Despre mine

Trif Oana

Blogs Home » Life » Ciclism » Hoinar pe doua roti

Hoinar pe doua roti

Hoinar pe doua roti - Un blog de calatorii si aventuri pe bicicleta

Articole Blog

01. Prima făcută - Sep 4, 2019 8:46:00 AM

Da! Nu s-a lăsat prea mult așteptată. De fapt nu s-a lăsat deloc. A venit de niciunde, semeață și cu stea în frunte! Pățania zic!

Ordonat și meticulos cum îl știm, Claudiu s-a ocupat și a luat biletele de tren din timp, online, astfel încât să ne scutim de drumuri inutile până la gară, de pierdut timp la coadă la case și pentru a beneficia de discounturile pe care le mai oferă compania națională de transport pe căi ferate.

22 lei/persoană au zburat ca vântul și ca gândul din contul nostru spre conturile cefereului, versus rezervarea transportului pentru noi doi pe ruta aleasă.


Știam din start că bilete de biciclete vom lua din tren, nu de alta dar niciun tren pe ruta București Craiova nu are în componența sa vagoane cu locuri pentru biciclete. Nici macar scriptic, pentru că am mai vazut cu toții cazuri când pe hârtie ai locuri, iar în vagon îl ai pe sufletul lui Avram Iancu.

Am ajuns frumușel la tren, ne-am îmbarcat și am așteptat cuminți să vină controlul.

Și a venit.

Și ne-a pălit. 

Aflați de la mine că este mai scump să transporți o bicicletă de 9 kg pe o distanță de 209km, decât să transporți un om cu o medie de greutate de 70kg. Cam de două ori și un pic mai scump. În vreme ce biletele noastre au fost 22lei (redus de la 30lei) pe cap de om, bicicletele au fost 60 lei. Per cap de cornută metalizată that is!

Șoc și groază!

Am menționat că prețul pentru două biciclete este de 120 lei?

Dar că noi aveam 110 lei cash în buzunar?

Dar despre faptul că nu acceptă leva, euro sau orice altă valută disponibilă pe piață ?

Dar despre un supracontrol așteptat?

Ah și nici plata cu cardul nu se poate face!

Să ne bucurăm!

😊

P.s. Am scos cumva cămașa și de data asta ..  😅


02. The road to Dunav Ultra - Sep 4, 2019 6:59:00 AM

Ne mai despart 48 de ore de momentul în care se va da startul din Vidin.

În clipa în care scriu aceste rânduri sunt în drum spre Craiova, cu bagaje puse claie peste grămadă pe scaunele incomode ale trenului, Claudiu moțăind deasupra vârf și cu bicicletele așezate în capătul dinspre locomotivă al primului vagon, în spatele unor bancuțe, printre navetiștii orei și turiștii de ocazie.

Anul trecut tot cam pe vremea asta, ne încumetam să ne fi înscris la cea mai lungă cursă la care participasem vreodată până atunci - 700km (pentru că atât am făcut noi cu ocolișuri și traseu greșit) în 48 de ore, de la vestul la estul Bulgariei. Fără mașină de asistență, cu bagaje după noi și cu zâmbete largi pe față. Eram eu, Claudiu și Sorin, singurii români participanți, dintr-un total de treizeci de persoane. Experiențele pe care le-am trăit, întâmplările de pe drum, bune și rele, că nu pot merge toate ca pe roate, oamenii pe care i-am cunoscut - pe toate o să le țin minte și cu puțin noroc o să le povestesc și atunci când picioarele nu mă vor mai ajuta să merg pe bicicletă.

În momentul de față, Dunav încă rămâne cea mai lungă cursă, pentru că la Paris-Brest-Paris n-am mai ajuns. Dar timpul nu a intrat în sac și zile de aventuri și călătorii minunate mă așteaptă, doar să-mi fac bagajul. 

Am păstrat legătura cu organizatorii cursei, cu Boris, omul cu ideea și cu Mila, cea mereu cu zâmbetul pe buze și rezolvare la orice. Ei ne-au susținut anul trecut pe întreg parcursul traseului, la punctele de control, cazări sau pur și simplu în momentele mai puțin senine ale drumului.

În ultimul an, am luat contact cu partea de organizare a unei curse de genul acesta și am putut să văd prin ochii lor cum stă treaba. Am simțit doar o mică parte din toată truda și dedicarea care se ascund în spatele unui eveniment bine organizat și care îți lasă amintiri frumoase. Ca un fel de after-taste delicios după ce savurezi o carte bună sau o cremă de zahăr ars. Gurmanzii dintre voi știu! 

Chiar dacă și înainte de asta îmi dădeam seama de munca depusă de toți prietenii și cunoscuții mei care organizează trasee, drumuri și evenimente cu bicicleta, acum aprecierea pe care le-o port pentru timpul și implicarea lor este mult mai mare.
Multă muncă, dar și multe zâmbete la final!

Trenul ne leagănă agale iar zumzăiala din vagonul lung, supraetajat și tixit de navetiști e continuă. Râsete aici, un țârâit de telefon acolo, nașul clic! clic! compostează biletele și biciclete în colț acolo, în primul vagon de după locomotivă, în spatele unei băncuțe.

Și așa începe aventura - the road to Dunav Ultra: Via Pontica '19. 


03. Pestera Prohodna sau Ochii lui Dumnezeu - Aug 21, 2019 5:41:00 PM
Ajungi aici imediat din drumul principal. Cred că sunt vreo cincisprezece minute de mers (cu mașina sau cu varianta mai prietenoasă - bicicleta) din momentul în care ieși de pe drumul european E83 și cotești spre localitatea Karlukovo din provincia Lovech.
Mașina te poartă ușurel pe cele câteva onduleuri de drum asfaltat în vremuri demult apuse și răpit de peisajele frumoase și surprizele care se ivesc pe drum, nu bagi de seamă momentul în care ajungi și vezi indicatorul spre destinația ta.
Prohodna (sau în bulgărește - Проходна) este o peșteră spectaculoasă, situată în nordul Bulgariei centrale, în defileul Iskar, la mica distanță de granița cu România - cam 100 de kilometri. Este un loc foarte popular, știut în principal datorita tavanului erodat astfel încât pare să înfățișeze doi ochi, also known ca Oknata sau "Ochii lui Dumnezeu".
Acest fenomen face locul foarte cunoscut, asta și faptul că înălțimea peșterii permite iubitorilor de bungee și escaladă să practice aici aceste sporturi.
Formată în cuaternar, Prohodna are o lungime de peste 262 metri și două căi de acces, cunoscute ca Intrarea mica și Intrarea mare, situate una vis-a-vis de cealaltă. Accesul în peșteră se face pe Intrarea mică, cu o înălțime de 35 metri, față de cei 45 de metri ai Intrării mari.
Intrarea mareÎn sfârșit! Nu m-aș duce acolo pentru escaladă, așa cum fac mai toți cei care cunosc locul. Asta având în vedere aversiunea mea față de înălțimile amețitoare. Prefer terra firma oricărei astfel de escapade. 😅 Dar acest lucru se aplică doar în cazul meu. Cei pe care i-am întâlnit la fața locului - pasionații de astfel de sporturi - erau foarte încântați și nu de puține ori am văzut zâmbete până la urechi și fețe mulțumite!
În weekendul ce tocmai a trecut, locul era chiar aglomerat și veneau întruna turiști din toate colțurile țării, pentru vizite și plimbări. Ce zic aglomerat! Erau unii lângă alții ca omidele pe copac - unii sus pe perete, alții jos care asigurau cățărătorii, alții care căscau gura (așa ca mine) și încă vreo câțiva care se alimentau cu spor pentru a suplini consumul avut în urcare.
Intrarea micaPeste tot unde rotești ochii găsești puzderie de nișe și platforme suspendate, numai bune pentru păsări și lilieci să-și facă sălașul.
Pesteri adiacente
În acest moment accesul în peșteră este gratuit, dar statul bulgar poate pune în orice moment o taxă de acces, despre care probabil că s-ar afla în momentul sosirii la fața locului.
Este un loc bun de vizitat, dacă ai drum prin zonă.

Traseul îl găsești aici. Mai ai nevoie doar de prieteni sau familie alături, curiozitate și voie bună.


04. Poveste de pe drum - Aug 13, 2019 6:23:00 AM
Căldura mai că ne doborâse. Eram foarte aproape de Dobrich, locul unde ne oprim de fiecare dată în parcul din centrul orășelului pentru o masă cum se cuvine, însă de astă dată nu am mai așteptat până acolo. Cu nu mai mult de vreo zece kilometri până la locul preferat de ronțăneli, pe unul din multiplele dealuri pe care le ai de urcat până să ajungi la ceea ce arată ca pământul făgăduinței cu belșug de locuri de unde poți lua apă și de-ale gurii, undeva pe stânga drumului, există un loc de popas și o tarabă mare cu fructe. E acolo de cel puțin patru ani, de când tot facem noi tura de Balcic și probabil o să mai tot fie încă pe atât de acum încolo. Speram la niște piersici gustoase, mari și coapte bine. Ce mai! Le aveam în gând de când am plecat din Silistra, dar soarele arzător și deshidratarea mă făceau să le văd parcă înaintea-mi și să le poftesc mai abitir.Am văzut locul de la baza dealului, așa că urcarea a fost cât se poate de lină și rapidă. Am tras de ghidon și ne-am oprit cuminți la umbra copacilor.Tanti care vindea la tarabă nu avea nicio treabă cu limba engleză. Așa cum se intersectează cercurile concentrice, tot așa făceau și ele (engleza și cu tanti)... Și la fel erau și ceilalți care o înconjurau. Partea bună a lucrurilor este că limbajul semnelor a ajutat întotdeauna așa că am ieșit victorioși din întâlnire, cu patru piersici mari și frumoase în plasă.Am mulțumit pentru fructe și ne-am retras ușor într-o parte, pe partea cealaltă a străzii. Văzusem o bordură perfectă pentru pauză și le pusesem gând rău și fructelor.Adevarul e că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca pe marginea bordurii, după un drum lung și obositor.Am scos bidonul cu apă, m-am așezat tacticos pe bordura cu pricina și tocmai desfăceam punga cu piersici. Atunci l-am văzut.Era un nene de vreo patruzeci și ceva de ani. Trăiți intens. Strânsese în obraji toată culoarea soarelui, iar vântul și grijile începuseră să lase semne adânci. Era îmbrăcat modest. Un tricou ce lăsase aproape să se șteargă desenul de pe dânsul și nici culoarea nu mai era ce a fost odată.S-a uitat în dreapta și în stânga. A trecut o mașină dintr-o parte și un tir din alta. A traversat în pas grăbit, mai ales că undeva în spate se vedea că mai vine ceva cu viteză, iar șlapii cu care era încălțat îl cam încurcau la mers.Mă munceam să desfac unul din bidoanele de apă. Cel care nu ține bine la căldură. Abia izbândisem în trebușoara asta când se apropie.
"Ne, ne" ne-a zis blajin și a desfăcut sticla de apă pe care o avea în brațe.Ne-am înțeles din cuvinte puține și multe semne, dar am vorbit o grămadă.
"Păstrați apa că o să aveți nevoie. De unde veniți?""Silistra. Dar venim tocmai din București, am trecut prin Silistra." "Aham. Și mergeți mai departe până în Balcic?""Da! Da!""Mai aveți ceva. Să mai tot fie vreo cincizeci de kilometri. Păstrați apa că vă torn de aici. Așa. Drum bun să aveți!""Mulțumim! La revedere!""La revedere!"
Blagodarya!



05. Poveste din tren - Aug 9, 2019 4:24:00 AM


"Păi și până unde mergeți?" Se auzi dintr-o dată o voce groasă, bărbătească, de undeva din dreapta mea. Era un tip rotofel, pe la 30 și ceva de ani cu un munte de bagaje lângă și somn în colțul ochilor.

Abia ce mă așezasem pe bancuța din tren. Era o săgeată cu un singur vagon și tocmai ce ne poziționaserăm bicicletele cu grijă în zona centrală, unde este de obicei spațiu de depozitare pentru cărucioare și bagaje voluminoase. Drumul până în gară fusese scurt. Vreo opt kilometri cu multă viteză în brațe, pentru că plecatul târziu de acasă generează de obicei o stringență din punctul ăsta de vedere. Eram deja obosiți, treziți devreme (oare chiar să fi dormit?), iar ceasul nu trecuse încă de ora șase dimineața.

De ce sunt oamenii vorbăreți la ora asta? Și de ce cu mine??

"Noi? Ah.. Până la Ciulnița" i-am dat un răspuns scurt, fără înflorituri, în timp ce mă uitam în altă parte, cât să dau impresia că nu sunt atentă la întrebare și că nu mă preocupă în mod deosebit socializarea. Atunci. În momentul ăla.

"Eu merg mai departe. Până în Tulcea. Face mult [trenul] până acolo. Și pe urmă mai merg încă o sută și ceva de kilometri cu barca".

"Da, da, păi ai ceva de mers."

"Da e ceva. &%@$... (vorbe neinteligibile). E patria țânțarilor. Sunt mulți țânțari. Roiuri, roiuri."

"Păi da.. Dobrogea e cam casa lor "

 "Dar au perioade și perioade. Apar cum începe amurgul, pe urmă în jur de zece seara așa, dispar! și poți să stai liniștit. Eu îmi iau tot felul de chestii să pot sta afară. Spirale. Bețe din alea parfumate, zici că e feng shui la mine. He, he, he."

"Pai orice, doar să funcționeze nu?" (discuția evoluează. Nu asta intenționam... fir-ar!)

"Da, da. Păi eu le iau de la serviciu de la mine, de la detergenți. Iau de la Aroxol (reclamă, he, he) "

"Super.. " (poate răspunsurile monosilabice ajută.)

"Daa. Și pun așa... peste tot în curte la mine la țară. Am și foișor și stau seara. Am investit mult la mine la țară. He, he. Alte vorbe neinteligibile.

Vine Claudiu de la țigară. Ne mutăm cu cortul trei bănci mai încolo. 

Liniste. Bursucul antisocial din mine poate să moțăie acum pentru vreo 40 de minute.

Bună dimineața.



06. Canionul Emen si cascada Momin Skok - Jul 3, 2019 7:46:00 AM

Drumul prin canionul Emen până la cascada Momin Skok este foarte prietenos cu drumețul de ocazie. Cărarea merge agale mai mult pe curbă de nivel, este ușor denivelată, iar cale de aproape un kilometru și jumătate îți prezintă în toată splendoarea sa canionul Emen.Poteca poate fi parcursă cu aproape orice tip de încălțăminte și echipament. Asta nu înseamnă că este în regulă să te prezinți la fața locului cu papuci de plajă sau sandale și geantă de umăr. Cu toate că pe ultima am întânit-o prezentă pe traseu. De două ori în aceeași zi. 😐 Mare ți-e grădina!
Te strecori ușor pe marginile abrupte, iar peretele de stâncă și hăul ce se cască ocazional în dreapta ta îți fură adeseori privirea și te îmbie la contemplare.
Traseul are o lungime de nu mai mult, nici mai puțin de trei kilometri și jumătate, iar întoarcerea se face aproximativ pe aceeași rută, cu o mică variație de câteva sute de metri.
Cu puțin înainte de jumătatea traseului întâlnești și singura porțiune cu diferență de nivel notabilă. Este vorba de o coborâre bruscă, prin padure, cale de vreo câteva zeci de metri. Se vede cu ochiul liber că la un moment dat au fost scări de pământ amenajate, dar trecerea timpului, numărul din ce în ce mai ridicat de turiști și acțiunea fenomenelor meteo și-au spus punctul de vedere. Pe vreme uscată locul nu îți ridica probleme. După ploaie în schimb e posibil să aluneci sănătos sau chiar sa te duci la vale de-a berbeleacul, până dai de plat. Este unul din locurile unde încălțămintea adecvată te scutește sau nu de un chin inutil. Și cum acesta este mai degrabă un traseu de plimbare cu tot familionul, cu cățel și cu purcel, de ce sa te chinui aiurea când poți să savurezi frumusețea salbatică a locului.
Întreaga zonă a canionului Emen a fost declarată rezervație naturală încă din 1980, ceea ce înseamnă că accesul vehiculelor motorizate precum și exploatarea forestieră sunt interzise (YES!) pe un areal de vreo 25.5 hectare în jurul acestui monument al naturii. Zona cascadei Momin Skok este tot parc natural și se suprapune parțial cu cea a canionului Emen. Cu cei aproximativ 10 metri de cădere de apă, cascada Momin Skok ("fata care sare" - referire directă la trecutul zbuciumat al Bulgariei, din vremea în care mai toată partea aceasta de lume era ocupată de otomani, iar fetele de măritat preferau să se sinucidă decât să devină soțiile turcilor) marchează jumatatea traseului despre care îți zic, iar sosirea aici în zilele caniculare este sărbătorită cu o baie cinstită în lăcușorul format la piciorul cascadei, cu apă rece gheață, de face să se strângă pielea pe tine. Numai bună de răcorit!



Traseul are frumusețea lui. Nu se compara cu canioanele noastre arhicunoscute - 7 scări sau Valea lui Stan, nici ca grad de dificultate și nici ca distanță. Gândește-te că din punct de vedere al gradului de dificultate, drumeția la Emen este traseu de plimbare, întrucât nici distanța și nici zonele ceva mai "tehnice" nu pun mare presiune pe drumeț. Chiar și așa, zona este foarte frumoasă și merită să îi aloci puțin din timpul tău pentru a-i face o vizită. 
Iar vara, să nu care cumva să uiți acasă sprayul de țânțari! Să nu spui că nu ți-am zis!#NicioZiFaraMiscare
Traseul drumeției îl găsești aici.


07. Cascada Kaya Bunar și canionul Hotnista - Jul 2, 2019 5:20:00 AM
Revenirea la cascada Kaya Bunar și canionul Hotnista este întotdeauna o plăcere. Să fi fost a doua sau poate chiar a treia noastră vizită în zona carstică din imediata apropiere a frumosului Veliko Tarnovo, la 180 de kilometri de casa noastră, în curte la vecinii bulgari.
De fiecare dată ne-am nimerit cu cate un grup mare și după cum probabil bine ți-ai dat seama de-a lungul timpului - cu cât mai mulți în plimbare, cu atât este mai amuzantă experiența. Nu de alta, dar râsetele și comentariile răutăcioase la adresa unuia sau altuia dintre colegi fac parte din deliciul excursiei.

Tot traseul nu depășește un kilometru și încă vreo două sute de metri, plecând din exact locul amenajat pentru parcare, de unde se vede și cascada și până când te întorci vesel înapoi, că uite că ai făcut-o și pe asta.

Kaya Bunar este recunoscută pentru apele sale de un turcoaz fantastic, excepție a făcut sâmbăta asta când apele de obicei limpezi și colorate minunat, au fost mâloase și tulburi, din pricina ploilor abundente căzute în ultima perioadă.

Traseul pornește cuminte chiar de la baza cascadei, iar urcarea începe brusc, pe treptele încropite din lemne, butuci sau direct săpate sau formate în peretele de stâncă. Nu e nevoie să te grăbești și chiar daca ai vrea, nu prea ai pe unde să te duci înainte. Mai tot drumul este un single trail pitoresc, făcut parcă special să te facă să te oprești la tot locul pentru poze și căscat gura.

Dacă ajungi în zonă, ai grija să ai încălțăminte adecvată. Nu sandale, nu teniși. Ceva de trail, drumeție sau chiar bocanci ajută. Nu de alta, dar daca ai norocul să nimerești aici după o zi cu ploaie, cum am fost noi, atunci posibilitatea să aluneci pe treptele de lemn sau stâncile de pe drum e destul de mare.


Da, sunt multe scări din lemn.
Da, multe se bâțâie.
Da, sunt montate, sau mai bine zis sprijinite, și balustrade care să îți ofere impresia de protecție, dar și acestea au început să lipsească cu desăvârșire prin unele locuri.
Da, lemnul este putred.
Dar locul frumos te face să uiți de tot. Plus că să îi vezi pe ceilalți cum li se clatină gladiolele, se chinuie să facă un pas mai mare sau să urce pe o scară mai îngustă, te face sa chicotesti de fiecare dată. Bine, râde ciob de oală spartă, cunoscut fiind faptul că înălțimile nu mi-s prietene. Dar e vorba aceea că ma uit în jur și prind curaj. 😋

Pas după pas, urci și cobori încontinuu scări și bucăți de stâncă, fără pic de loc drept până aproape de final.
Dar priveliștea este grozavă.
La fel de grozave sunt și tufele țepoase de pe margine, din ultima parte a urcării, chiar înainte de vârf. Își lasă cu siguranță amprenta pe pielea ta, cu o zgârietură sau două (sau cu un agățat de tricou preferat), ca să nu ajungi acasă chiar întreg și nevătămat, să zică gura lumii că nici n-ai fost în excursie.
Loc frumos ce merită vizitat la sfârșit de săptămână, sau inclus în traseul tău de vacanță.
#NiciUnWeekendAcasa


Traseul drumeției îl găsești aici.



08. 404. Run not found. - Jun 19, 2019 9:08:00 AM
Așa sunt unele zile în care faci ochii corespunzători de dimineață, dis-de-dimineață zic, aproape cu noaptea în cap, pe la momentul în care lumina tocmai s-a terminat de îngânat cu întunericul, iar soarele se rostogolește molcom pe cerul senin de vară.
Te ocupi de administrativele din fiecare zi - hrănești mâțele guralive, pregătești cafelele și ceaiurile de urnit din pat și apoi te echipezi rapid, să nu care cumva să pierzi momentul ăla frumos când soarele bate colorat printre ramuri și frunze și desenează șugubăț umbre diferite pe caldarâmul fierbinte.

Totul merge ceas, invariabil și fără loc de greșeală, întocmai ca revoluția pământului în jurul soarelui.
Ce nu-ți merge brici în schimb este chiar antrenamentul pe care ți-l propusesei pentru dimineața asta, unde, după primii trei kilometri, arunci încolo cu ei de ficați că și așa ai prea mulți și n-ai ce face cu dânșii. Plus că și rațele trebuie să mai mănânce din când în când.

Asta este, se întâmplă. Totul este să te reculegi cuminte pe o bancă, să te zgâiești la rațele, lișițele și țestoasele de pe lacul în jurul căruia îți faci veacul și apoi să te duci mai departe unde ai treabă.

La antrenamente, ca și în viață, funcționează foarte bine vorba..

"Orice s-ar întâmpla, important este să treci peste".Gică, șofer de buldozer.

09. O saptamana ne-buna pentru stiinta si Baneasa Forest Run - Apr 9, 2019 3:19:00 PM
Când tot universul urlă din toți rărunchii la tine și-ți spune că nu este o săptămână bună pentru știință, apăi ai face bine să-l crezi. Îți povestesc acum despre peripețiile din urmă cu aproape două săptămâni, căci mai devreme de-atat n-am găsit o portiță de timp să-ți istorisesc toate tărășeniile. Cel puțin din punct de vedere sportiv, am avut parte doar de un adevărat dezastru.Dar să începem ca oamenii.

De Luni!A început bine ziua și nu a fost nimic care să arunce măcar o umbră de îndoială asupra a tot ce îmi propusesem că am de făcut. Era zi de pauză după un weekend cu peste șaizeci de kilometri merși prin zona lacului Vidraru, cu nițică diferență de nivel, cât să mă aleg cu o urmă de febră musculară în zona fesierilor și o ușoară lezare a tendonului achilian stâng, și asta doar din pricina bocancilor inflexibili, alături de care am străbătut o mult prea lungă distanță pe asfalt. Și cam atât. Luni a fost de relaxare și recuperare a oaselor obosite.


Marți am ratat trezitul de dimineață. La fel și pe al doilea trezit (am un snooze cu o melodie așa de molcomă și de enervantă, că te umple de spume de la primele ore ale dimineții, măcar să știi că începi ziua în formă). Dacă tot s-a făcut și ziua mai lungă (mulțumesc primăvară!) am zis că a sosit și momentul propice să încep alergarile de dimineață și nu seara târziu, când scap eu de la muncă. Să încerc așa... un fel de optimizare a operațiunilor. Nu mi-a ieșit. Culcatul târziu și cu trezitul devreme nu fac casă prea bună.

Miercuri am făcut ochi și plină de avânt, am plecat iar spre serviciu. Nimic și azi. Deja mă gândeam că uite cum mă aglomerez și nu apuc să fac nici măcar pe sfert din ceea ce ziceam că o să fac. În sfârșit! Recuperez joi, merg la grupul de alergare din Herastrau, seara, la Adidas Runners.

Joi. Am făcut ochi pe la 6.30. Dimineața evident. Ăsta-i momentul, mi-am zis! Am tras repede bulendrele pe mine, șoșonii în picioare, ceasul la mâna și p-aci ți-e drumul! Nu sta pe gânduri!Strada mea era pustie, un om aici, un altul dincolo, răsfirați și toți cu ochii umflați de somn. Mai ceva ca mine. 😜Am trecut ca o gazelă printre blocuri, m-am scurs ușor prin intersecția de la Râmnic, am sărit pârleazul semaforizat și treci în parc! Cincizeci de secunde pe alee, o infinitate pe băncuța situată lângă un loc de joacă și o tiroliană scurtă, să-mi revin din răul ce mă luase pe nepregătite. Am venit croită pe treabă, am plecat morcovită toată că am făcut un...o coacăză și azi.
Vineri am stat cuminte. Recuperare pentru ziua din urmă? Nu. Pur și simplu am făcut ochi de dimineață și primul gând fulgerător a fost.. Nope! Azi nu.
Sâmbătă parcă s-au dezmorțit așa un pic planetele. Am făcut o tură frumoasă cu bicicleta până la Adâncata la Motor Park, unde atâta ne-am zgâit după mașini și am înfulecat grătar cu cartofi prăjiți, că după aceea numai de mers înapoi pe bicicletă nu ne mai ardea. Dar trebuia să facem mobilizarea, că doar nu rămâneam proțăpiți acolo.Drumul de vreo cincizeci de kilometri de dus a fost bunuț. Ăla de întors de optzeci de kilometri a fost cam obosit și fără vlagă, dar l-am acceptat și pe dânsul așa cum era el. Ba chiar am dat un ocol subțire cât să ridicăm și kit-ul de concurs pentru duminică la Băneasa Forest Run. Ei bine și de abia cu subiectul acesta începe încununarea glorioasă a acestei săptămâni.
Unul din principalii sponsori ai evenimentului își are sediul pe la marginea pădurii Băneasa, unde a înțărcat mutu iapa dacă mă întrebi pe mine și pe unde mijloacele de transport în comun, nu că sunt inexistente, dar lipsesc cu desăvârșire. Așa că dacă te răzbea subit nevoia, dorința, chemarea de a merge pe acolo să-ți ridici pachetul de start, puteai foarte bine să alergi până la locul cu pricina cu grație și dezinvoltură, cum îi șade bine unei căprițe de oraș. Noi am ales varianta ușoară - ocolul cu bicla (noi - adică eu, Claudiu și Marian).
Veneam dinspre Balotești spre București și din neprietenosul DN am facut stânga imediat după centură, folosind pasarela care traversează cel mai aglomerat drum al țării. Ne-am strecurat pe străduțe întortocheate și ascunse, și după mai multe verificări ale harții, am găsit într-un sfârșit locul cu pricina. Minte creață ce a avut ăl de s-a gândit să pună acolo locul de ridicat pachetele... Dar cine sunt eu să judec! Toata lumea a ajuns cu bine, spiritele erau vesele, deci presupun că doar eu sunt acum bursucul neprietenos zicând toate acestea.M-am mișcat repede, dă-mi declarația, uite declarația, ia și buletinul, uite punga, uite numărul, fă-ți o poză, ah prima e cu ochii închiși evident, nu-i bai că am mai făcut una, uite-o și pe Roxana care urma să alerge și ea a doua zi și iată cum lucrurile au decurs relativ fluent.La plecare din zona cartierului rezidențial, Roxana m-a întrebat dacă vrem ca a doua zi să venim cu ea cu mașina, având în vedere că e puțin mai anevoios cu transportul în comun. A că nu, că suntem ok (mai eram și figurantă), încă nu știu dacă o să iau startul sau ba, că mă mai ține tendonul lui Ahile, na! Bine, îmi zice femeia. Spuneți voi dacă e ceva și ne întâlnim.Evident că am mers cu dânsa cu mașina...

Adevărul e că am început ziua de duminică neștiind dacă o să iau sau ba startul în cursa de alergare. Claudiu îmi pusese niște benzi kinesio în zona tendonului, să îi ofere susținere, șosetele erau bune de fugă, făceam și un test run cu șoșonii de trail de curând achiziționați și cu care nu mă mai încălțasem până în momentul ăla neam, trebuind să le fac rodajul și, colac peste pupăză, mă mai așteptau și 21km de plat prin pădure, cu crengi, frunze și mulți oameni înscriși, nerăbdători să iasă la mișcare.Am făcut încălzirea, au trecut primele valuri de alergatori și iată cum m-am hotărât subit și m-am înfipt și eu în sectorul meu din fața porții. Nu pot spune că mi-am dat seama exact cand s-a dat startul. Erau atât de mulți și spațiul destul de îngust acolo în zona Academiei de Poliție, încât după aproape jumătate de minut și chiar mai bine trecut de jumătate, am trecut și eu prin zona porții.Traseul a început cu vreo doi kilometri de asfalt. Prilej bun pentru vitezomani, să aibă răgaz să se distanțeze de pluton. Ce mă enervează este faptul că nu am intrat niciun moment în "spiritul" de cursă. Mai degrabă mă simțeam ca la un antrenament de long run, doar că prin pădure și cu mulți alții garnitură pe lângă mine. Nu mă întreba de ce, pur și simplu nu s-a legat. Sau poate era doar un semn asupra a ceea ce avea să urmeze.În fine!Absolut tot drumul s-a mers în șir indian. Prin unele locuri nu aveai cum sa depășești, adică aveai, dar ajungeai pe la Pitești, te oboseai mai mult decât era cazul și tot nu făceai mare brânză, că doar ocoleai una sau două persoane, pentru a te opri apoi nițel mai în față. Prin alte părți în schimb, pădurea era deschisă cu drumuri late și aveai suficient spațiu să te duci cât voiai.Am suferit puțin de sete, chiar dacă punctele de alimentare/hidratare au fost destul de dese și bine aprovizionate: apă din belșug și isostar, mere, portocale, cașcaval și diverse dulciuri la cele de alimentare. Dar a fost teribil de cald.Adevărul este că am avut parte de o vreme extraordinar de bună. Mă așteptam să găsesc puțin noroi prin pădure. Puteam să jur că fusese o ploicică, ceva, zilele ce tocmai trecuseră și parcă Busu zicea ceva de mai puține grade în termometre la ora aceea. Dar nu! Niciun nor pe cer și un soare orbitor au făcut treabă. Ba chiar mi-am bronzat puțin nasul. Să fie! Cred că ăsta e motivul pentru care seara mă simțeam ca un semafor, cu o culoare puternică în obraji și simțeam cum eman căldură mai ceva ca o supernovă.Dar să revenim la pădure!M-a mânat pe mine necuratul să mă joc cu lucruri necunoscute. Pe la kilometrul 3 sau poate 5, la punctul de hidratare, am găsit și puțin isostar roz (probabil cu aromă de fructe), cu un gust ușor îndoielnic. Între apă și isostar evident că am ales isostarul și cu una, cu două, l-am dat pe gât fără să clipesc, ba chiar m-am întins și dupa cel de-al doilea pahar. Mi s-a părut mie că e ceva parcă în neregulă (probabil ca totul să fi fost ok și povestea să se fi desfășurat strict în mintea mea dar acolo așa mi-a părut), dar am continuat fără să acord prea multă atenție, cu gândul să mă mobilizez și să-mi termin antrenamentul de alergare și rodajul pantofilor (în cursă) cum trebuie.Pășește aici cu atenție că erau ceva mai multe cioturi pe drum, dincolo ferește-te nițel din calea crengilor, colo auzi cum se împiedică și se răstoarnă o tipă, cât era de lungă, pe pământul fierbinte (n-a pățit nimic, a trecut mai departe victorioasă doar cu orgoliul puțin șifonat), mai oprește puțin la apă, apoi la un măr, apoi iar la o apă.
La kilometrul 15 pe ceas m-a lovit în moalele capului și s-a dus zenul pe pustii.Cred că așa apare întotdeauna neîntâmplabilul.Pământul și-a oprit rotația pentru un moment, ceasul a stat o clipă, neîntâmplabilul i se întâmpla Oanei.Întâi cred sincer că m-am înverzit la față. Apoi m-am înroșit. Mi s-au bulbucat ochii toți și simțeam cum valuri după valuri de călduri vin peste mine, pentru că mai apoi să mă lase în reprize succesive de transpirații reci. Îmi era cald și frig în același timp și având în vedere situația era oarecum evident că nu mai putea fi vorba de fugă. Am stat locului pentru un moment și cu prima ocazie în care am zărit o geană de lumină și pe cerul meu albastru, am mai mers sau mai degrabă zis.. m-am mai târât câteva sute de metri mai încolo, pentru că povestea să revină și să se repede exact la fel de fiecare dată. Cu greu s-a scurs un kilometru și pe măsură ce mergeam, simțeam că îmbătrânesc prematur și albesc la tâmple. M-am oprit de nenumarate ori să-mi revin cât de cât în simțiri. Plus că faptul că mă aflam fix în inima pădurii nu mă ajuta prea tare. Cred că m-am bulbucat mai tare când am realizat că în toată agitația mea și în toată starea de rău care mă cuprinsese, trebuie să caut un boschete. Ia tu de caută un afurisit de boschete în toată pădurea Băneasa afurisită!Ăsta a fost unul din momentele în care mi-am adus aminte discuția pe care o avusesem de dimineață cu Claudiu care insista sfătos cu "uite, ia și sprayul ăsta cu piper cu tine. Nu uita că sunt mistreți în pădure."  Ia de caută mistreți sau boscheți în pădurea vieții, că e mai rară la copaci ca un parc clasic bucureștean și mai populată de hominizi mai ceva ca Magheru..Am amânat elegant plimbarea până la locul unde până și împăratul merge pe jos, mi-am adunat puterile și m-am rostogolit mai departe spre finish.Au fost 6 kilometri extrem de incomozi. Stările de rău s-au păstrat, acum se simțea și tendonul lui Ahile la mers, ce mai! Tot universul complota împotriva mea.

Ideea de bază este faptul că am ajuns într-un final, întreagă și cât de cât recompusă și am tras și câteva concluzii extrem de utile pentru viitor:Niciodată, dar niciodată, nu mai gust înainte de cursă ceva necunoscut. Dar niciodată. EVER!! Poate să fie și apă cu aromă de cactus.Întotdeauna verifică termenul de valabilitate, chiar dacă produsul este în kitul de concurs. În cazul de față, sticla cu lichid miraculos expira chiar în ziua concursului. Cu o zi înainte ridicasem kitul. Adică expira de pe o zi pe alta. De porc, dacă mă întrebi pe mine. Ca organizator, mai bine nu mai pui așa ceva în punga cu bunătăți.Dacă ți se pare că are gust dubios, nu insista. No, really! Chiar nu insista! Scuipă tot și caută altceva sau asigură-ți spatele cu lichid "de-acasă".Atenție tot timpul la alimentație și hidratare. Aici am avut noroc, pentru că a fost un concurs lângă București, distanță mai scurtă, iar in orice moment se putea ajunge relativ repede la un prim ajutor. Dar dacă eram la maraton în creierii munților? Mă făceam de poveste.
Acestea fiind spuse, am încălecat pe-o șa,Și v-am spus povestea așa.😋
10. Bike 2 work - Feb 6, 2019 4:03:00 PM
Cele două zile de primăvară autentică, cu temperaturi generoase de peste cincisprezece grade, bine plasate la începutul lui februarie, m-au determinat să-mi fac curaj și să iau bicicleta de coarne pentru naveta cu dânsa la serviciu.Cum mulți dintre voi bine știu, senzația plimbării, a primei ieșiri din casa cu bicicleta la serviciu, este o plăcere. Dar hai să vă spun ce am observat în astea două zile..Încă injur ca un birjar în trafic. În restul timpului sunt plină de eleganță;Este minunat să pedalezi prin oraș când îți pui slickuri pe MTB (nu eu.. Claudiu 😀). Am un 26er, nu altceva;Ceilalți bicicliști sunt de cele mai multe ori foarte prietenoși, salută, intră in vorbă, socializează bine. Îți dau și sfaturi, mai mult sau mai puțin oportune, cum ar fi să-ți tai ghidonul cu bomfaierul să încapi mai bine printre mașini;Poliția rutieră îți zâmbește la semafor;Oamenii înfofoliți de pe trotuare încă se uită la tine ca la o ciudățenie a naturii și te arată cu degetul ocazional;Mănânci mai mult. Fir-ar!Te iei la întrecere fără să vrei (oare?) cu ceilalți participanți la trafic, până la primul semafor. Ei se opresc în coada de mașini, tu te duci mai departe și te oprești lângă semafor;Cei mai mulți ghiolbani tot ghiolbani au rămas..Să arăți degetul mijlociu în trafic diverșilor care trec razant pe lângă tine, în timp ce le trimiți urări buruienoase printre dinți, tot face bine la sinusuri;Pe anul ăsta nu mi-am luat încă bataie.Unde-i primăvara aia?


11. Gerar - povestea cursei de 10k - Jan 31, 2019 6:21:00 AM
Chiar îmi făceam griji în privința gheții. Mă uitasem toată dimineața la buletinele meteo și avertizările reactualizate de prin presă, în ideea că poate mai crește ea temperatura cu vreun grad sau două, cât să mă facă pe mine să stau liniștită.Era suficient doar să îndrepți puțin privirea afară pe geam și să vezi că lucrurile nu stăteau chiar pe roze. A plouat în dimineața respectivă cu nemiluita și frigul a persistat în termometre, condițiile perfecte pentru un freezing rain de excepție. Și asta se întâmpla deja de trei zile. Vuia internetul că aceasta ar fi fost cea mai mare furtună de ploaie înghețată din istoria recentă și că ANMH a decis să dea doar avertizări de tip nowcasting (adică avertizări de vreme severă iminentă. Stau pe un grup de meteorologie și am mai învățat chestii)😋 și simple coduri galbene și portocalii de polei. Cu toate că, dacă ar fi fost să ne luăm chiar și după filmulețul cu Nea Ilie care se dădea pe mijlocul străzii cu cizmele de cauciuc și bățul de trekking în mână de parcă era pe patinoar, cred că mai degrabă un frumos de cod roșu s-ar fi potrivit mănușă situației. În sfârșit.M-am înscris la cros, cu toate că îmi doream să scot plămânii si ficații din mine cu un semimaraton înghețat. Plus că la semimaraton aș fi luat și eu startul pe lumină. De câțiva ani Gerarul a schimbat orele matinale de pornire, cu cele de după-amiază și seară, cu start bun pentru echipele de semimaraton, dar nu la fel de încântător pentru tura de zece kilometri. Și cum la semimaraton nu te poți înscrie dacă nu ai echipă de încă două persoane, well... rămâne crosul, un 10.5 (sau 10.8, în funcție de GPS) kilometri, adică exact trei ture complete prin Politehnică.Am plecat de-acasă cu vreo oră și jumătate înainte de start în ideea că o să ajungem acolo și mai căscăm ochii în dreapta sau stânga, mai vedem cunoscuți, puțină socializare înainte de cursă nu strică nimănui și face bine la moral.Evident că drumul de două minute spre metrou l-am făcut în vreo cincisprezece sau chiar douăzeci (treizeci spun gurile rele..), cu oprire la fiecare pas pentru poze cu palatul de cleștar, pentru că un palat de beton acoperit de un strat gros de gheață era tot Bucureștiul sâmbătă seară. Și asta ori ai văzut deja cu ochii tăi, ori poți să arunci o privire pe aici.
Am ajuns într-un final la destinație. În Poli atmosfera fremăta și nu doar datorită alergătorilor de la semimaraton sau a celor care își făceau încălzirea pe traseu, ci și din pricina arborilor care, sub atâta greutate de la gheață, se rupeau cu ușurință pe lângă tine ca niște crenguțe.
De cand am călcat în curtea Politehnicii și până în zona Rectoratului, unde aveam să stăm să mai căscăm ochii și apoi să începem o încălzire ușoară pentru tură, m-am tot zgâit după cunoscuți. Mă interesau în mod deosebit echipele de pe grupul de alergare unde-mi fac veacul și care își anunțaseră prezența și eram gata pornită pentru îmbărbătarea de rigoare: "Între două nu te plouă" și "Distilat de prună". Doar cu Distilatul ne-am intersectat drumul. Nu erau departe de mine când au și început urletele. "Hai cu distilatuuu`". "Hai distilatu` hai". Trebuie să menționez că deja se întunecase afară și zona în care ne aflam în acel moment era cam lipsită de curentul electric specific secolului XXI în care ne aflăm. Dar o recunoscusem pe Ana-Maria R. care alerga mărunt între alți doi tipi pe care nu i-am recunoscut din prima. La a doua vedere totul a fost mai bine. Pe lumină, o oră mai târziu, m-am elucidat eu complet.După ce am mai țipat așa din toți rărunchii după diverși cunoscuți sau necunoscuți din parcul Politehnicii, că vreo câțiva și așa se uitau de parcă săraca de mine tocmai scăpasem de pe undeva (Claudiu e obișnuit și imun la toate cestea și mă lasă cuminte să mă desfășor), ne-am strâns în clădirea Rectoratului pentru pregătirea de cursă.Lovely day it was pentru că ne-am întâlnit aici și cu Ana și Mircea și timpul trece repede când stai la povești. Cred că mai erau vreo cincisprezece minute până la start când am decis că momentul este potrivit să ies la o scurtă zbuciumare, cunoscută și ca încălzire, nu de alta dar, în timp, m-am prins și eu că nu e chiar mișto să alergi așa pe uscat, că încep să te doară locuri, îți mai ies bucățele de splină sau de plămân pe nas și iată că am aderat la acest curent de creștere a pulsului înainte de cursă și dezmorțire a mușchilor. Și nu e chiar rău.Ne-am întâlnit câțiva la startul pentru cursa de 10 kilometri: Codruța alături de Cătălin H., Cristina M., Marius E., Dan S., chiar și Cristian D.C. venise la o vorbă, pentru că tocmai ce terminase semi-ul. Adevărul e că prinde bine să vezi fețe cunoscute, îți dau elan și-ți transmit așa, o stare de frumoasă neliniște, iar mie una îmi pare că-mi aduce și un extra strop de competitivitate, pentru că îi văd pe X sau pe Y și încep să mă muncesc să-i depășesc. Sunt conștientă că e de muncă, dar eu tot încerc.
Ce să-ți zic despre cursa efectivă.. te învârți, nu chiar hamsterește, pe un traseu de exact 3.5 kilometri în parcul Politehnicii. Până mai acum câțiva ani, cursa era dimineața, dar s-a decis la un moment dat, din cine știe ce motiv, mutarea acesteia spre după-amiază. Dacă stai să mă întrebi pe mine, cel puțin pentru proba de cros, startul e un pic cam mult întins spre seară, pentru că pornești pe traseu la 18:30. Faci aproximativ o oră. La 19:30 e deja noapte în toată regula. Fiind și iarnă, se lasă și frigul mai serios, iar de aici se dezvoltă o serie de alte, hai să le spunem, ușoare neplăceri.
M-am proțăpit la start alături de toți cunoscuții și necunoscuții înscriși și cu vreo trei minute după ora 18:30 am plecat toți buluc pe traseu. Ce să-ți spun..  Nu eram mulți, pentru că au tot fost vreo câțiva care s-au speriat de vreme, iar cei care am venit, ne-am rarefiat în scurt timp, fiecare urmându-și propriul ritm și viteză. Dar nu despre asta voiam să-ți zic. Vântul doar adia și în relativa liniște a parcului auzeai câteodată cum frunzele înghețate, rămase pe copaci din zile mai bune, se loveau unele de celelalte, rezultând un zgomot cam de oase ciocnite între ele. Asta, alături de faptul că din când în când se mai auzeau tot felul de pârâituri și trosnituri pe lângă tine, urmate musai de câte o cădere. O ramură aici, o crenguță colo, un arbore întreg ceva mai în spate. Asta a fost una din cursele unde m-am uitat mai mult pe sus să văd dacă o să pice ceva pe mine sau nu. Chiar la un moment dat, cred că era deja cea de-a doua tură, abia o începusem și tocmai ce trecusem de Bibliotecă, când am auzit un astfel de trosnet pe undeva prin preajmă. Foarte aproape. Drept pentru care am lăsat să-mi scape un "CADE" tare și cu voce puternică, cât să-i disturb puțin pe cei care alergau în fața mea și să-i determin să prindă ceva mai multă viteză decât aveau ei în plan pentru porțiunea respectivă.Am trecut repede peste.M-am strecurat pe străduțe după ceilalți alergători, am ajuns până în dreptul stâlpilor ălora înalți de curent de lângă Energetică sau Inginerie Electrică, unde unul din voluntari stătea înfipt strategic, făcea gălăgie și-i îmbărbăta pe toți, ei! și de acolo a început unica urcare de pe traseu. Ce-i drept am pornit pe deal un pic mai tare decât voiam. Planul meu era să alerg lejer și continuu, fără opriri, fără mers de dezmorțire, nici chiar pe urcare. Totul bun și frumos! În vârf de deal, din varii motive, am zis că acolo o să-mi vărs și ficați și splină, fix unde terenul se face plat, iar tu dai roată celor două facultăți de mai devreme, cât să te îndrepți spre vale. Bucata aia mi-a fost un rău de am zis că rațele o să se hrănească după trecerea mea mult timp de acum încolo. Am ostoit nițel din avânt, nu că ar fi fost el foarte mare, dar orișicât și am continuat. Pas după pas, atenție la respirație, întinde-ți mâinile, îndreaptă din spate, alungă puțin din amorțeală. Imediat am ajuns la un grup ceva mai mare de voluntari a căror voce se auzea lejer în jumătate de parc. "I smiled and waved" și uite așa a venit coborârea. Ce-mi place valea asta, pentru că pare să se întindă pe toată bucata din punctul de coborâre și până la Rectorat. E doar o impresie, știu, dar se simte bine.
Mă apropiasem de a doua trecere prin punctul de start/sosire când am observat fotograful de pe margine. "Bun" mi-am zis! "O sa am o poză din concurs amintire". Nu mai observasem alți pozari până în momentul respectiv și chiar eram puțin dezamăgită din pricina asta. Și picioarele m-au purtat pe drum. Și m-am apropiat. Și am prins un mic grup de alergători din urmă. Și am ajuns aproape toți în același timp în dreptul pozarului. Și unul din față s-a gândit în ultima secundă că ar fi super șmecher să-și întindă aripile să apară bine în poză, fără să se uite dacă vine cineva din spate sau ba. Venea cineva. Eu. Nu m-a pălit în frunte, dar nu mai avea mult.
Pentru câteva ore de la publicare și după răsfoirea multor mii de imagini, asta era singura mea poză de la Gerar. Feel de irony!Apoi au mai apărut câteva, foarte bine făcute, care mi-au ridicat moralul și tot universul a revenit la locului lui, soarele a început din nou să răsară de la est.
Poza asta e după manevra evazivă făcută rapid cât să nu mă pălească băiatul de mai devreme și în timp ce-i bolboroseam lucruri nelalocul lor printre dinți.
Iar aici revenise zâmbetul pe buze, probabil undeva pe coborâre.

Dar să revenim! Cea de-a treia buclă a curs ușor, lin și fără alte întâmplări. Se făcuse deja liniște în parc, doar crampoanele lui Claudiu se mai auzeau molcom pe asfalt sau bucățele de gheață. Caldarâmul începea să înghețe și nu o dată am patinat ușor pe ciment.
Finish-ul a fost rapid. Am primit medalia de la un voluntar înghețat dar cu zâmbetul încă pe buze, am făcut poza de finish cu dânsa și ne-am ușchit repede înauntru la căldură, către haine uscate, câteva întâlniri amuzante, povești și ceva gustări.
În concluzie, vă zic așa:
Ce-mi place la cursa asta:Faptul că este în București aproape și nu trebuie musai să plec peste mări și țări pentru a participa.Tot timpul te întâlnești cu câte cineva cunoscut, ceea ce e super plăcut. Mai socializezi, ieși din cotidian.Brandul lor cu Gerard e super șmecher 😁 Am început să fac colecție de plăsuțe, buff-uri și căciuli brănduite și evident că le folosesc pe toate iarna, când le e sezonul.Că sunt eco-friendly – vezi lipsa hârtiei în procesul de înregistrare și implicarea lor pe parte de responsabilitate socială.Tot timpul găsești (într-un final😂) poze mișto cu tine.Super spațiu pentru vestiar și loc de lăsat bagajul.Super voluntari și mesaje motivaționale.
Ce m-a dezamăgit la cursa asta sau păcat că n-a (mai) fost:Pentru prima dată de când particip (cred că sunt la a treia sau a patra participare, nu sunt tocmai sigură), nu au avut magnețeii de la final. Chiar îmi doream unul, să-l adaug la colecția de pe frigider.Nu am mai găsit alte obiecte de brand cum era acum câțiva ani un Gerard din pâslă de cumpărat. Startul pentru cros este atât de târziu. Fiind iarnă se și întunecă devreme și parcă-ți mai dorești așa o rază de soare măcar la start, înainte să te apuce noaptea pe traseu.Mi-a părut că au fost mai puțini voluntari ca în rândurile trecute 😔Poți să găsești aici traseul oficial al Gerarului 2019.
De-amu să mai vină și vremea frumoasă, nu de alta, dar să ne mai dezmorțim și cu un mers pe bicicleta.


Sursa imagini: Semimaraton Gerar
12. Bucurestiul de clestar - Jan 29, 2019 10:01:00 AM
Am plecat cu o oră și ceva înainte de startul cursei de sâmbătă, așa că am avut timp suficient să ne clătim ochii și să ne mirăm nespus de ceea ce a reușit să facă natura în doar trei zile de ploaie înghețată.

"Foto-reportaj"



















13. Gerar - inainte - Jan 25, 2019 9:26:00 PM
Weekend-ul a început bine cu o prelungire a codului galben, acum portocaliu, de polei în toată zona de sud a țării, inclusiv în București. Nu mă așteptam să ne bucurăm de cine știe ce soare orbitor pe cer și nici 20 de grade la umbră. Mai degrabă băteam spre o zăpadă pufoasă de vreo douăzeci și cinci de centimetri sau chiar spre un ger puternic pe la un -10 grade, cât să ne liniștească, doar e sfârșitul de săptămână cu Gerarul.
Am izbutit și am scos nasul pe ușă afară cât să-mi ridic kitul și să mă mai învârt pe ici pe colo, dar altfel a fost o zi de vorba aia.. nu lași afară un caine.Iar atmosfera din Poli era așa, puțin stranie. Lumină difuză din pricina ceții, zgomotul neobișnuit făcut de crengile împietrite de ploaia înghețată și în general lipsa oricărei viețuitoare. Un cățel, o cioară acolo! Nimic. Doar pustiu.Gerarul, alături de alte câteva concursuri de alergare de pe la noi, este pe lista mea de bifat aproape în fiecare an, de când m-am apucat eu ceva mai serios de treabă și când zic ceva mai serios mă refer, evident, la păstrarea unei constante, măcar o dată pe săptămână. Atmosfera e bună, demorțirea din timpul iernii e bine primită și apreciez foarte mult implicarea lor pe partea de mediu și responsabilitate socială. Cred că sunt printre primii care au renunțat la hârtia declarațiilor pe propria răspundere, care se completează de obicei înaintea evenimentelor de acest gen, în favoarea declarațiilor electronice. Plus că sacoșele lor minunate pentru kit-uri sunt făcute la Atelierul de pânză, un proiect de antreprenoriat social al asociației Viitor Plus – asociație pentru dezvoltare durabilă. Sacoșa mea a fost lucrată în aproximativ douăzeci de minute de Ioana în cadrul unui atelier social. Merci Ioana!😍
Mâine la 18:30 când se va da startul, o să mă prezint la cros, la proba de 10,8km, contrar obiceiului de a mă înscrie la semimaraton. Și poate că până la urmă, fără să știu, am făcut alegerea corectă. Îmi doresc un singur lucru, în rest sunt bine.Să nu-mi rup picioarele. 😁
14. Naveta - Jan 9, 2019 3:49:00 PM
Am făcut marți seară prima navetă în alergare de anul acesta. Mai puțin obișnuită cu versiunea care mă poartă pe propriile picioare și nu pe două roți turbate, am ales pentru cea mai friguroasă zi de ianuarie o variantă extrem de scurtă a traseului meu, care taie Bucureștiul în două pe la Unirii, Bibliotecă și mai departe Calea Vitan.
Am mai experimentat fuga de la serviciu până acasă de câteva ori, găsindu-mă ocazional în ipostaza de a mă ploua cu găleata tot drumul.În astea câteva ieșiri, află de la mine că am dezvoltat o adevărată aversiune pentru porțiunea situată între Curtea de Apel și semaforul din intersecția cu Bd. Unirii, precum și pentru porțiunea imediat de după fântâni înspre Bibliotecă Națională, parțial încă o bucățică din intersecția de după Bibliotecă (Unirii cu Mircea Vodă) și puțin mai departe pe trotuar și iarăși încă o secțiune de la intersecția Unirii cu Nerva Traian și până la intersecția cu Lucian Blaga/Calea Vitan. Vorbesc despre o serie de zone, de altfel minunate, frumos amenajate, cu spații generoase și care permit circulația liberă a pietonilor înspre unde văd ei cu ochii.
Da..
Doar că bucățile astea mirobolante sunt placate, printre altele, și cu un tip aparte de pavaj și gresie de exterior care alunecă teribil atunci când este ușor umedă de la ploaie, lapoviță, ninsoare, sau plânsetul unui copil care și-a pierdut jucăria. Ce vreau să-ți zic este faptul că alergarea mea ar fi fost de-a dreptul lipsită de evenimente în lipsa acestor bucăți de gresie! Mulțumită acestora - am lopătat cu spor și am bătut aerul cu aripile mult întinse în speranța apucării la o adică a unui punct decent de sprijin, până să mă prăbușesc de-a dreptul, în văzul tuturor și în mijlocul urbei, pe caldarâmul umed și rece.Nu, n-am făcut-o dacă te întrebai, dar nici mult nu mai aveam.A mai înseninat ziua și faptul că undeva în fața mea am mai identificat un alergăcios, zgribulit de cele minus 6 grade (simțite ca minus 11) și care m-a făcut să simt că nu sunt singura făptură care a scos nasul din casă/mașina pe vremea asta.
Să continuăm zic! 😎


Sursă imagine: Runliftmom
15. Planuri. Marete planuri! - Jan 8, 2019 9:56:00 AM
Vă zic din prima că 2019 a venit cu planuri mărețe. Pe lângă deja clasicele cifre din ultimii doi ani 10000 km de bicicletă și 1000 km de alergare, cifre pe care chiar sper să le ating de data asta, noul leat vine și cu dorința de a scoate un semimaraton sub 2 ore și un Ecomarathon (mai nou Ecorun) sub 7. Ore that is! 😅Având în vedere faptul că în cei doi ani în care am participat - ba a plouat cu găleata, ba a fost atât de frig că au intrat alergăcioșii în hipotermie pe ultima buclă, de au plecat de acolo inclusiv cu targa - zic că e un obiectiv realist în sine, sănătos și decent cel 7 ore.😁În altă ordine de idei - bicicleta ne va aduce și mie și lui significant other cele mai mari provocări perioada acesta - în primul rând brevetele Randonneurs care nu sunt chiar pentru cei faint hearted. În al doilea rând - ceea ce eu cred că o să fie monumentul de durere și ambiție de anul acesta – Paris-Brest-Paris, cei 1200km în 90 de ore din august. Și nu în ultimul rând - Dunav Ultra în 48 de ore, tură pe bicicletă de la vestul la estul Bulgariei, o aventură grozavă cu provocări de tot felul.
Pe toate le aștept cu nerăbdare și speranță că o să le termin în timp util.

Iar pentru că vorba lunga-i sărăcia omului, sa ne apucăm de treabă zic!


Sursă imagine: Seppo
16. Retrospectiva sportiva asupra lui 2018 - Jan 6, 2019 7:17:00 AM
2018 a fost furtunos și nu mă refer aici la partea meteorologica a lucrurilor. S-au întâmplat multe, cu toții am trecut prin numeroase încercări și aventuri și uite cum ușor ușor, spre final de an, am ieșit la liman.Din punct de vedere sportiv anul trecut nu a excelat, dar cu siguranță multe chestiuni au ieșit în evidență. Mi-a reușit din nou manevra cu timpul liber - a fost împărțit cu grijă între pasiuni astfel încât acesta să fie ocupat de fiecare în parte cât s-a putut. Le-am cultivat (pe ele pasiuni) astfel încât să se dezvolte frumos. Pentru mine 2018 a fost anul în care am început să pun bazele pentru nebunia care ne așteaptă în 2019 și am mers pe principiul care spune simplu - "cantitatea nu înseamnă neapărat calitate".Am alergat mai mult, am biciclit ceva mai puțin, am mers pe jos și am făcut drumeții de câte ori am avut ocazia, fără regrete și cu speranța că voi avea timp și în viitor măcar tot pe atât să mă ocup de ceea ce îmi place.Și pentru că finalul precum și începutul de an sunt întotdeauna mai melancolice, presărate cu retrospective fabuloase sau cu planuri fantastice, iată o scurtă statistică pentru anul ce tocmai s-a încheiat.
MoiAm însumat un total de 8932,7 kilometri iar aici sunt incluse atât turele cu bicicleta, alergarea, plimbarea și mersul rapid, bălăureala pentru rotunjirea cifrelor sau înotul prin ape străine (bine... bătutul apei). Dar să le împărțim pe căprării.
Bicicleta mi-a furat 343h 15m, timp în care am străbătut 7,615.6 km cu o diferență de nivel de vreo 41,365 m, asta cale de 180 de ieșiri cu bicicleta.Nu e rău, dar cu siguranță sunt cifre ceva mai mici față de anii precedenți, mai exact 90% din distanța biciclită anul trecut. Asta nu înseamnă că nu am vizitat iarăși o serie de locuri noi și minunate! Departe de mine acest gand. Dacă ar fi să rezum, cele mai importante ture au fost plimbările cu bicicleta prin țară, la brevetele Randonneurs, Dunav Ultra și călătoria cu bicicleta până în Grecia, via Bulgaria și Turcia.
Pe locul doi a fost alergarea pentru care am dedicat 81h 7m pentru cei 800.6 km pe muche fix! Diferența de nivel a fost pe la valoarea de 9,452 m și am avut aproximativ 97 de alergări.Dacă la bicicletă lucrurile sunt nici prea prea, nici foarte foarte – ei bine la alergare lucrurile s-au îmbunătățit semnificativ, și asta pentru că am alergat de două ori și ceva mai mult ca în 2017, ceea ce este extraordinar. Ei bine – și mai spectaculos este faptul că în general și viteza s-a îmbunătățit cu aproximativ 30-45 de secunde, în funcție de starea de spirit și alinierea planetelor sau a lunii.
Pe lângă toate acestea, mai sunt vreo 516.50 km care au fost străbătuți pe jos prin oraș sau în drumeții și nu-mi pare rău de niciun metru.
Significant other Bicicleta l-a purtat cale bătută de 7,819.0 km, preț de 359h 9m, în 187 călătorii, cu o diferență totală de nivel de 30,949 m.

Este de remarcat că a existat și un moment de alergare, cale de 5 km, străbătuți într-o ora și cu o diferență de nivel de 38m. Dar sunt 5 km în plus față de 2017 – când nu a fost niciunul.

De asemenea, significant other mai are și vreo 4,357 m în ape albastre de bazin sau mare, străbătuți în 1h 1m în 4 sesiuni de înot înregistrate. Restul au fost neînregistrate.
Acestea fiind spuse, trebuie să-ți zic că se anunță un 2019 extraordinar!😜
Sursa imagine: Wallpaper.wiki
17. La multi ani! - Jan 2, 2019 5:27:00 PM
Dacă a fost 1 ianuarie atunci:Ne-am trezit târziu. üAm biciclit cu spor vreo patruzeci și ceva de kilometri la tura de dez-sarmalizare a lui Mândruță. Întâlnirea s-a dat la intrarea în Herastrau la statuie. Mulți cunoscuți. Tineri, bătrâni, copii, puști, femei, bărbați, o mulțime pestriță gata să facă o dezmorțire pe cinste chiar după Revelion. Am ieșit prin Băneasa. S-a mers binișor până în Otopeni unde, după o pauză de regupare, am schimbat direcția spre Tunari, apoi spre București, intrarea dinspre Bulevardul Pipera. Trafic lejer, de vacanță, fără claxoane și fără nervi și dureri de cap.üDupă ce am înghețat suficient la pedale, ne-am retras în glorie spre vastele apartamentele pentru recuperarea caloriilor pierdute pe afară.üMâțe și șocâței.üFamily and friends.ü
Toate, nu neaparat în ordinea asta.Măcar de ar fi jumătate din zilele lui 2019 ca astazi. 😊Să pedalam cu bine!



18. Povestea plopilor albi de la Șotânga - Nov 15, 2018 3:59:00 PM
Sâmbăta trecută am fost la o acțiune de voluntariat alături de TED Adventure și de Plantăm fapte bune, tocmai la Șotânga în județul Dâmbovița. Recunosc că nu auzisem până acum de această comună, aflată la o distanță relativ mică de Târgoviște, oraș frumos pe care l-am vizitat de câteva ori pe două roți sau în alergare.
Nu știam la ce să mă aștept. Nu cunoșteam zona pentru că nu mă mai aventurasem prin partea locului niciodată și drept să-ți spun nici nu mai participasem în trecut la o plantare organizată. Da, am mai înfipt un copac în pământ acum mult timp, dar asta s-a desfășurat în grădina unei case, la șes, într-un substrat moale și afânat.
Era dezolant. M-am urcat alături de Claudiu aproape de culmea dealului care fusese repartizat către TED Adventure și echipei lor, la granița de sus a lotului. Priveam de jur-împrejur și în afară de arbuști solitari și puieți nu mai înalți de un stat de om, altceva nu prea zăreai în jur. Se mai vedea câte un arbore ceva mai răsărit, dar rara avis (pasăre rară)! În rest doar dealuri pleșuve. Defrișarea pusese stăpânire pe cât cuprindeai cu ochii dimprejur, drept pentru care nici pământul nu a mai avut răbdare și a luat-o la vale. Masiv!
Stăteam amândoi aproape de culmea dealului și pășeam cu atenție pe corpul alunecării, o sumedenie de ridicături pronunțate ce ieșeau de sub smocurile de iarbă rară și printre fisurile adânci ce străbătuseră hulpave pământul. Tot versantul era afectat.
Ne-am luat fiecare câte o lopată sănătoasă, o pereche de mănuși și ne-am pus în cap să ne îndeplinim planul de 20 de copăcei sădiți per echipă (fiecare echipă era formată din două persoane). Cum a mers treaba zici? Să spunem doar că am văzut cum planurile noastre se încalță cu șoșonii de alergare și-și fac vânt pe valea sâmbetei cu toate visele noastre de îndeplinire a targetului, exact în momentul în care am înfipt prima lopată în pământ. Bine! Înfipt e mult spus. Am zgâriat suprafața, iar lopata mai să-mi ricoșeze drept în plină figură. Exagerez evident, dar nu sunt chiar așa departe de adevăr. Pământul era atât de tare cum nu-ți poți imagina. Mi se părea că încerc să fac o gaură prin betonul din fața blocului și mă gândeam cu jind la cât de bun ar fi fost un târnăcop în condițiile date. Unul din noi să dea cu târnăcopul și să desțelenească solul, iar celălalt să evacueze ce s-a desprins. A fost un adevarat chin să sap prima groapă, astfel încât să respect un set de condiții minime de calitate – măcar treizeci de centimetri adâncime/lățime, cât să aibă loc să se prinda noul puiet ce-l puneam și speram să prindă viață la primăvară.La a doua groapă lucrurile au mers mai cu spor. Nu știu dacă a fost doar ambiția sau chiar a fost terenul mai aerat, mai „pufos”, dar parcă s-a înfipt mai ușor cazmaua aia. Planul B a fost simplu și ne-am ținut de el până la final – întâi săpam vreo două-trei gropi, mărunțeam pământul scos și-l pregăteam și abia apoi puneam câte un copăcel, să nu stea prea mult cu rădăcina la aer, la uscat. Și am făcut echipă bună. Într-un final, nu ne-am îndeplinit ținta de douăzeci de copăcei. La naiba, nu am reușit nici măcar jumătate, dar știm sigur că pentru fiecare dintre cei nouă puieți plantați, am trudit ceva, cât să facem niște gropi ca la carte, să mărunțim pământ suficient și să îi acoperim bine să le fie cald rădăcinilor la iarnă.Eram încă sus pe deal când grupul s-a strâns de pe unde era împrăștiat și s-au făcut ultimele poze, cele de final de plantare. Noi înca mai aveam fiecare câte un copăcel de îngrijit așa că am mai zăbovit puțin, cât să-i îndesăm pe respectivii în noua casă. Surpriza a fost să ne găsim și noi totuși în poza de final 😊.Au urmat o porție sănătoasă de sarmale, o friptură gustoasă, un castravete murat și o plăcintă cu mere, vorbărie cât cuprinde, zâmbete și voie bună și toate astea au pus într-un final capac trudei de peste zi, așa că drumul spre casă a fost mai degrabă sforăit cu poftă, decât cu căscat ochii pe geam afară.
Și-am încălecat pe-o șa și am plantat nouă plopi albi așa.

Sursă poze.
19. Poveste cu final neasteptat - Nov 1, 2018 11:15:00 AM
S-a întâmplat pe drum spre Gălbinași. Este un traseu clasic de antrenament pentru mulți dintre bicicliștii pe care-i cunosc. Asfaltul este bun, traficul cât se poate de subțire și în general, în afară de centură, nu sunt intersecții mari care să te deranjeze atunci când vrei să tragi puțin mai tare de tine, să faci un schimb la trena neîntrerupt, să ții o viteză constantă și să-ți animi puțin sângele prin vene.
În tura în care am plecat ieri dimineață, ieșirea noastră din București a coincis fix cu traseul despre care vă zic. O zi minunată de toamnă extraordinar de caldă, frunze colorate prin copaci, doar un vârf de vânt lateral față dar care nu incomoda nicicum, soare rotund și un cer de un albastru infinit. Toate ingredientele la locul lor, vă zic!
Am trecut repede de zona centurii care-mi provoacă dureri continue de cap, am intrat pe drumul pe care trebuia să-l ținem până în Oltenița și în general mă bucuram de moment.
Fiind atât de frecventat de bicicliști (nu cred să existe zi fără vreo două-trei grupuri organizate care să treacă pe acolo), evident că și localnicii s-au mai adaptat. Nu se mai miră nimeni când trece câte un individ cu echipament mulat și o cască colorată pe cap. Mulți te salută, îți fac cu mâna sau întind câte o mână să bată cupa cu tine. Mai ales copiii! Se joaca ei ce se joacă dar te zăresc de departe, cu ochi de vultur și când te apropii se îngrămădesc repede pe stradă, unul în spatele celuilalt cu mânuțele întinse și gura până la urechi, să bați cupa cu ei. Foarte drăguț! Câteodată le răspund la salut, câteodată nu. Depinde cât de stabilă mă simt în momentul respectiv pe bicicletă, cât de obosită sunt, dacă e trafic, dacă e vânt, dacă! dacă! dacă! O mulțime de condiții la mijloc – de cazul meu zic.Cred că trecusem de Plătărești când, într-una din localitățile din zonă, trei puradei s-au aliniat pe mijlocul șoselei cu brațele întinse și așteptând cu nerăbdare salutul obișnuit. Care, spre descurajarea lor nu a venit, dintr-unul din cele X motive enumerate mai sus. În schimb chiar i-am ocolit puțin pe micuți, să nu îi agăț cumva pe vreunul din ei în mers, să mai fac cine știe ce pocinog.
Nu trecuse și roata mea spate de ultimul dintre ei, când s-a auzit un glas de copchil, plin de năduf...„Da` bate fă cupa!”
Atât!




Sursa foto
20. Noroc? - Oct 31, 2018 5:46:00 AM
Zilele astea este o plăcere să mergi cu bicicleta la muncă. Frumos și călduț afară, culorile toamnei, briza ușoară de dimineață, aglomerația din mijloacele de transport, sudalme și claxoane de la un capat în altul al străzii, toate te îmbie să iei bicicleta de coarne și să pleci unde vezi cu ochii.
Ieri. Am plecat dis-de-dimineață cu gândul să ajung devreme la birou. Am întârziat. Mai aveam de făcut un comision, apoi traseul meu clasic spre serviciu e ușor ocolit astfel încât să evit zonele în care nu-mi face foarte mare plăcere să merg cu MTB-ul cel cu coarne late, așa că ajungerea târzie la birou nu m-a mai mirat nicicum.
Am luat doar un tricou cu mânecă scurtă și bine am făcut, căci vremea a fost caldă de la primele ore. Mâinile libere, răcoare prin plete, zâmbet pe figură, regina șoselelor.
Am pedalat cu spor toată bucata aceea de pe la Piața Muncii, unde șoferii au obiceiul să apese pedala de accelerație.. Am ajuns cu bine pe Decebal. Uite un trotinetist, uite un biciclist. Am mers împreună pe mai departe. Am depășit biciclistul la un moment dat și mă ațineam doar cu trotinetistul pe la semafoare și treceri de pietoni. Eu mă opream, el nu le vedea. Imediat ce am trecut de Piața Alba Iulia am întâlnit un alt biciclist și am mers frumușel tustrei până la Unirii. Bun drum, bună conduită în trafic. Biciclistul se oprea regulamentar la toate semafoarele, înainte de banda transversală și cât să vadă culoarea, semnaliza depășirile și mergea chiar bine. Trotinetistul era și el cu noi. Ba îl depășeam, ba traversa în viteză în zona semafoarelor, printre mașinile care veneau din toate părțile.„Poate e daltonist!”, mi-am zis.La Unirii, l-am pierdut din vedere pe bicilist, așa că am rămas ca tovarăș de călătorie cu trotinetistul de mai devreme. Am mers împreună înainte pe Splai, până când mi-a pierdut urma.
Ce voiam să vă zic de fapt... cred că eram pe la Piața Națiunilor Unite când "a bird shitted on me" la semafor. 😐
E de noroc?



Sursa foto
21. Zambet - Oct 30, 2018 6:20:00 AM
Se întâmplă ca în unele dimineți să mă trezesc suficient de devreme cât să ies la alergat. O jumătate de oră de dezmorțire prin IOR, cât să-mi pun sângele în mișcare și să mă pregătesc pentru o nouă zi. Spre surprinderea mea, astăzi s-a nimerit să fie una din acele zile în care somnul nu mă trage înapoi sub pătura caldă, așa că m-am trezit odihnită și cu mai multă energie ca de obicei. „Perfect!” mi-am zis.
*
Este un nene pe la vreo șaizeci și ceva de ani. Îl văd în fiecare dimineață în care mă trezesc suficient de pornită să ies din casă și să merg până în parc la zburdat în jurul lacului. Îl știu din vedere din urmă cu mai bine de doi-trei ani, când mă mai găseam ocazional la câte o alergătură, cât să nu uit cum se face și trebușoara asta. Dar na, știi cum e! L-am văzut azi o dată, peste o săptămână încă o dată, peste vreo alte câteva zile iar o dată și iată că mă obișnuisem cu prezența dânsului. Nu știu să fi făcut vreodată vreun gest de recunoaștere vreunul dintre noi, sau să schițăm vreun zâmbet sau un salut. Dânsul dădea impresia de om ceva mai morocănos. Eu aveam privirea lungă de om obosit. Nu păream foarte „compatibili” la socializat.
Îl vedeam de departe cum merge cu pas pornit și ușor apăsat, și-l urmăream cu privirea până când treceam prin dreptul lui mai departe, încotro alergam eu. Și nenea de care vă zic la fel.
În sfârșit!
Anul acesta am alergat ceva mai mult ca în alți ani, iar majoritatea sesiunilor au fost dimineața. Am început să mă reîntâlnesc cu nenea despre care vă spun. Tot așa merge, cu pas vioi și ușor apăsat, iar mina este aceeași, și-a păstrat-o. Nu pare un om foarte vesel. Dar de data asta am schimbat ceva.
Într-una din lunile de vară, după ce m-am întâlnit din nou cu dânsul la una din alergările matinale, am dat din cap în semn de salut. Eram aproape fără aer, plămânii parcă îmi ocupaseră tot spațiul din cutia toracică și s-ar mai fi umflat ceva dacă ar mai fi avut unde. Nu prea puteam să vorbesc în momentul acela, dar am dat din cap, de binețe. Nici nu știu ce m-a apucat. Am simțit că așa e bine și frumos să fac.
Întâlnirea din prima jumătate de lac a fost doar cu semnul meu. A doua jumătate de lac, a venit cu un semn de salut din cealaltă parte. Și a fost bine. Iar de aici lucrurile au tot evoluat. Au crescut și s-au rostogolit, zi după zi, astfel încât în prezent, de fiecare dată când ne întâlnim în parc, ne aruncăm câte un semn de salut din cap, un zâmbet și batem cupa. Îi mai zic bună dimineața printre pufăiturile alergării. Și zâmbește de fiecare dată.
*
M-am simțit plină de energie de la prima oră! Așa că am dat mâțele pe rând la o parte, în timp ce scotoceam de zor în zona de dulap unde stau de obicei hainele sportive, toate la un loc, claie peste grămadă, într-o brambureală de nedescris. Mi-am ales ce aveam nevoie, chiar prea multe dacă stau să mă gândesc bine, m-am echipat repede și după o hidratare cum se cuvine și o smotoceală scurtă aplicată uneia dintre pufoase, pe-aci ți-e drumul!Am eu un traseu clasic perfect pentru alergările matinale. Mai retras, mai mult prin parc și printre blocuri, interacționez destul de puțin cu animația străzii de dimineață.
M-am întâlnit cu nenea din poveste. Astăzi, după ce am bătut cupa, mi-a urat o zi bună și mi-a trimis un zâmbet din ăla de bunic cumsecade, zâmbet d-ăla de-ți umple inima de bucurie.

Am alergat mai departe spre casă cu un zâmbet mare pe față.
22. Povestea drumului pana in Grecia - Sep 23, 2018 8:17:00 AM
Păi hai să-ți spun așa pe scurt cam ce s-a întâmplat în cele vreo patru zile cât ne-a luat drumul să ajungem pe insulă, din fața blocului din București, până în Alexandroupolis, de unde trebuia să luam ferry-ul până în Samothraki.
Am plecat duminică dimineața la șapte din casă, cu gândul să facem în ziua respectivă 300 de kilometri, până undeva în Bulgaria, la Yambol, unde ne rezervasem o cazare pe cinste pentru odihnirea oaselor obosite. Trebuia să plecăm la cinci.  Am coborât cu bicicletele din bloc (pe scări, pentru că aveam aripile de ploaie pe spate și nu le puteam îndesa în lift) și am mers 100 de metri. A început să plouă.  Ploaia a continuat să se țină scai după noi până mult după ce am ieșit din București. Cred că eram pe la Călugăreni când am observat că în sfârșit s-a oprit. Am zis că era frig? Am mers bine pe drum până în Giurgiu. Doar vreo duzină de chiftele în trafic, care au trecut razant pe lângă noi. Chestie comună. Am luat o serie de gropi la rând până la intrarea în vamă. Să fie! Lucurile în vamă au decurs bine. La fel și o parte din drumul de pe urmă. Până au început dealurile. Să spunem că am simțit în mușchii obosiți de după Dunav, fiecare centimetru în plus de diferență de nivel. Oamenii ăștia au o problemă cu apa minerală. Nu găsești apă minerală (adicătelea cu gaz, acid, bulbuci)!! Localnicii continuă să se uite la noi ca la urs și să ne facă poze. Claxoane prin trafic, dar de salut! 😊 Am urcat la dealuri de ne-a luat dracu’! În vârf – am făcut pană. Pe spate! Să aibă Claudiu de ce se mânji cu ulei pe degete. .... plm.. În localitatea unde aveam pauza de masă (Kotel) am ajuns spre seară. Era încă lumină afară, cât să nu ai nevoie de becuri, cu toate că, pe strada principală, aglomerată de altfel, părea mai seară ca de obicei, dacă te luai după tenul masliniu al „inhabitanților”..😐 Inițial nici nu am vrut să oprim. Am făcut totuși popas la un Bistro non-stop îndoielnic, unde nimeni nu vorbea engleza. Nu că ar fi vorbit până atunci. Am mâncat două porții sănătoase de whatever (ceafă) cu cartofi prăjiți, în timp ce ne-a intrat frigul în oase. A mai plecat ... Spătaru` de acolo. Ne-am căutat cazare.Am dibuit o cazare pe Booking, ce se afla încă deschisă la ora aceea. Am bălăurit prin Kotel (care rimează cu hotel și știam în adâncul sufletului meu chiar de la intrare că o să dormim peste noapte aici) până când am găsit cazarea. Era sub nasul nostru dar nu la parter ci la etajul clădirii lângă care ne aflam cu telefonul în mână să căutam hotelul.Am dat de o tanti care nu vorbea deloc engleza, dar ne-am înțeles excelent cu google translate. Te iubesc google translate!! Am mâncat cele mai mișto două prăjituri de casă, una cu ciocolată și una cu biscuiți, care au spălat păcatele zilei care tocmai se încheia. Claudiu le-a udat cu bere. Am leșinat apoi amândoi, cu fața în sus, sforăind de somn și oboseală. Dimineața a sunat ceasul la 5.30. Am zis să plecăm în jur de 7.30. Am plecat la 9.30. N-am dormit mai mult, doar ne-am mișcat mai molcom. Mai bine dormeam. Bag picioru` în ceasul ăla deșteptător! Tanti de la cazare ne-a întrebat acum încotro, dar în bulgărește. Fără google translate. I-am zis că în Turcia și apoi Grecia în ziua respectivă. S-a mirat tare! Presupun că a zis că trebuie să mâncăm ceva să prindem putere, așa că ne-a adus două brioșe frumoase, cu umplutură de ciocolată, făcute de ea. Au fost extraordinare. Am plecat într-un final, cu vestele pe noi. Ți-am zis că era frig? Undeva pe la jumătatea drumului spre Yambol (unde ar fi trebuit să ne cazăm inițial), ne-am dat seama că Claudiu are o problema cu roata spate, parcă prea se bâțâie. Am decis să coborâm cu grijă și să mergem cu atenție. Prin Zimnitsa ne-am oprit la un alt bistro local îndoielnic. Femeia care vindea acolo ne-a pus mâncare cu ură. Nu ne-am supărat. Ne era foame. Nimeni nu știa engleză, ne-am înțeles prin semne și prin degete lipite de galantare și geam. Iar fără apă minerală. Oare nu le place? Aici am descoperit că roata lui Claudiu nu e doar leșinată și îi bate o planetară. Are chiar o spiță ruptă și e mai mult decât ușor șuie la mers. Să fie! L-am sunat pe good-bike-which-doctor Basso să cerem sfaturi de călătorie. „Dă-i înainte că nu ești singurul care merge cu o spiță ruptă”. Am plecat mai departe pe drumul inițial. Spre Turcia am mers cu sfincterele bine strânse. Nu s-a mai întâmplat nimic cu roata, doar că încă se zbate cu forță și știm noi că e beteagă și are spița ruptă. Traficul a devenit infernal. Câte o bandă pe sens, doar camioane, tiruri și mașini care merg în viteză. Tronsonul ăsta de drum a fost haos. Sfincterul a rămas strâns. O să facem febră musculară la dansul.Planul pentru stat în vamă era de vreo jumătate de oră maxim, că nu au ce face. Iei pașaportul, pui ștampila-ntrânsul și te duci mai departe unde ai treabă. Am stat de trei ori mai mult, de câte două ori la fiecare trecere de graniță. La intrarea în Turcia, când am crezut că am trecut, vameșul ne-a comunicat liniștit că nici măcar n-am ieșit încă din Bulgaria. Stăteam deja de minim 15 minute. Pe toate semnele spre Bulgaria, pe care le-am vazut în Turcia, scrie Bulgaristan. Am râs și ne-am ofticat că n-am făcut o poză. Drumul prin Turcia se vedea la vale pe hartă. Am urcat de ne-a luat dracu`, chiar de la ieșirea din vamă, dealul vieții, de ne-au tremurat gladiolele. Doar nu era să rămânem în drum.Ne-am oprit la o benzinărie oarecare să luăm apă. Am luat și cel mai bun ayran gustat până acum.În Edirne ne-am oprit să mâncăm. Din tot orașul am făcut popas fix la singurul restaurant cu mâncare picantă sau extrem de picantă. Până și pereții și tavanul aveau ardei iuți agățați pe peste tot. Le-am văzut pe toate când a venit mâncarea. Eu nu mănânc picant. Dar a fost bun 😜 
Am ieșit din restaurant, ne-am montat luminile și ne-am luat tălpășița. În o sută de metri am făcut pană. A doua. Rapidă și fără drept de apel.După câteva minute de lucru intens și înjurături printre dinți lângă moscheea locală, se îndreaptă spre noi, cu pas hotărât, doi localnici să ne întrebe dacă e totul în regulă. Foarte drăguț! 💖 Eram în regulă și le-am mulțumit.Am plecat din Edirne pe noapte. Da, se scurtează ziua.Am luat la rând toate gropile de pe podurile de peste râul Maritsa. Iei!Am mai stat ceva în vamă și la ieșire.Am zis că era frig?Ne-am speriat bine în zona neutră, unde vreo șase-șapte militari înarmați până în dinți și peste, se plimbau pâș-pâș pe întuneric. Noi pe bicle. We shitted our pants.Am ajuns într-un final în Kastanies, prima localitate grecească de la vamă unde am zis să căutam o cazare și să continuăm cu trenul în zori. Nu se găsește picior de hotel aici. Sau în următoarele două localități.Am purces mai departe spre primul orășel mai răsărit – Orestiada, unde am găsit un hotel grozav, iar cel de la recepție ne-a lăsat să ne punem bicicletele la subsol în siguranță. Și ne-a dat bomboane de lămâie. S-au le-am luat eu direct. It`s all a blur...Am dormit ca un prunc.Ne-am trezit cu noaptea în cap, după vreo patru ore de somn să prindem primul tren spre Alexandroupolis. Primul tren ne-ar fi dus exact la timp, cale de 120 de kilometri cât mai aveam până în port, cu jumătate de oră înainte să plece feribotul. Vis!Ne-a dat țeapă trenul. Era autobuz.Șoferul autobuzului ne-a dat ...uie, că el nu bagă bicicletele la bagaje. Nici dacă îi plătim dublu. Ne oferiserăm să-i plătim bilete de om și pentru bagaje. N-a fost să fie. Am luat ...uia și am plecat mai departe cu dânsa.Am plecat la „ia-mă nene” pe șoseaua principală, cu înjurături printre dinți. Nu trecea nimeni. Era aproape 7 dimineața.Când au început să treacă vehicule, veneau doar mașini mici, pline.Când era o dubă mai răsărită ce părea să vrea să oprească, șoferii făceau semne prin geam că ies prima la dreapta. Și ieșeau prima la dreapta.Am ajuns la concluzia că nu o să ne ia nici dracu` de acolo, așa că am plecat pe ele mai departe, ușurel.Am văzut o vulpe care a traversat strada. M-a auzit că m-am entuziasmat, s-a oprit locului, a ciulit urechile și a zbughit-o repede în boscheți la apropierea noastră.Ne-am întâlnit cu o multitudine de mașini de armată. M-am simțit ca într-o zonă de conflict. Toți se uitau la noi ca la felul paișpe`.În graba noastră de dimineață să prindem trenul, nu ne-am luat micul dejun, așa că am oprit în Didimoticho să îmbucăm de-ale gurii. Ne-am îndreptat spre singura tarabă unde nu se vorbea engleza. Măcar au avut sandviciuri bune.Am descoperit un lapte cu cacao minunat! More! MORE!!!Am zis că era frig?Ne-am hotărât să mergem până în Soufli și să luăm trenul de prânz de acolo. Am plecat încet spre Soufli, cu vânt din toate părțile doar din spate nu.Într-o benzinărie i-am găsit pe unii mai praf ca noi care mergeau tot în Alexandroupolis dar fără biciclete, doar cu ia-mă nene. Pe ei i-a luat cineva la cinci minute după ce am ajuns noi. `te-n dinți veață!Ne-am mai întâlnit cu o serie de mașini de armată. Aceeași privire.După un suc sinistru și o țigară fumată în benzinărie, am purces pe mai departe în epopeea noastră fantastică. NU cu vânt din spate.Am ajuns relativ bine în Soufli și am bălăurit puțin pentru căutarea gării. Mică și ascunsă, pustie, ca mai toate gările din regiunea asta. Mai aveam vreo oră jumate de așteptat trenul. Hai la tavernă!Am găsit o tavernă mai acătării unde am degustat două prăjiturele îmbibate în sirop de miere. Excelente! 💝Ne-am întors în gară astfel încât să fim la timp pentru a lua trenul la ora stabilită: 12.33. Trenul a întârziat zece minute. Noroc că mai erau vreo trei persoane pe peron pentru că altfel credeam că și ăsta e cu țeapă. Trenul a fost destul de plin, adică cele două vagoane ale lui. Plus că nu am avut loc să punem bicicletele. Deloc. Am stat cu ele în picioare în mijlocul unei căi de acces și aia a fost. Măcar controlorul nu ne-a taxat pentru ele. Să ne veselim! Am ajuns într-un final în port. Ne-am dat seama că primul vagon fusese plin ochi de noi recruți. Pentru armată that is. Recruții s-au gândit că ar fi super inteligent dacă ar rămâne pe peron, astfel încât să blocheze orice posibilitate de evacuare a celor care se aflau în vagonul din spate. După vreo cinci minute de așteptat să se elibereze zona, ne-am dat seama că asta nu o să se întâmple prea curând și am sărit linia, prin boscheți. Roțile s-au umplut instantaneu de colții babei. Toate cele patru. Cristoase! Am petrecut următoarea jumătate de ora în încercarea de a extrage toate miliardele de țepe din cauciucuri. Recruții erau încă pe peron și-n zona înconjurătoare. Mă bucur că nu știau românește. După o muncă sisifica și cinci țigări fumate de Claudiu, am reușit și ne-am curățat roțile. Am ajuns la concluzia fericită că nu am avut daună totala. Doar un cauciuc s-a retras în nimicnicie, neputând ține piept greutăților vieții. Dă-i și umflă roata în gară, pentru că nu mai stătea nici dracu' să facă pana acum. YOLO! Recruții erau pe poziție. Mama lor de chiftele! Am reușit și am umflat roata într-un final și după o mobilizare exemplară, am plecat spre cazarea din Alexandroupolis. Samothraki era ieșit din discuție pe ziua în curs. Doar un ferry pe zi merge spre insulă în extrasezon și ăla plecase la 9 dimineața. Am mers resemnați și ne-am luat bilete la ferry iar vânzătoarea, cu o engleză impecabilă, s-a minunat până la cer că am venit pe biciclete din fața cășii până acolo. Am pornit din nou spre cazare. Am avut evident vânt din față. Tare. Să simțim că aproape am ajuns la destinație. După puțină orbecăiala am găsit cazarea. Nu dădeai doi bani dacă o vedeai din exterior, dar pe interior a fost chiar confortabilă și foarte primitoare. Plus că în camera noastră aveam chicinetă. Și televizor cu ecran de 100 cm. Și aer condiționat funcțional. Și ceai negru/nes/cafea și biscuiți pentru dimineață. O adevărată surpriză! După o despachetare rapidă, am plecat să luăm de-ale gurii. Am nimerit un restaurant grozav la recomandarea gazdei noastre – Elysee, cu un chelner foarte implicat. Am mâncat cu două mâini porții cât pentru patru persoane și apoi ne-am rostogolit până la cazare înapoi. Am găsit un Lidl și ne-am luat chestii de ronățit. Plus salam și salată. You never know, știi vorba aia.Am ajuns pe lumină la cazare, dar nu mai era nimeni la recepție. Nu am avut unde să lăsăm bicicletele așa că le-am luat cu noi pe balcon. (They are going to hate us in the morning..)Ni s-a făcut din nou foame și am mâncat salamul și salata. Trebuia să se întâmple! Am leșinat de somn. Am dormit prea mult.Când am făcut ochi de dimineață, Claudiu s-a pregătit sufletește și și-a făcut pana pe spate. Cea de la colții babei vieții, de pe peronul sufletului și cu recruții *izdii!De bine ce a schimbat camera, a pus cauciucul nou, l-a centrat pe roată și a dat la pompă întru umflare, a văzut că avea pană și pe față. S-a bucurat, stând pe scaun și uitându-se buimac la minunea ce se înfăptuia în fața lui. A scos camera cu Dumnezei printre dinți și a stat cuminte de a făcut și a doua pană. Am constatat că am rămas fără camere de rezervă. Am întârziat check-out-ul. Cu 45 de minute. Tanti de la recepție era să facă apoplexie când și-a dat seama că am luat bicicletele în cameră. N-a făcut. Am plecat la timp pentru o gustare în port și să prindem ferry-ul spre insulă. Cum ar fi fost să-l ratăm și astăzi.. Povestea spune că după vreo două ore de așteptare și un iaurt înghețat cu toppinguri de ciocolată, cireșe amare, bombonele, nuci, alune și alte minunății, ne-am aflat în sfârșit pe ferry, spre insula mult așteptată. Asta nu înainte de a face un ocol pe la toaleta locului unde luam gustarea, cu o jumătate de oră înainte de plecarea pe mare. M-am blocat în toaletă și după vreo două minute de panică (ce au părut o veșnicie) și când egoul meu era gata să strige dupa ajutor, să mă scoată cineva de acolo, doar să nu mai rămân încă o zi pe continent, am reușit sa descui ușa buclucașă. M-am returnat la Claudiu în liniște deplină. Mi-am continuat gustarea, privirea în zare și la momentul potrivit, ne-am urcat pe vapor. Și de-atunci aventura s-a mai liniștit și a început cu adevărat relaxarea.
23. Go west! - Sep 5, 2018 4:05:00 AM
Dacă 1 septembrie pică într-o sâmbătă, este cald, iar soarele rotund și vesel e sus pe cer, atunci ziua respectivă sigur se petrece pe bicicletă, pe un traseu proaspăt spre zona de vest a Bucureștiului, areal mai puțin bătut de roțile noastre. Sau ale mele cel puțin. 😁Am făcut adunarea ceva mai târzie, în jur de vreo nouă și jumătate sau chiar zece fără un sfert să fi fost ceasul când am început să ne strângem cu toții la Gara de Nord, unde era punctul de întâlnire. Ne-am găsit repede și nu a trecut mult timp până când ne-am pus în mișcare pe DN 7, înspre Tărtășești. Ne acompaniau buna dispoziție și un ușor și mai degrabă molcom vânticel din față. Clasic.
Pot spune că evit să merg în zona asta a urbei noastre dintr-un singur motiv – la ieșirea din București îmi pare mult mai aglomerat și mai neprietenos DN7 față de orice altă șosea arhi-bătută de roți în turele noastre. Știu că nu e așa, dar asta e impresia pe care mi-o lasă, alături de un simțământ nu foarte plăcut, dar pe care nu aș putea să pun degetul efectiv și să zic: "Ăsta!". Nu-mi place și gata. Dacă aș avea de ales între acesta și DN1, aș alege DN 1 pentru că are porțiunea aceea laterală de asfalt bun sau relativ bun, din afara benzii, care-ți permite să te deplasezi cu grijă, dar nu chiar atât de stresat. Pe drumul ăsta spre vest în schimb, porțiunea aceea suplimentară de asfalt lipsește cu desăvârșire, iar tu, ca un ciclist cuminte, te deplasezi pe prima bandă, cât mai aproape de acostament, cu speranța în suflet și morcovul acolo unde nu bate soarele că nu te va agăța niciun nebun ieșit la numărat bicicliști cu mașina la drumul mare. Bine, vorbesc în numele meu și e strict o chestiune de preferințe.
În fine. Porțiunea asta durează vreo șaisprezece kilometri, fix până când drumul se lovește de pădurea Râioasa. Când ai făcut stânga spre pădure, lucrurile se calmează dintr-o dată, răcoarea te împresoară și liniștea începe să-și facă simțită prezența pe măsură ce te îndepărtezi de drumul național.
Mare parte din drum este marginit de localități, așa că dacă apare momentul acela absolut în care trebuie să bei sau să mănânci ceva ACUM, ai posibilitatea să faci un popas imediat la birtul local sau la magazinul universal din sat.Ne-am strâns câțiva în ziua asta! 😃


A fost o plimbare de relaxare în adevăratul sens al cuvântului, pentru că în afară de un #^%@& (dex-ul îmi spune că mă refer la un adjectiv care scoate în evidență o persoană care suferă de debilitate mintală, care este total lipsită de inteligență, cuvânt provenit din franțuzescul idiot) care a trecut extraordinar de aproape de noi toți pe drumul de întoarcere, dinspre Mihăilești spre București, niciun incident notabil nu a marcat această călătorie. Nu tu pene, nu tu nervi, nu tu haită îndestulătoare de câini care să ne urmărească prin păduri, nu tu șoferi cu răngi de fier, jumătate ieșiți din mașină și care să urle sudalme fără număr la adresa noastră, nu tu căzături, nu nimic negativ! Mai că nu-i posibil așa ceva. Mai trebuia doar să avem asfalt ca-n palmă pe tot traseul (da, a fost nițel cam nasol pe porțiunea Buturugeni – Mihailești), vânt din spate pe tot drumul și eventual masaj la picioare când ajungeam la final.
Bine, am făcut și câteva popasuri pentru că fiind extraordinar de cald, nevoia de hidratare intensă și-a spus cuvântul.Dar în rest am mers bine, s-a vorbit mult, am mâncat niște pizze uriașe în Bolintin Deal la Alexinu și ne-am simțit super bine. Ah! Îți dai seama, sper, cum am mai mers noi imediat după  pizzele astea, da? Ne-am rostogolit! 😳

Păi să tot fie ture d-astea așa!Let the games begin!Linkul spre traseu e disponibil aici.
24. Bine te-am regasit Sighisoara! - Sep 3, 2018 7:19:00 PM
Cred ca întotdeauna mi-am dorit să călătoresc.
Pe jos, cu mașina sau cu bicicleta, important este să mă aflu în mișcare, mereu în altă parte, să văd, să simt, să miros, să gust și să trăiesc momente și experiențe care par a fi câteodată rezervate doar celor norocoși. Și adevărul este că suntem niște norocoși. *Aproape că nu există weekend pe care noi să-l fi petrecut integral acasă. Măcar o ieșire la margine de București, dacă nu la munte, la vecinii bulgari sau, în ocaziile mai speciale și cu bugete dedicate, spre locuri mai exotice și mai îndepărtate.Luna august ne-a oferit ocazia să revedem locuri dragi prin care ne-au mai purtat picioarele și în anii trecuți, iar unul din aceste locuri a fost minunata cetate a Sighișoarei, un loc unde revin de fiecare dată cu plăcere și unde întotdeauna descopăr câte ceva nou și ascuns atenției mele de până atunci.
Nu-ți voi descrie bunătățile degustate, drumul până acolo sau eternele monumente vizitate și răs-vizitate de turiști români și străini deopotrivă, pozate până la cer și înapoi. În schimb îți voi spune că popasul peste noapte aici mi-a oferit ocazia ca a doua zi dis-de-dimineață să mă bucur de o alergătură prin liniștea perfectă a cetății, cale de vreo cinci kilometri. Puțin și cuprinzător.Aș vrea să-ți pot pune la dispoziție aici traseul, așa cum fac de fiecare dată, doar că exact în ziua cu pricina, ceasul, GPS-ul și procesul de sincronizare în sine, toate luate la un loc, au decis să nu funcționeze prea bine. Au înregistrat distanța, viteza și timpii petrecuți în alergare, dar fără traseu. De ce? Pentru că pot! Prin urmare o să-ți las în cele ce urmează o serie de imagini surprinse la crăpatul zilei într-o cetate medievală adormită.








 Și niște ochi care nu s-au trezit încă de tot, bulbucați de somn dar totuși mulțumiți. 😂
Adevărul este că exact atunci imediat după răsărit, sunt câteva clipe pe care eu le consider speciale, în care poți savura pe îndelete tot ceea ce te înconjoară. Am prins aici câteva astfel de momente. Și a fost bine.

În încheiere, dar nu în ultimul rând – dacă ești în căutarea unei cazări bune, cu un strop de istorie în pereții casei, liniște cât cuprinde, gazde prietenoase, curățenie exemplară, cafea bună și prețuri accesibile, poți încerca la Pensiunea Zidul Cetății.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea asta așa.
Data viitoare pe bicicletă!
25. Drumul spre Valea Ascunsa - Aug 18, 2018 5:00:00 AM
Traseul despre care urmează să-ți povestesc nu are o lungime mai mare de vreo patru kilometri, chiar dacă nouă ne-au ieșit aproape șase, dar sunt incluse aici toate amețelile din sat până când am dat într-un sfârșit de ieșirea pe poteca potrivită. 
Nu o să fiu lungă la vorbă. Îți voi spune doar că ai nevoie de o pereche de încălțăminte ceva mai comodă, pentru că este vorba de un drum de țară, o să ai șleauri, pietriș și potecă bătătorită de pădure. Marginile sunt îngrădite de tufe de cătină și în funcție de perioada anului în care ajungi pe aici, te vei putea înfrupta în voie din bunătățile-i sănătoase și acrișoare. Atenție la țepi! Pruni, meri și piersici sălbatici încadrează peisajul și ramurile bogate te îmbie doar să guști la fiecare pas.
Traseul pleacă din Lopătari, traversează Slănicul pe unul din podurile sale din lemn sau de mașină (asta depinde doar de tine și este în funcție de cantitatea de adrenalină pe care dorești să o experimentezi, întrucât podurile vechi sunt ceva mai șubrede și afectate de ploile care au umflat râul), iar cum pui piciorul înapoi pe pământ, o cotește stânga printre case și apoi încă o dată stânga spre malul apei. Ajuns aproape în albia Slănicului, vei merge în vale până când vei da de un drum care urcă brusc. E o chestiune de câțiva zeci de metri. Și te duci pe acesta înainte până tocmai sus pe coama dealului.
Nu te teme, drumul nu-i atât de abrupt, dar te vei opri cu siguranță din zece în zece pași să faci câte o poză, sau două, sau trei. Nu te poți abține. Locul este de o frumusețe rară și te îndeamnă la visare. Doar să pleci în lumea largă cu nimic mai mult decât un rucsac în spate! 
Când ai ajuns sus pe coamă, te vei bucura de priveliște - în partea dreaptă vedere spre Lopătari, iar pe partea stângă vedere spre Valea Ascunsă.
Noi am făcut traseul seara, când soarele mai era de-un cot pe cer, astfel încât să ne bucurăm de culorile apusului la coborâre și de răcoarea înserării pe drum.
Cu toate ocolișurile, căutarile pe hartă și uitatul în zare, am lăsat pe drumeagul acesta aproape trei ore. Trebuie să-ți spun că este un drum nemarcat. Așa că o să las aici traseul înregistrat, să-l poți parcurge în voie când ai ocazia.
#expandyourplayground 









Sări pârleazul cu încredere. Drumul continuă și de cealaltă parte a porții.

Valea ascunsă.
Vedere spre munții de sare și platoul salin de la Meledic.

Găsești troițe la tot pasul.