în România şi iubesc România care ştie că sunt români care trăiesc în ea şi prin ea.Şi iubesc limba română care este cel mai frumos grai de pe pământul ăsta şi pe care nu o pot nici măcar compara cu altele.Există un cuvânt în limba română pe care nicio altă limbă nu îl are.Noi îl avem.Nu vi-l spun, dar dacă nu îl ştiţi înseamnă că faceţi parte din categoria românilor ne-români.Şi asta e o ruşine.Cel mai capabil cuvânt pe care îl pot compara cu "patrie" este "mamă".Din ea te naşti, cu ea creşti, pentru ea ar trebui să lupţi precum un copilaş de 9 ani care ia note mari numai pentru mama, şi în ea mori.Ia gândeşte-te: dacă mama ta ar fi bolnavă, ai lăsa-o să moară fără să te lupţi măcar puţin pentru ea?Moral ar fi să-ţi dai viaţa pentru ea dacă e nevoie.Exact acelaşi lucru ar trebui să îl faci şi cu patria.Acum e blonavă.Cine o îngrijeşte?Daca aş putea-o îngriji singură, aş face-o.Dar n-am atâta putere.Poate vei zice că mama te-a hrănit, te-a îmbrăcat, te-a crescut, deci merită orice.Dar ţara ce-a făcut?Ţara e mai presus de pământ şi oameni.E limbă, e grai, e peisaj, e simţ.Şi uneori te învaţă mai multe decât o mamă.Şi dacă vei pleca din România şi te vei stabili în Cambodgia sau unde vrei tu, vei fi mereu un străin.Un copil adoptat.Şi nu mai exişti ca român.Dar nici ca un cambodgian.Vei fi doar un dublu cetăţean, dacă ai noroc.Şi nu vei mai fi pur.Vei fi un mix.
Mi-e silă sincer de părinţii români care, plecaţi fiind prin "ţări emancipate", nu-şi învaţă copiii limba maternă.
Mi-e silă de voi cei care nu ştiţi să despărţiţi două cuvinte în silabe, scrieţi "ve-ţi" în loc de "veţi", adăugaţi "h" în loc să folosiţi diacritice, nu ştiţi să construiţi două fraze inteligente şi mai ales, de cei care credeţi că limba noastră a luat naştere prin "contopirea femeilor dace cu bărbaţii romani".
Patriotismul e un fel de suferinţă
Crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă.
Aud şi văd, citesc şi tac
cuprins de-o silă ancestrală.
Plâng de ruşine c-am fost dac
şi c-am ajuns acum zăbală
în gura ştirbă a nu ştiu cui,
care imi molfăie mândria
şi-mi bate lacrimile-n cui
şi-mi răstigneşte poezia.
Tudor Gheorghe
http://epiloguri.blogspot.com/
19. Despre Basarabia, cu Stela Popescu - Dec 26, 2009 11:11:00 AM



Am avut prilejul, acum câteva săptămâni, să port o discuţie (împreună cu încă 3 colegi) cu actriţa Stela Popescu. Deşi scopul acestui mic interviu era să aflăm cum era viaţa de licean în Colegiul Naţional Unirea ( pe atunci Liceul Principesa Elena) unde şi ea era elevă, nu am putut pierde ocazia de a o întreba câte ceva despre pământul nostru iubit Basarabia.



Credeţi că acum în Basarabia se mai simte româneşte?

STELA POPESCU: "O, de simţit, se simte! Acolo a fost un sistem care i-a paralizat. Şi vă spun asta concret, din propria mea viaţă. Ruşii, când au venit peste Basarabia, au făcut cel mai deştept şi groaznic sistem de a stăpâni un pământ. Au venit într-o noapte, au luat tot ce se putea numi intelectual din Basarabia, i-au trimis în Siberia şi au adus în loc ruşi. Iar de-a doua zi dimineaţa se vorbea ruseşte. Te duceai la primărie, dacă nu ştiai ruseşte nu obţineai nimic.Te duceai la poliţie, la fel. Şi atunci au rusificat complet Basarabia. În afară de asta, plecând atâţia moldoveni în Siberia, au rămas femei singure şi-atunci s-au măritat cu ruşi. Şi acum, jumătate din cetăţenii Basarabiei sunt din părinţi de ambele naţionalităţi. Şi-atuncea cine crezi tu că e mai tare? Rusia. Că moldoveanul e moale. De asta vorbesc cu accent, pentru că zeci de ani n-au avut voie să vorbească, se turnau unii pe alţii. I-au învăţat să se toarne crezând c-or să aibă beneficii. N-au avut gazete, n-au avut cărţi româneşti...
Dar sufletul lor mereu va fi român. Niciodată nu va pieri relaţia lor cu România. Păi n-au murit şi toţi cei care au ţinut mereu suflul acolo: Vieru, Matcovski.

Noi am greşit după părerea mea. Adică aşa erau timpurile. Momentul din 1989 era sfânt. Atunci când s-au rupt Letonia şi Lituania de Uniune, atunci trebuia să ne luăm şi noi Basarabia. Atunci era momentul când sovieticii erau speriaţi şi se putea, dacă exista voinţă politică în România, dar n-a existat.
Şi e rău că acum, voi, generaţia voastră nu mai ştiţi cum e cu Basarabia, decât dacă v-au învăţat părinţii voştri. Că unii zic: „Ei şi ce...ce legătură avem noi cu Basarabia?” Pentru că ei nu pricep că Basarabia e România!"

http://epiloguri.blogspot.com/
20. PETRE TUTEA confirma: Ion Iliescu este omul rusilor si al lui Gorbaciov; Brucan l-a asasinat pe Ceausescu (Interesant: Brucan a fost de fata si la asa - Dec 25, 2009 11:09:00 PM

In cazul executiei lui Antonescu, sotia lui Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost "acuzator public" al "Tribunalului Poporului". Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii celor patru oameni de stat.
In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii:

Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989": „În 24 decembrie a fost acel moment culminant al vieţii noastre. Intram doi câte doi în baia lui Milea. Lăsam apa să curgă, demenţe din astea. Şuşoteam diverse formule. Eu am spus: «Să-i facem scăpaţi de sub escortă, cum s-a făcut cu Zelea Codreanu. Îi omorâm şi gata». S-au uitat la mine şi am simţit că au început să mă considere ca pe un tip respingător. Şi atunci, parcă Mazilu a spus: «Preşedintele poate înfiinţa, în situaţii din astea, Tribunal Militar Excepţional...», şi aici, atenţie: «...îi va judeca şi îi condamnăm la moarte, că faptele există pentru această condamnare»".

Sergiu Nicolaescu pentru „Adevărul": „Pe mine m-a întrebat cineva, Iliescu sau nu mai ştiu cine, ce părere am de Ceauşescu. Că el trebuie omorât ca să salvăm vieţile oamenilor, în condiţiile în care se trăgea în populaţie. Şi le-am zis: «E simplu. Mi-l daţi mie într-o maşină. Eu opresc, părăsesc maşina, oamenii se ocupă de mine, iar alţii îl omoară pe Ceauşescu. E simplu ca bună ziua». Adică «metoda Mussolini». Ăia îl spânzurau de picioare".

Silviu Brucan la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989": „A fost o discuţie destul de lungă, cu argumente politice, juridice şi militare. Sigur că am fi dorit să fie un proces public sau deghizat, care să fie educativ pentru populaţie. S-a discutat şi aspectul juridic, pentru că nu era în regulă. Era o chestiune făcută fără respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales că nu aveam nicio îndoială asupra sentinţei. Până la urmă, considerentele militare au dominat. Ne dădeam seama că toate aceste elemente care acţionau împotriva Revoluţiei, trăgînd asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru în speranţa că Ceauşescu va reveni la putere. Eu cred că decizia a fost justificată, pentru că, într-adevăr, după ce au fost arătate la televizor procesul şi execuţia, grosul trăgătorilor s-a predat şi a lăsat armele".

Grupul care a decis execuţia Ceauşeştilor:
-Ion Iliescu
-Silviu Brucan
-Nicolae Militaru
-Dumitru Mazilu
-Petre Roman
-Mihai Montanu
-Sergiu Nicolaescu
-Mihai Ispas
-Dan Marţian
-Gelu Voican Voiculescu
-Gen. Victor Atanasie Stănculescu

http://victor-roncea.blogspot.com/
21. CRACIUNUL IN INCHISORILE COMUNISTE. Colinde la usa chiliei Parintelui Justin Parvu si la Manastirea Petru Voda - Dec 25, 2009 10:45:00 AM

„Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.
(Athanasie Berzescu)

Naşterea Sfântului Prunc înfăşat în dantelăria colindelor, aduse şi scrobite de Îngeri, a fost şi este slăvită şi vestită de toate vârstele, în toate locurile: de la zarva uliţei la entuziasmul sălilor de concert, de la coliba săracului la conacul bogatului, de la chilia umilă a călugărului la somptuoasa catedrală a ierarhului, de la schimnicul pustiei la atenee sau alte edificii culturale, de la reşedinţele regale la încremenitele deportări, de la sânul familiei la sinistrele celule ale fioroaselor temniţe atee. Deţinuţii politici ascundeau în ei sufletul copilăriei aninat de stele când la răspântiile albe se întâlnau cetele de juni şi prichindei chiuind cu urături şi strigături.
În gerul încremenit al penitenciarelor, scânteile sufletelor celor închişi se aprindeau în miezul lor tainic de lumină, lăcrimând mireasma de colind a Crăciunului.

A venit şi-aici Crăciunul,
Să ne mângâie surghiunul;
cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea
care-aici se stinge.
Tremură albastre stele
peste dorurile mele;
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pâlpâiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.
Maica Domnului curată
Adă veste minunată!
Zâmbetul tău drag,
înflorească-n prag
ca o zi cu soare!
Zâmbetul tău drag
îl aşteaptă-n prag
cei din închisoare.
Peste fericiri apuse,
tinde-ţi mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină,
de sfânta-Ţi Lumină.
Cei din închisori
Te aşteaptă-n zori.


(Radu Gyr - A venit şi-aici Crăciunul)

Deţinuţii politici, îngheţaţi, flămânzi, zdrenţăroşi şi bătuţi, păreau nişte stafii îngrozite ce bântuiau lumea închisorilor. Complet izolaţi de lume tremurau în celulele mici, care striveau puterile lor sufleteşti şi trupeşti. Cu atât mai gravă era povara când în temniţă sălăşluia un suflet de crin, de copil. Avem o astfel de mărturie a Dr. Flor Strejnicu din Cisnădie-Sibiu. „Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenţie pentru minori. Ocupam noi, minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiţi aproximativ 40 de Fraţi de Cruce. «Vorbitorul» era o dată pe săptămână, Duminica. Aveam voie să scriem o dată pe lună acasă. Îmi aduc aminte şi acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului.
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi şi suspine,
Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine;
Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze: vai! ce grea
Este soarta ce desparte pe copil de mama sa.

Acel Crăciun la 15 ani mi-a marcat toate aducerile aminte“. (Flor Strejnicu, Creşinismul Mişcării Legionare. Ed. Imago, Sibiu, 2001, p. 133).

Se deschidea fereastra dimineaţa pentru a pătrunde printre gratiile îngheţate toată asprimea gerului. Când se închidea, deţinuţii îşi puneau doar cămaşa, permisă, iar peste ea zeghea, ce era atât de rară că semăna cu gratiile de la fereastră. Totuşi în ajunul Crăciunului, creştinii simţeau căldura Naşterii Domnului, ca şi cum ar fi fost încălziţi de cele nouă cojoace ale Dochiei.

„Iisus a fost totuşi prezent în celule: în colindele murmurate, în strânsul mâinilor, în glasurile tremurânde care rosteau urarea: «La mulţi ani!». Pe la ceasul vecerniei din ziua întâi de Crăciun, când paznicii au întârziat ceva mai mult pe la căminele lor, a început să răsune, ca într-o catedrală pravoslavnică, întâi mai încet, apoi tot mai plin, Irmosul Naşterii:

«Îngerii cu păstorii măresc,/ iar magii cu steaua călătoresc».
Şi la întrebarea: «Cine-i? Cine-I»?
A venit răspunsul şoptit: «Părintele Imbrescu, de la Biserica Boteanu din Bucureşti»“. (Părintele Zosim Oancea - Închisorile unui preot ortodox. Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 95).
După momentele sublime de tăcere şi de încărcătură emoţională pe care s-a urcat ca pe o scară de mătase, gândul de mulţumire la ceruri, sclipirile Bradului temerar se aud cântate de aceeaşi voce serafică:

O, brad frumos, ce sfânt erai
În altă sărbătoare,
Mă văd copil cu păr bălai
Şi ochii de cicoare.
Revăd un alb şi sfânt cămin
Şi chipul mamei sfinte,
Imagini de Crăciun senin
Mi-apar şi azi-nainte.

Un brad cu daruri şi lumini
În amintiri s-arată.
Prin vis zâmbeşte ca un crin
Copilul de-altădată

Azi nu mai vine Moş Crăciun
Ca-n noaptea de cenuşă,
Ci doar durerile-mi s-adun’
Să-mi plângă după uşă.

Trosneşte lacătul de fier,
Se stige câte-o viaţă,
S-aude glas de temnicer
Pe lespedea de gheaţă.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele.
(Radu Gyr - O, brad frumos, cit. de Părintele Zosim Oancea. Op. cit. p. 97).

Naşterea Domnului la penitenciarul Suceava în anul 1948 însemna foamete, mizerie, boala, chinurile, injuriile, loviturile, suferinţa ce se adunau toate într-o durere ce străbătea până-n temelii firavele, plăpândele dar frumoasele fiinţe închise, ce-şi mototoleau nădejdea în voia lui Dumnezeu, în temniţa Securităţii din Suceava. Nici una dintre ele nu putea sărbători Naşterea Pruncului, decât înecate de lacrimile dorului de acasă. Colindul fredonat pe rând, la zăbrelele celulei, era îngânat de un cântec de leagăn.

Dormi copilul mamii, nani, nani,
A plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
Şi din temniţa ce-i surpă anii,
Nu s-a mai întors tăticul bun.

Toate se împleteau în Sărbătoare, Colindul, suferinţa, lacrimile şi dorul de cei dragi:
„Nu voi uita niciodată, mărturiseşte Dumitru Bordeianu, clipele de duioşie şi înălţare sufletească, când, din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui şi până la stingere, ocupantele ieşeau pe rând la geamul celulei şi cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înălţător spre cer, decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toţi arestaţii erau cântecele de leagăn pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai ştiau de ele“.

(Dumitru Bordeianu - Mărturisiri din mlaştina disperării. Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 61).

Naşterea Sfântului Prunc în lagărul de prizonieri de la Mănăstârca din anul 1948.

În lagărele de muncă răspândite pe tot cuprinsul Rusiei sovietice erau în afara prizonierilor de război şi legionari, fie dintre cei paraşutaţi din Vestul Europei, fie condamnaţi ca duşmani ai comunismului. Astfel sunt cunoscute numele lui Nicu Popescu-Vorkuta, care şi-a scris cutremurătoarele mărturii în cartea „Un legionar dincolo de cercul polar“, mărturiile părintelui Dimitrie Bejan, „Oranki-Amintiri din captivitate“, sau cele ale profesorului Eugen Raţiu.
„În lagăr la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor, pe care atârnau jucării confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colşul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.
În bordeiul 15 ne adunam şi, lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan - Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. )

După sfârşiul pedepsei, legionarii care au supravieţuit au fost repatriaţi. Numai că la gară nu-i aştepta nimeni alţii decât securiştii spre a-i aresta sub învinuiri închipuite şi tocmite de ei. Nicu Popescu-Vorkuta, Eugen Raţiu şi mulţi alţii, şi-au început detenţia pe vremea lui Carol al II-lea, au continuat-o în lagărele naziste, apoi în guberniile ruseşti şi din nou acasă (în temniţă), în patria pe care au slujit-o cu drag şi jertfă.

Crăciunul anului 1949 în închisoarea Piteşti

Cu fulgii de zăpadă înfăşuraţi în gândurile reci, cu discuţiile de nemulţumire atârnând ca nişte ţurţuri pe duşumeaua glaciară aidoma lespedei de afară mulţi deţinuţi îşi trăiau ultimele zvârcoliri. În piepturile mai tinere însă, sufletele evadau din temniţe.
„În Ajunul Crăciunului, povesteşte Ioan Ianolide, mă mărturisisem, la semnalul dat în ţeava caloriferului dintr-o celulă unde era un preot. Bucurii mă inundau în cele din adâncuri, înţelesuri noi se desluşeau şi cerurile se deschideau uimitor:
O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file.
În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele.“.
(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

Naşterea Domnului la temniţa Copiilor din Târgşor în iarna lui 1949

Deşi ferestrele celulelor erau astupate cu scândură, în sufletele mocnite de durere ale condamnaţilor fără vină, mai licărea într-un ungher câte un bob de jar. „Într-una din cele două camere ale «izolării», se înfiripase un cor dirijat de viitorul preot Ion Fulea din Sibiu, povesteşte Luca Călvărăsan (arestat ca elev al Frăţiilor de Cruce). Colindele acestuia străbăteau pereţii despărţitori ai camerelor de «închisoare în închisoare» - izolarea -, asfel încât puteau fi auzite de cei de «afară». Răspunsul celor din urmă n-a întârziat. Grigore Istrate compusese «Pluguşorul de la Târgşor», unicat al producţiilor lirice carcerale, care a început să răsune peste toată temniţa.
Deosebit de impresionant a fost şi faptul că oamenii din sat au venit cu daruri pentru elevii din închisoare“. (Luca Călvărăsan, Istoria în lacrimi. Episodul Târgşor şi altele. 2 vol. Editura Bucura Sibiu, 1998, p. 210).

Sărbătoarea prin reeducare, a Naşterii Sfântului Prunc în Decembrie 1950, la temuta închisoare Piteşti.

Dacă până atunci torturile administrate cu destulă uşurinţă de venerabilii stăpâni erau „acceptate“ , în Ajunul sărbătorii, degradarea absolută a intrat în sfera patologicului, atingând paroxismul satanizării. În fiecare celulă persista permanent o putoare dezgustătoare, de continuă vomă. În Noaptea Albă a Crăciunului, temnicerii aşterneau cruzimea beznei lor mârşave peste tot, cu vacarm şi loviri. Fiecare deţinut s-a retras în intimitatea lui imaginându-se în preajma celor dragi de acasă. Visul sau reveria, n-a durat însă mult.
„În dimineaţa Crăciunului (mărturiseşte Dumitru Bordeianu), îndată ce a sunat deşteptarea la ora şase, Zaharia, unul din torţionarii-pedagogi ai reeducării, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineaţă să luăm poziţie fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină şi scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare.
Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare!“
(Dumitru Bordeianu, op. cit., p.198)

Crăciunul la cea mai fioroasă temniţă-Aiud, în anul 1952

Deşi aveau toate pârghiile puterii, ba mai mult erau sprijiniţi de bolşevicii stăpâni pe ţară, deşi întreaga Elită creştină se afla în închisorile din ţară, totuşi ateii comunişti tremurau şi ei, că flacăra creştină nu numai că nu se stinsese, dar devenise un ditamai vulcanul, care arunca lava sa fierbinte de jertfă peste tot în juru-i. Temnicerii din ordinul mai marilor lor, în preajma sărbăorilor, deveneau mai „atenţi“: confiscau obiectele cu simboluri creştine, înjurau mai des, loveau mai aprig, izolau continuu, năpusteau întunericul peste tot, tocmeau şi premiau delatorii, interziceau închinarea şi chiar rugăciunea, dar spiritul de sacrificiu al multora nu-l putea opri.
Athanasie Berzescu în amintirile legate de Crăciunul anului 1952, ne mărturiseşte: „În sfârşit semnalul de colinde s-a dat. Noi toţi cei din celulă, patru la număr, cu expresia feţei din copilărie, cu inima svâcnind în piept, cu mâinile înfipte în zăbrele, cu ochii aprinşi scânteind în noapte, începem colindul «O, ce Veste minunată!», continuând pe aceeaşi melodie cu «A venit şi-aici Crăciunul», colindul lui Radu Gyr. Gardienii băteau disperaţi cu pumnii şi cu picioarele în uşi, ameninţându-ne şi ordonându-ne să încetăm. Populaţia Aiudului s-a adunat în jurul închisorii. Ascultau uimiţi colindul, ca la urmă să cânte şi ei cu noi «Am trăit şi am simţit adânc aceste momente sublime. În acele clipe puteau să se deschidă uşile toate, gardienii să ne ucidă, că nouă nu ne mai era frică de nimic.
Eram în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi“.

Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Pentru osândiţi
Îngerii grăbiţi
Nu aduc colinde.
(Flor Strejnicu - op. cit. p.143).

Naşterea lui Iisus Hristos în mina Cavnic a anului 1952

Febra pregătirilor de sărbătoare era în toi. Nu, nu-i vorba de creştini-deţinuţi, ci de gardienii şi stăpânii lor: o stare de alarmă prelungită, percheziţie generală mult timp şi afară pe ger dezbrăcaţi la piele, izolarea în celule separate a celor mai neînfricaţi cu lanţuri la picioare, hrana mai proastă şi mai rară, carceră şi bătaie la discreţie, noaptea exerciţii de alarma. Ordinile severe veneau mult mai de sus, ca măsuri de „prevnire“ a manifestărilor religioase.
„Când am intrat în mină (spune Ion Ioanid), în galeriile întunecate care ne deveniseră prietene, toată mina a început să răsune de colindele pe care le cântam. Mai ales vocile preoţilor, printre care a lui Popa Scai sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumău, cutremurau galeriile. Când am ieşit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime atârna o creangă de brad, împodobită cu panglici colorate. O puseseră acolo artificierii civili. Pe măsură ce deţinuţii descărcau corfele, creştea numărul vocilor din corul condus de Popa Scai. Mai bine de o jumătate de oră nimeni n-a plecat la locul lui de muncă şi s-au cântat colindele cunoscute de tot românul, dar şi cele cunoscute numai de lumea închisorilor.“. (Ion Ioanid, Inchisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I. Ed. Albatros, Bucureşti, 1991, p. 118).

Crăciunul exilului

La iniţiativa diplomatului Traian Popescu, legionarii auto-exilaţi în Spania au găsit mijlocul de a atrage atenţia celorlalte ţări asupra atrocităţilor comise de regimul comunist în România. Astfel, au fost editate la Madrid 54 serii de vignete filatelice cu caracter istoric, religios, comemorativ, toate având aceeaşi tematică-obiectivă: lupta anticomunistă. Aceste vignete circulau pe corespondenţă alături de timbrele oficiale ale ţării de unde se făcea expediţia, din 10 Mai 1954 până-n 25 Decembrie 1969. Desenul, aparţinând pictoriţei românce Olga Vasilovschi, reprezintă o celulă de închisoare şi silueta unui deţinut cu lanţuri şi greutăţi la picioare, pe care apar simbolurile comuniste, secerea şi ciocanul. Ansamblul înruchipează neamul românesc încătuşat de comunism. Printre gratiile ferestrei se strecoară lumina stelei de la Betleem, iar sub blânda ei mângâiere deţinutul rememorează tradiţiile româneşti ale Crăciunului de altădată. Pe fiecare vignetă stăscris în română, engleză, franceză şi spaniolă, „Crăciunul 1963 în Europa de Est“. (Traian Popescu/Flor Strejnicu, Din lupta exilului românesc din Spania împotriva comunismului. Ed. Imago, Sibiu, 1994).

Noaptea de Crăciun pentru cea mai vitează partizană, Lenuţa Faina

Elena Lenuţa Faina a fost Liderul de necontestat al Mişcării Feminine de Rezistenţă. Curajul, devotamentul, iscusinţa, bărbăţia aş putea spune cu care făcea faţă oricărei situaţii, groaza răspândită în rândul Securităţii, de a-i scăpa mereu printre degete, a făcut-o celebră şi de temut. Onoarea cu care a suportat închisoarea a făcut-o demnă de admirat şi vrednică de cinstire.
„Era în anul 1952. În Ajunul Crăciunului (mărturiseşte Eroina noastră), la ora 12 noaptea a venit Securitatea să mă aresteze. Dormeam în acelaş pat cu fata bădiei Oancea. Aceasta era mai tânără decât mine, dar şi ea brunetă cu părul împletit în două codiţe, semăna mult cu mine. Când uşa s-a deschis cu zgomot mare, a apărut în prag Dordea, un prieten al familiei noastre, care locuia în Sibiu şi ştia unde mă ascundeam. Mic de statură şi cam slăbuţ avea în spatele lui trei căpitani voinici. Le era frică să nu trag în ei cu vreo armă automată. S-au pomenit în faţă cu două fete asemănătoare. Mi-am dat seama că nu ştiau pe care s-a someze şi le-am spus: « Eu sunt Elena Faina»“. (Lacrima Prigoanei vol. 2. Ed. Gama, 1997, p.167)


Naşterea Pruncului Sfânt la penitenciarul din Târgu-Ocna.

„Era o iarnă liniştită,- îşi va aminti mai târziu Ioan Ianolide - cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la Schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
Cu sfială m-am apropiat de părintele Gherasim ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
-Ai venit?...Mă bucur. Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec de mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc. Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie.
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj. „

Din acea camera 4 a Penitenciarului Târgu-Ocna a pornit către noi Colindul celui ce avea să dea mărturie Neamului sau cel nemuritor întru Naşterea Sfântului Prunc :
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraă,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat“.
Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Valeriu Gafencu - Colind.

de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Decembrie 2009, Târgu Neamţ

Crăciunul în închisorile comuniste
Curentul - joi, 24 decembrie 2009
© Curentul

Sa nu il uitam pe fratele Daniel Corogeanu! Craciun Fericit!


Doamna Aspazia Oţel Petrescu ne trimite o poezie scrisă de Radu GYR la ieşirea din închisoare: Pom de Crăciun. "Am pus prin cetini oseminte".
Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.
Cu îngerii ce se-ndurau să vină,
Veneau smochine din Ierusalim
Iar noi pândeam, prosteşte şi sublim,
Pe moş-Crăciun la geamuri de hermină.

Şi când plângea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea din fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce gravi stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, orbi şi fără grai,
În sănii nu mai vin ca mai-nainte.

Nici moş-Crăciun, nici sfântul Neculai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai. Publicat de Vlad-Mihai

http://victor-roncea.blogspot.com/

22. ATAC MAGHIAR LA ROMANIA. UDMR Covasna se pregateste sa darame statuia marelui voievod Mihai Viteazul din piata centrala din Sfantu Gheorghe - Dec 17, 2009 10:01:00 PM
Piata din Sfantu Gheorghe fara Mihai ViteazulDan Tanasa avertizeaza: Administratia publica locala maghiara din Covasna se pregateste sa darame statuia voievodului Mihai Viteazul aflata in plin centrul municipiului Sfantu Gheorghe. Este binecunoscut opiniei publice locale si centrale faptul ca statuia voievodului le sta in gat membrilor si simpatizantilor UDMR, motiv pentru care piata in care se afla situata statuia a ramas prada degradarii continue pana in urma cu cativa ani, moment in care au inceput lucrarile de reabilitare a pietei. Invocand lipsa fondurilor (in realitate insa statuia lui Mihai Viteazu reprezinta o jignire pentru maghiarii din zona) UDMR mentine piata in santier. UDMR Covasna a anuntat in mai 2009 prin vocea deputatului Edler Andras ca va schimba denumirea pietei, prin referendum, pe motiv ca Mihai Viteazul nu ii reprezinta pe locuitorii orasului. Stiind acestea zic ca nu pare deloc surprinzator faptul ca in brosura prin care se pupa singur in cur pentru realizarile sale din timpul primului sau an ca primar, Antal Arpad publica poza unui proiect 3D al Pietei Mihai Viteazul din care lipseste statuia marelui voievod Mihai Viteazul si apar in schimb cateva banci, dupa cum se vede mai jos.Dan Tanasa Blog
Foto Grup Statuar Mihai Viteazul: Grigoras Cristian
http://victor-roncea.blogspot.com/
23. Ardelenii si basarabenii vor in ROMÂNIA lui Basescu... - Dec 6, 2009 11:50:00 PM
Exit-pollurile arata ca Ardelenii si Basarabenii nu vor sa fie uitati si lasati in maini straine. Ei s-au saturat de o asa experienta, dupa sute de ani de prigoana sub straini "binefacatori".Cu tooate relele pe care le-a facut Basescu, Timisoara si Sibiu n-au putut sa treaca peste "bunul simt" al aliantei PSD-PNL.Românii din strainatate, vor macar sa nu se simta straini si in tara lor.
Nopate buna. Maine seara aflam cine-i presedinte, oficial. De marti Geoana incepe lucru'.
24. DOINA - MIHAI EMINESCU - Dec 6, 2009 12:10:00 PM
De la Nistru pân' la TissaTot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
25. Concluzii de campanie in ajun de alegeri ... - Dec 5, 2009 7:57:00 PM
Am urmarit cat de cat campania electorala pe tot parcursul ei si acum voi expune niste pareri finale personale, deoarece am evitat sa-mi dau pareri intr-o perioada in care totul se schimba de la ora la ora, informatiile noi referitoare la candidati inghesuindu-se parca sa se faca vazute, citite si auzite in mass-media.
Campania a inceput neoficial de mai mult de un an, iar oficial de 1 luna si jumatate. In aceste perioade am avut ocazia sa vad dezbateri pe teme politice, pe teme despre viata politicienilor, pe teme despre criza etc. La inceput totul parea cat de cat echilibrat, cu discutii despre toti politicienii, despre ce a facut si ce n-a facut fiecare candidat. Cu cat ne apropiam perioada alegerilor, situatia se dezechilibra intr-un sens evident, un sens anti-Basescu. Antenele au fost varful de lance al acestui atac. Posturile patronate de Voiculescu aveau mai vechi inclinatii impotriva actualului presedinte, chiar daca membrii lor nu au recunoscut niciodata asta, raspunzand ironic la majoritatea reactiilor pro-basescu. Cu timpul RealitateaTV a luat modelul Antenelor, iar pe final cred ca s-a observat si la TVR o anumita impartialitate in discutii. Impartialitate in sensul invers (proBasescu) s-a observat la postul B1TV.Presa scrisa a fost si ea impartita in functie de sferele de influenta ale televiziunilor (sau mai bine zis ale conducatorilor acestora). La fel si posturile de radio.Inca de la inceput tabara anti-Basescu a adus in evidenta populatiei faptele mai putin manierate ale presedintelui in exercitiu Traian Basescu, din timpul mandatului acestuia. (exemplele le stiti). Apoi au fost dezbatute afacerile mai putin normale ale fratelui sau (T.B.). Apoi alte acuzatii aduse pe diverse motive. In timpul campaniei oficiale au fost dezvaluite fapte adevarate sau mai putin adevarate ale presedintelui T.B. dinainte de mandatul sau de presedinte (2004). A fost acuzat ca ar fi lovit cu brutalitate un copil. Nu stiu cat de trucat sau netrucat a fost acel filmulet, dar cert este ca adevarul nu este acela sustinut la prima vedere de catre ziaristi. Sunt prea multe lucruri care nu se leaga in acuzatia ca l-ar fi lovit cu pumnul cu brutalitate. Personal cred ca daca a existat un contact a fost mai mult o impingere, nicidecum o lovitura. Concluzia asta e trasa dupa reactia presedintelui, dupa vizualizarea atenta a filmuletului si observarea reactiilor participantilor. Apoi am vazut articole si discutii cum ca presedintele ar fi violat prin anii '70 o fata care a ramas insarcinata. Chestia asta mi se pare o stire gen Cancan sau Click, care nu cred ca merita vreo atentie. Daca e adevarata indica o greseala mare facuta de presedinte, dar sunt prea putine dovezi in acest sens existand chiar contra-argumente. In mare parerea mea despre presedintele Traian Basescu este ca acesta este bine intentionat in politica, in folosul tarii, chiar daca nu are aiura de diplomat si este mai temperamental. Cred ca mai putin conteaza ce a facut Traian Basescu in plan personal, familial sau intim, decat conteaza reactiile sale la actiunile antiromanesti, ceva mai ferme decat ale celorlalti candidati.Celalalt candidat care a ramas in cursa pentru Cotroceni, Mircea Geoana, a fost asemuit inca de la inceput mogulilor, de catre Traian Basescu. Mogulii sunt Vantu, Patriciu si Voiculescu. Bineinteles ca domnul Geoana a negat aceasta legatura. Dupa turul 1 PSD+PC s-a aliat cu PNL, marele eliminat al turului 1, incercand astfel sa castige majoritatea votantilor de partea lor. Prin aceasta miscare a iesit clar la iveala caracterul domnului Crin Antonescu, care si-a facut campanie dand vina ba pe PD-L, ba pe PSD si facand apel la bunul simt al celor care nu au votat pana acum si nu numai. Domnul C. Antonescu aliindu-se cu M. Geoana a dovedit ca si el este un mincinos ca si cei pe care i-a atacat, si nicidecum un revolutionar al bunului simt. Mircea Geoana si-a dat de gol singur relatia cu Vantu, chiar daca a incercat sa se dezica de ea public. Mie nu mi-a inspirat deloc incredere, mi s-a parut ca pe anumite teme discuta in potriva vointei sale, sau pe altele nefiind pregatit si totusi contrazicandu-se. Asta arata cum a zis si presedintele ca e "slab", sau cum se zice ca e "prostanac". Geoana cum s-a vazut si la ultima dezbatere, pe problemele de politica externa prefera sa inghita c***t in schimbul unor relatii mai bune. Adica ceva de genu: "Tovarase Putin, nu vreti niste produse alimentare romanesti? sunt de calitate buna si la pret mic, cumpara chiar si astia din vest. Hai te rog eu tovarase, ca jur ca nu-ti mai fac probleme Marea Neagra si Nici in Moldova.". Sau alte asemenea variante! Mai cred ca mister Geoana s-a imprietenit cu Patriarhul Daniel intr-un mediu total opus bisericii si credintei ortodoxe, iar aceasta aparenta frica de Dumnezeu e mult fortata.
In concluzie Basescu merita sa mai continue 5 ani, pentru ca si-asa avem o gramada de influente straine care misuna pe la metrou(underground) si nu mai avem nevoie de altele.